exclusiv: Ea a pictat scena care ar inspirat celebra carpetă cu „Răpirea din serai”! Are legătură cu opera lui Mozart

Doi călăreți, o femeie și o noapte orientală rămasă, parcă, încremenită deasupra patului. Pentru mulți români, „Răpirea din serai” este o bucată din casa copilăriei. În spatele imaginii se deschide o poveste care trece prin opera lui Mozart, tabloul pictoriței Vildan Gizer, mărfurile marinarilor și chiar coperta unui disc al lui Björk.

„Răpirea din serai”, povestea de pe peretele casei

Caii alergau de ani întregi și nu ajungeau nicăieri. Sub ei se schimba cuvertura, se muta patul, creșteau copiii. Pe carpetă rămânea mereu aceeași fugă: un bărbat cu o femeie în brațe, un alt călăreț în urmă, iar dincolo de ei, o lume cu minarete și semiluni.

În unele case, „Răpirea din serai” ținea loc și de tablou, și de poveste.

Un copil putea să-i inventeze o continuare de fiecare dată când o privea. Între pereții unei camere obișnuite încăpea, astfel, o aventură cât un basm.

Dacă venea vorba despre „Răpirea din serai”, înțelesul putea depinde de casa în care crescuseși. Pentru unii, numele chema o seară la operă. Pentru alții, chema camera în care se aduna familia.

Presa de acum mai bine de jumătate de secol a păstrat încăperile în care trăia această imagine.

La 13 aprilie 1972, în Viața Buzăului, I. Aldeniu descria o locuință în care „o lebădă de ghips trona pe masă în sufragerie”, lângă un buchet de flori din hârtie creponată. Pe perete se afla „o carpetă de catifea reprezentînd «Răpirea din Serai»”.

În același an, obiectul primea și un loc într-o piesă de teatru. În „Ospățul scafandrilor”, publicată în revista Teatrul, numărul din mai 1972, Ilie Păunescu așeza în camera unui personaj un gobelin cu „Răpirea din Serai”.

Decorul cuprindea bibelouri, covoare „persane”, televizor și radio. Scena de pe carpetă era descrisă astfel: „noapte, doi turci călare înarmați pînă în dinți”, care „fug cu o cadînă dintr-o cetate dominată de minarete și semiluni”.

Câteva rânduri dintr-un foileton publicat în Zori noi, în 1976, spun cât de mult putea să însemne această achiziție: „Ai ‘răpirea’ pe carpeta de pe perete sau pe macatul de pe studio, ești cineva!”, scria Victor Micu.

Gazetarul privea cu ironie asemenea aspirații. Pentru cumpărători, însă, obiectul putea aduce în casă puțină strălucire, un semn de bunăstare și promisiunea unei lumi de departe. Astăzi, aceeași imagine poate să deschidă ușa unei camere dispărute, cu tot cu oamenii care o locuiau.

Povestea călăreților își făcuse însă drum prin Europa cu mult înaintea acestor sufragerii.

 

Opera lui Mozart, un succes care a trecut dintr-o generație în alta

„Răpirea din serai”, în original „Die Entführung aus dem Serail”, este o operă de Wolfgang Amadeus Mozart, prezentată pentru prima dată la Burgtheater din Viena, la 16 iulie 1782. Muzica și dialogurile vorbite urmăresc încercarea lui Belmonte de a-și elibera iubita, Konstanze, și însoțitorii din palatul lui Selim Pașa. La capătul intrigii, pașa le dă libertatea.

Dragostea amenințată, captivitatea și speranța salvării aveau toate ingredientele unei povești care să rămână în mintea publicului.

Opera s-a răspândit în lumea germanofonă încă din timpul vieții compozitorului. Mai târziu, la Opera de Stat din Viena, a fost reprezentată aproape în fiecare an între 1872 și 2000, după cum consemnează instituția.

Ecoul ei ajunsese devreme și pe scenele din spațiul actual al României. Un studiu al Rodicăi Giurgiu, publicat în Analele Banatului în 1998, menționează reprezentarea „Răpirii din serai” la Timișoara, în 1856, cu prilejul centenarului nașterii lui Mozart.

În presa românească, opera revine peste decenii. În Societatea de mâine din 1 martie 1929, Dr. I. Ol. Ștefanovici-Svensk semna o cronică a reprezentației din 25 februarie. O numea „o adevărată feerie”, aprecia montarea și execuția și critica traducerea libretului. Spectacolul era discutat pe îndelete, de la orchestră până la gesturile interpreților.

La 3 ianuarie 1956, Scînteia tineretului anunța, într-o informație Agerpres, transmiterea radiofonică a operei de la Cluj, în cadrul „Săptămînii Mozart”. La Timișoara, o nouă montare avea premiera la 27 ianuarie 1956.

Titlul continuă să apară în programul spectacolelor: Scînteia din 10 aprilie 1971 anunța „Răpirea din serai” la Opera Română, la 19,30, iar ediția din 20 decembrie 1975 o programa la ora 19.

În aceste coloane de ziar, „Răpirea din serai” avea o oră de începere și o sală. Dincolo de ele, povestea își putea găsi și alte locuri în care să fie spusă.

Această viață scenică îndelungată oferă o explicație posibilă pentru familiaritatea poveștii și interesul artiștilor pentru imaginile ei. Scenele, decorurile și personajele puteau continua să lucreze în imaginația publicului mult după căderea cortinei. În cazul unei pictorițe din Istanbul, legătura cu opera este consemnată chiar lângă reproducerea tabloului.

Cine a fost Vildan Gizer, pictorița care a zugrăvit scena

Pictorița turcă Vildan Gizer (1889–1974), născută la Istanbul, era nepoata tipografului Osman Zeki Bey. A studiat cu italianul Salvatore Valeri. În timpul Primului Război Mondial a continuat să picteze la Viena, unde își însoțise soțul, doctorul Hikmet Gizer.

Într-un profil publicat în 1983, în revista turcească Sanat Dünyamız, Taha Toros îi prezenta viața și lucrările. La pagina 36 se află reproducerea color a unui tablou cu o compoziție care amintește puternic de celebra carpetă: cuplul călare, însoțitorul și arhitectura orientală din fundal.

Legenda îl descrie, în traducere, drept „O pictură de Vildan Gizer din opera «Răpirea din serai»”. Reproducerile sunt fotografiate de Sami Güner. Pe aceeași pagină se află un autoportret al artistei.

Așezate alături, pictura și imaginea textilă își arată înrudirea prin mișcare și așezarea personajelor. Culorile și detaliile diferă, dar fuga călăreților le ține împreună. Firul se subțiază însă când încercăm să aflăm cine a transpus imaginea pe textile. Nu am găsit catalogul de fabrică sau mărturia care să confirme folosirea directă a picturii lui Gizer.

Opera a lăsat și alte imagini: un desen al lui Giuseppe Quaglio din anii 1790 este asociat de National Gallery of Art, cu rezervă, cu spectacolul lui Mozart. În 1914, Friedrich Ahlers-Hestermann picta „Die Entführung aus dem Serail”, într-un ciclu de tablouri inspirate de operă.

Numele lui Gizer ne duce și spre o familie care și-a păstrat amintirile în tablouri. În studiul publicat în 2010–2011 în Akademik Araştırmalar Dergisi, nepoata sa, Nedret Kuran-Burçoğlu, include „Saraydan Kız Kaçırma” între lucrările artistei. Nota aferentă trimite la arhiva familiei Ömer Kuran. În 2011, așadar, urma tabloului ducea tot la familie.

Într-un interviu semnat Damla Kayayerli, atribuit ziarului Sabah și păstrat într-o republicare din 2013, nepoata își amintește că locuise cu bunica la etaje diferite ale aceleiași case. Jurnalista descrie tablourile lui Gizer pe pereții apartamentului în care avea loc întâlnirea.

Lucrările au continuat să iasă din cercul familiei: în mai 2026, o cronică din Hafta semnala două portrete Gizer expuse la Muzeul Sakıp Sabancı din Istanbul. Locul fizic actual al tabloului cu „Răpirea din serai” rămâne încă necunoscut.

Artista își recapătă astfel numele într-o poveste în care, pentru privitorii români ai carpetei, pictorul rămăsese de obicei în afara ramei.

De la Gibraltar la Turcia, „Răpirea din serai” își găsea cumpărători

O stradă comercială din Gibraltar, în 1965. Mihai Nastac, comandantul cargoului „Cluj”, se uită în vitrine. Printre mărfurile expuse îi atrage atenția o imagine pe care o recunoaște.

„În vitrinele unui magazin sînt expuse carpete plușate cu motive orientale. Admir unul care pare a fi Răpirea din serai”, scria el în revista Lumea.

Vânzătorul iese să-i recomande și un alt model. „Dans andaluz”, îi spune. Apoi adaugă: „cel puțin în amintire”.

Comandantul încerca apoi să compare desenul spaniol de pe țesătură cu lumea din jur. Scria despre „ciudata metamorfoză” pe care timpul o aducea imaginilor. În vitrină, locurile și poveștile deveniseră motive decorative. Cumpărătorul putea să aleagă o aventură orientală sau un dans andaluz și să le ducă în aceeași casă.

În câteva rânduri, reportajul păstrează o mică prăvălie de povești: o fugă orientală, un dans spaniol, lumi îndepărtate care puteau fi strânse, împachetate și duse acasă. Identificarea comandantului este prudentă, dar relatarea arată că asemenea carpete se aflau în circuitul comercial internațional încă din 1965.

Ele aveau să facă o carieră și în Turcia. Cercetătorul A. Özgür Güvenç analizează, într-un studiu publicat în 2025 în Türk Folklor Araştırmaları, popularizarea carpetelor figurative importate după anii 1960. Între modelele discutate apare și „Saraydan Kız Kaçırma”. Studiul leagă circulația acestor textile de muncitorii care reveneau din Europa cu obiecte și cadouri pentru casă.

Același motiv este întâlnit în comerț și sub denumiri precum „Arabian Nights” sau „1001 Arabian Nights”. Numele îi împrumută parfumul basmelor orientale, fără să identifice singur o anumită povestire.

Într-o cercetare universitară din 2022, Pınar Alkaç consemnează versiuni diferite despre proveniența carpetelor și arată că începuturile lor nu sunt stabilite cu precizie.

În România, călătorul și marinarul puteau aduce, odată cu marfa, vestea unei lumi la care cumpărătorul avea acces mai ales prin povestiri. O carpetă se putea despacheta în câteva clipe. Povestea ei trecea mai departe, de la cel care o cumpărase în străinătate la cel care îi găsea un loc pe perete.

Urmele acestui drum se citesc și în cele mai modeste coloane ale ziarelor: anunțurile de vânzare.

Marinari, mica publicitate și carpete ascunse în canistre

La 10 iulie 1966, în România liberă, la pagina a patra, apărea următorul anunț: „VÎND 3 carpete, două Răpirea din serai, una Tarantelă, tranzistor japonez. Str. Seneslav Voevod 8. (14451)”

Pe aceeași pagină, altcineva oferea „MAȘINĂ Singer-birou, carpete persane, radio, mobilă și diverse obiecte casnice”. O bucățică de viață domestică, pusă la vânzare pe câteva rânduri.

Un an mai târziu, la 1 septembrie 1967, aceeași publicație revenea cu o altă ofertă: „SUFRAGERIE, carpete, «Răpirea din Serai», haine import buret și glugă, vînd. Tel. 54 28 14. (34740)”

Titlul era suficient pentru identificarea obiectului. Vânzătorul se putea bizui pe faptul că un cumpărător interesat știa ce imagine avea să găsească.

Legătura cu marinarii capătă un nume în Tribuna Sibiului, în octombrie 1969. Dumitru Marinescu, care naviga pe vaporul „Piatra Neamț”, ajunsese de la Constanța la Sibiu și își așezase marfa lângă restaurantul „La turn”.

„Vindea băiatul costume pentru dame, cuverturi, carpete cu răpirea din serai”, relata ziarul, în nota „Între două curse”.

Publicația făcea și o distincție: după ce preciza că marinarul aducea obiecte din străinătate, adăuga „Pînă aici, totul în regulă”. Îi reproșa prețurile de revânzare, numite „de speculă”, și relata că ajunsese în atenția procuraturii. Gazetarul îl însoțea și cu o ironie marinărească: „Dar busola nu i-a mers prea bine”.

Alte drumuri erau ascunse cu mai multă grijă. În mai 1973, Drapelul roșu publica „Covoarele din canistră”. Gheorghe Stanboală și Alexandru Ambrosa reveniseră din străinătate cu automobilul și se opriseră pe șoseaua E94.

Din canistre de plastic folosite pentru benzină, cei doi scoteau „mai multe carpete, al căror model țesut reproducea... Răpirea din Serai”, scria publicația. Imaginea fugii călare călătorea, de această dată, într-un ambalaj cât se poate de pământean.

În 1976, Victor Micu descria în Zori noi activitatea revânzătorului Marin Duman. Textul vorbea explicit despre „țesături strecurate de contrabandă”, cumpărate și vândute apoi „la sume duble”.

Între anunțul cu adresă și telefon, taraba marinarului și canistra din portbagaj se întindeau mai multe feluri de comerț. Carpeta își găsea cumpărătorii. Cererea era suficient de atrăgătoare încât modelul ajunsese să fie realizat și aici, în țară.

„Trustul carpetelor”: „Răpirea din serai” se făcea și în România

În noiembrie 1971, ziarul brașovean Drum nou publica un reportaj cu un titlu care suna aproape ca numele unei mari întreprinderi: „Trustul carpetelor”.

În centrul relatării se aflau producătorii din Ormeniș și Augustin, legăturile lor cu cooperativa de consum din Apața și cantitățile de material care ajungeau în gospodării pentru a fi transformate în imprimeuri.

Reporterul descria, în casa lui Nicolae Porumb, „stive întregi de carpete finite (cam 1200 bucăți)”. Urmau să plece spre bâlciuri și târguri, „cu 30 lei bucata (în medie)”. Stocul cuprindea mai multe modele.

Printre ele se afla și „Răpirea din Serai”. Alături apăreau peisaje și mesaje sentimentale, precum „Oriunde mă va duce soarta, tot mă voi gîndi la satul meu natal”. Dorul de sat și visul unui Orient îndepărtat încăpeau în același negoț.

Articolul povestea și schimbarea materialelor: „Cu cîțiva ani în urmă, la Ormeniș și Augustin carpetele se confecționau din pînză”. Mai ieftin, poliuretanul, numit de producători „burete”, înlocuise pânza. Ziarul menționa existența a 36 de autorizații individuale în cele două localități.

Banii descriși în reportaj erau pe măsura stocurilor: aproape 12.000 de lei venit pentru Nicolae Porumb și ai săi în luna septembrie, cu o evaluare anuală de circa 140.000 de lei. Publicația înșira case, porți de fier și automobile cumpărate de diferiți producători. Un document ministerial citat de ziar vorbea despre achiziții de deșeuri de poliuretan de 141.979 de lei și venituri considerate nejustificate de minimum 700.000 de lei.

Relatarea acuza nereguli de aprovizionare, comenzi falsificate și câștiguri ilicite. În același timp, își trăda iritarea față de gusturile cumpărătorilor. Desenele erau numite „vulgare, grosolane”, iar „Răpirea din Serai” îi prilejuia reporterului un joc de cuvinte despre „răpirea poliuretanului din depozitele fabricilor”.

Dincolo de judecățile ziarului, rămâne imaginea unei producții care hrănea o piață: camere cu marfă, materiale cumpărate în cantități mari, oameni care plecau la târg și cumpărători care aveau deja un loc pregătit acasă.

În variante țesute, plușate sau imprimate pe burete, motivul putea ajunge la familii cu gusturi și posibilități diferite. Iar România era doar unul dintre locurile în care călăreții acestei povești își continuau fuga.

Surpriza de pe coperta lui Björk: aceeași „Răpire din serai”

În 1977, în Islanda, apărea primul album al lui Björk, la casa de discuri Fálkinn. Viitoarea cântăreață de renume internațional era încă un copil.

Pe copertă stă așezată, cu privirea către obiectiv, într-un decor cu plante, vase și țesături. În spatele ei se vede o carpetă: calul deschis la culoare, cuplul din prim-plan, însoțitorul călare, palmierii și arhitectura orientală. Compoziția este cea pe care publicul românesc o recunoaște drept „Răpirea din serai”.

Franjurii încadrează scena ca o ramă. Deasupra ei, numele „Björk” este scris cu roșu; pe țesătură, o semilună galbenă luminează cerul roșcat. În prim-plan, copilul privește spre fotograf. În spate, călăreții rămân prinși în galopul lor, ca și cum decorul și fotografia ar avea fiecare timpul său.

Fotografia unui exemplar original, prezentat de magazinul islandez Smekkleysa, păstrează această întâlnire neașteptată dintre discul unui copil și obiectul atât de familiar din casele noastre.

În același deceniu în care presa românească descria carpete vândute la târg, aduse de marinari sau ascunse în canistre, imaginea devenea fundalul unui disc islandez.

Cu timpul, asemenea obiecte au început să poarte și poveștile celor care le-au avut. Cercetarea antropologică publicată de Andreea Racleș în 2014, despre carpetele din locuințele unor familii rome ursare din România, urmărește tocmai legăturile dintre textile, memorie, identitate și sentimentul de acasă.

Imaginea a găsit apoi și alte scene. În 2022, proiectul artistului Eugen Raportoru, „The Abduction from the Seraglio”, era prezentat ca eveniment colateral oficial al Bienalei de la Veneția. Proiectul, curatoriat de Ilina Schileru și prezentat de Institutul European pentru Artă și Cultură Romă, aducea în fața publicului amintiri din copilărie și obiecte ale spațiului domestic. Casa devenea material de artă.

Pentru cei care au cunoscut-o mai întâi într-o sufragerie, „Răpirea din serai” rămâne însă legată de un perete anume. De lumina care cădea peste el. De patul de dedesubt sau de mâna care netezea țesătura.

Caii își continuă fuga. Pentru mulți dintre cei care au crescut sub ei, drumul duce tot acasă.


Autor
Îți Recomandăm Și...
Parteneri