1 din 4 | Dezastrul de la Cernobîl, 39 de ani după: Urmele radioactive sunt încă prezente în România! Cum pot ajunge pe masa fiecăruia dintre noi
2 din 4 | Dezastrul de la Cernobîl, 39 de ani după: Urmele radioactive sunt încă prezente în România! Cum pot ajunge pe masa fiecăruia dintre noi
3 din 4 | Dezastrul de la Cernobîl, 39 de ani după: Urmele radioactive sunt încă prezente în România! Cum pot ajunge pe masa fiecăruia dintre noi
4 din 4 | Dezastrul de la Cernobîl, 39 de ani după: Urmele radioactive sunt încă prezente în România! Cum pot ajunge pe masa fiecăruia dintre noi
Accidentul de la Cernobîl pare, pentru mulți, o filă închisă de istorie. În realitate, compușii radioactivi emanați în 1986 persistă încă în anumite zone din România, într-un pericol discret, dar real. La 39 de ani de la catastrofă, întrebarea rămâne: știm ce ascunde mediul în care trăim?
Pe 26 aprilie 1986, reactorul numărul 4 al centralei nucleare de la Cernobîl, în fosta Uniune Sovietică, exploda în urma unui test de siguranță eșuat. A fost cel mai grav accident nuclear civil din istorie, generând un nor radioactiv care a traversat mare parte din Europa. România a fost una dintre țările aflate direct pe traseul norului contaminat, însă reacția autorităților de la București a fost departe de a proteja populația.
39 ani de la Cernobîl: cum a gestionat România criza și ce riscuri au fost asupra populației
În primele zile după accident, sovieticii au păstrat tăcerea. Abia la 28 aprilie 1986, când Suedia a detectat niveluri anormale de radiații, vestea a ieșit la suprafață. În România, informația a fost controlată strict de regimul comunist. Publicațiile din acea vreme – precum Scînteia, Scînteia Tineretului sau România Liberă – preluau exclusiv comunicate minimalizatoare transmise de agenția sovietică TASS.
Realitatea era alta. Date interne păstrate secret în perioada comunistă arată că nivelul de radioactivitate în aer, sol și apă în mai multe regiuni din România a crescut semnificativ începând cu 30 aprilie 1986.
Ploile radioactive au afectat în special Moldova, Transilvania și nordul Munteniei. Cu toate acestea, populația nu a fost avertizată.În lipsa informațiilor oficiale, într-o primă fază, o parte dintre români au aflat despre gravitatea situației ascultând posturi de radio externe, precum Europa Liberă. În clandestinitate, se vorbea despre ploi radioactive, despre măsuri luate în alte țări și despre riscurile pentru copii și femei gravide.
La nivel intern, regimul Nicolae Ceaușescu a constituit rapid o comisie de criză condusă de Elena Ceaușescu, în paralel cu intensificarea monitorizării radioactivității de către Armată și alte structuri ale statului. Măsurători ale nivelurilor de radiație au fost realizate la fiecare șase ore pe întreg teritoriul, folosind inclusiv elicoptere special echipate.
În ceea ce privește măsurile concrete pentru populație, autoritățile au emis recomandări privind utilizarea exclusivă a apei din puțuri adânci, spălarea riguroasă a alimentelor și limitarea expunerii copiilor în aer liber. S-au interzis consumul apei de ploaie și s-a recomandat achiziționarea produselor lactate doar din rețelele comerciale de stat.
Un pas concret în protecția sănătății a fost distribuirea de iodură de potasiu copiilor sub 18 ani, începută în 3–4 mai 1986.
În paralel, regimul comunist nu a instituit măsuri drastice precum evacuări ale populației sau suspendarea activităților școlare și economice. Viața cotidiană a continuat normal, iar nivelul real al contaminării radioactive a fost subcomunicat publicului. Deși ședințele interne ale conducerii Partidului Comunist Român consemnau niveluri de radiație depășite în mai multe regiuni (ex: Iași, Galați), informațiile nu au fost comunicate transparent populației.
Astăzi, la 39 de ani distanță, devine tot mai clar că tăcerea și minimalizarea riscurilor în 1986 au avut consecințe. Expunerea neprotejată, chiar la niveluri moderate de radiație, este considerată de specialiști un factor de risc pentru unele probleme de sănătate apărute ulterior. Întrebarea legitimă care rămâne: câți dintre românii care și-au continuat viețile fără să știe ce îi înconjoară în primăvara acelui an au plătit, de fapt, prețul pentru această criză de comunicare?
Urmările grave asupra sănătății: impact global și situația din România
Accidentul de la Cernobîl a eliberat în atmosferă cantități uriașe de izotopi radioactivi — în special iod-131, cesiu-137 și stronțiu-90 — care au contaminat aerul, solul, apele și lanțurile trofice din întreaga Europă. Deși nivelurile de expunere au variat enorm în funcție de proximitate și condițiile meteorologice, efectele asupra sănătății publice au fost vizibile, mai ales în zonele grav contaminate.
La nivel global, cea mai clar documentată consecință a fost creșterea incidenței cancerului tiroidian la copiii și adolescenții expuși în 1986. În Belarus, Ucraina și în părți din Rusia, s-au înregistrat mii de cazuri suplimentare de cancer tiroidian în anii '90, un tip de cancer extrem de rar anterior în rândul copiilor. Alte posibile efecte, investigate de-a lungul decadelor, includ o creștere a leucemiilor la lichidatorii implicați direct în intervenția de la Cernobîl și o ușoară creștere a altor tipuri de cancere în populațiile cele mai expuse.
În România, dozele de radiații la nivelul populației generale au fost mai mici decât în Ucraina sau Belarus, dar nu neglijabile. Mai ales în regiunile din nordul țării, nivelurile de contaminare cu iod-131 și cesiu-137 au crescut considerabil în zilele de după accident.
Primele semnale au început să apară în anii '90. Studiile efectuate în România după 1990 au arătat o creștere a numărului de cazuri de cancer tiroidian, în special la persoanele care erau copii sau adolescenți în 1986. De exemplu, în regiuni precum Cluj și Mureș, numărul cazurilor de cancer tiroidian a crescut de 3 până la 5 ori în perioada 1990–2007, comparativ cu perioada anterioară. Deși îmbunătățirea diagnosticării a jucat și ea un rol, mulți specialiști consideră expunerea la iod radioactiv în 1986 un factor important.
În plus, au existat indicii privind o creștere ușoară a incidenței nodulilor tiroidieni și a disfuncțiilor tiroidiene, dar nu la nivel epidemic. Spre deosebire de țările din jurul Cernobîlului, România nu a înregistrat o explozie de cazuri pediatrice imediate, ci un val mai lent și mai difuz de afecțiuni endocrine în anii care au urmat.
Trebuie menționat că în perioada comunistă și chiar în anii '90, datele oficiale privind sănătatea populației erau fragmentare și uneori cosmetizate, ceea ce face dificilă o evaluare exactă a impactului real. De asemenea, lipsa unei monitorizări sistematice a expunerii individuale la radiații a împiedicat stabilirea unor corelații epidemiologice clare.
În prezent, comunitatea medicală consideră că expunerea la radiațiile de la Cernobîl a contribuit, într-o anumită măsură, la creșterea cancerelor tiroidiene în România, mai ales în rândul generației expuse în copilărie. Alte tipuri de cancer sau afecțiuni cronice nu au putut fi corelate statistic clar cu accidentul, cel puțin în România.
La aproape patru decenii, riscurile încă există: compușii radioactivi din fauna, solul și vegetația României
Deși aproape patru decenii au trecut de la accidentul nuclear de la Cernobîl, efectele sale nu au dispărut complet din mediul înconjurător. Izotopii radioactivi de lungă durată, în special cesiu-137 și stronțiu-90, sunt încă detectabili în sol, în vegetația sălbatică și în fauna din România.
După 1986, cesiu-137 și stronțiu-90 s-au depus pe sol și au fost absorbiți treptat în lanțul trofic. Deși concentrațiile au scăzut natural prin dezintegrare radioactivă și procese de spălare, acești compuși persistă în special în zonele montane și forestiere, unde solurile acide și condițiile climatice favorizează acumularea pe termen lung.
Studiile efectuate în România în anii 1990 și 2000 au arătat că în anumite zone — în special în Carpați și nordul Moldovei — ciupercile de pădure, fructele de pădure și carnea de vânat (în special mistreții și cerbii) prezentau niveluri de cesiu-137 peste medie. Această situație se regăsește și astăzi în alte țări afectate de contaminarea Cernobîlului, precum Germania sau Austria, unde vânatul sălbatic este în continuare monitorizat strict.
În România, însă, după anii 2000, monitorizarea sistematică a contaminării radionuclidice a fost redusă semnificativ. În prezent, rețeaua națională de supraveghere a radioactivității mediului — gestionată de Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare (CNCAN) — se concentrează pe măsurători generale de fond gamma în aer și, ocazional, în sol și ape. Nu există însă rapoarte publice regulate care să monitorizeze contaminarea specifică în ciuperci sălbatice, fructe de pădure sau vânat, deși acestea pot acumula radionuclizi în concentrații mai mari decât culturile agricole obișnuite.
Când s-a renunțat la monitorizările sistematice detaliate? În esență, la începutul anilor 2000, odată cu integrarea României în programele europene de monitorizare standardizată și cu scăderea nivelurilor generale de radiație sub pragurile de risc imediat. Practic, după două decenii de la accident, riscul a fost considerat suficient de mic pentru a nu mai justifica monitorizări intensive.
Totuși, întrebarea rămâne: există riscuri reziduale pentru populație? Răspunsul este: da, dar la scară foarte redusă. În special pentru persoanele care consumă frecvent ciuperci sălbatice din păduri montane sau vânat provenit din aceste zone, expunerea cumulativă la cesiu-137 poate adăuga o doză suplimentară de radiație internă. Deși aceasta este, în majoritatea cazurilor, mică și sub limitele de siguranță stabilite de organismele internaționale, există situații izolate în care valorile pot fi mai mari.
Cum pot fi depistate pericolele?
În lipsa unor etichete sau avertizări speciale, consumatorii nu au mijloace simple de detectare. Testarea conținutului radioactiv al ciupercilor sau cărnii necesită echipamente specializate (spectrometrie gamma) care nu sunt accesibile publicului larg. Din acest motiv, în alte țări (ex: Germania), autoritățile publică liste periodice ale zonelor cu risc crescut și recomandă prudență.
Cum ne putem proteja?
În România, deși nivelurile de contaminare sunt în general scăzute, o prudență rezonabilă ar presupune:
Evitarea consumului excesiv de ciuperci sălbatice și vânat provenit din zone montane izolate, în lipsa unui control sanitar veterinar adecvat.
Diversificarea surselor alimentare pentru a reduce riscurile de bioacumulare a radionuclizilor.
Accidentul de la Cernobîl a demonstrat că impactul unei contaminări radioactive asupra mediului poate persista mult timp după ce pericolul aparent a trecut. În România, chiar dacă riscurile actuale sunt mici, ele există — și merită să fie cunoscute și gestionate responsabil.
Cernobîl: un risc continuu, mai ales în contextul războiului din Ucraina
Dezastrul de la Cernobîl nu s-a încheiat odată cu stingerea incendiilor din 1986. Reactorul distrus a rămas o sursă de risc latent, iar zona din jur, cunoscută astăzi sub numele de „Zona de Excludere de la Cernobîl”, a rămas în mare parte nelocuită și strict monitorizată. Însă, odată cu izbucnirea războiului din Ucraina, în februarie 2022, pericolele asociate Cernobîlului au revenit în atenția mondială — de data aceasta nu din cauza unei avarii tehnice, ci din cauza instabilității geopolitice și militare.
În primele zile ale invaziei, forțele ruse au ocupat rapid zona de excludere și centrala de la Cernobîl. Potrivit autorităților ucrainene și rapoartelor internaționale, în martie 2022 au existat incidente grave: mișcarea vehiculelor militare grele prin pădurile contaminate a ridicat praful radioactiv din sol, ceea ce a dus la creșteri detectabile ale nivelurilor de radiație în aer. Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) a confirmat monitorizarea unor valori crescute, deși acestea nu au atins niveluri considerate periculoase pentru populațiile aflate la distanță.
Mai gravă a fost însă riscul de avarii accidentale în zona centralei: întreruperea temporară a alimentării cu energie electrică a instalațiilor de monitorizare și răcire a materialului radioactiv rămas în fostele reactoare a creat temeri privind potențiale scurgeri. Deși, în cele din urmă, situația a fost stabilizată, episoadele au evidențiat cât de fragilă este siguranța nucleara într-o zonă de conflict armat.
În privința produselor agricole provenite din Ucraina, inclusiv cerealele, s-au ridicat întrebări legitime privind siguranța lor radioactivă. O parte din Ucraina de nord, inclusiv regiunile apropiate de Cernobîl, este considerată în continuare zonă cu risc pentru contaminarea solului cu cesiu-137 și stronțiu-90. Totuși, în general, producția agricolă ucraineană destinată exportului provine din regiunile sudice și estice, care nu au fost afectate direct de contaminarea de la Cernobîl.
Sunt aceste produse verificate?
Conform standardelor internaționale și reglementărilor Uniunii Europene, toate cerealele și produsele alimentare importate trebuie să respecte limite stricte privind conținutul de radionuclizi. Există proceduri de monitorizare la frontieră și în laboratoarele de sănătate publică, care testează eșantioane de alimente pentru contaminare radioactivă. În România, ANSVSA (Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor) și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor au competența de a efectua aceste controale. În ultimele rapoarte disponibile, nu s-au semnalat depășiri ale limitelor de siguranță pentru cerealele importate din Ucraina.
Cu toate acestea, specialiștii atrag atenția că monitorizarea trebuie să rămână constantă și riguros aplicată, în contextul instabilității din regiune și al riscului de recontaminare accidentală a lanțului alimentar în caz de noi incidente în zona Cernobîlului.
Într-un mod profetic, Mihail Gorbaciov — ultimul lider al Uniunii Sovietice — declara în anii '90 că „adevăratul final al Uniunii Sovietice a fost Cernobîl”. Nu lovitura de stat eșuată din 1991, nu prăbușirea economică, ci această tragedie, care a distrus încrederea în sistemul sovietic, a accelerat mișcările de reformă și a arătat lumii întregi vulnerabilitatea unui regim care a preferat secretul și propaganda în fața vieților omenești.
Astăzi, când zona Cernobîl se regăsește din nou sub amenințarea conflictelor, moștenirea sa continuă să planeze asupra Europei. Cât timp materialul radioactiv persistă în mediu și cât timp infrastructurile nucleare sunt expuse riscurilor războiului, lecția Cernobîlului rămâne una vitală: adevărata securitate nu poate exista fără transparență, responsabilitate și protejarea vieții umane înaintea oricărui alt interes.
