Au trecut 114 ani de la moartea lui Caragiale. A murit la Berlin, dar primul lui mormânt din Bellu era lângă groapa de gunoi a Bucureștiului
În iunie 2026 se împlinesc 114 ani de la moartea lui Ion Luca Caragiale, scriitorul care a privit România cu o luciditate pe care timpul nu a reușit să o îngroape. A murit la Berlin, departe de țară, iar trupul său a fost adus la București câteva luni mai târziu, cu funeralii naționale.
Dar înainte să ajungă pe Aleea Scriitorilor, lângă Eminescu, primul său mormânt din Bellu a avut o istorie mult mai puțin solemnă.
Nu este o metaforă și nici o exagerare de titlu. Este o situație reală, documentată în presa vremii. Caragiale nu a fost îngropat acolo din dispreț. A fost condus la Bellu cu onoruri. Doar că, până să ajungă lângă Eminescu, locul său de veci a trecut printr-o etapă mult mai modestă, aproape neverosimilă.
Citește și: Actrița Tița Cristescu, otrăvită de tatăl marelui regizor Liviu Ciulei? Drama de acum aproape un secol
Caragiale a murit la Berlin. Vestea a ajuns la București printr-o telegramă scurtă
Ion Luca Caragiale a murit pe 9 iunie 1912, la Berlin, orașul în care se stabilise în ultimii ani ai vieții. Avea 60 de ani și era deja, pentru literatura română, mai mult decât un dramaturg de succes.
Era omul care reușise să fixeze în personaje, replici și situații un întreg fel de a fi al societății românești.Vestea morții sale a ajuns în România printr-o telegramă scurtă, aproape tăioasă. „Caragiale a murit”, relata publicația Dimineața, în anul 1912, citând mesajul trimis de soția scriitorului. În jurul acestei propoziții simple s-a construit imediat o emoție publică puternică. Ziarele au scris despre pierderea unui mare scriitor, iar oamenii de cultură au înțeles că dispăruse nu doar autorul „Scrisorii pierdute”, ci una dintre cele mai puternice conștiințe literare ale României.
Moartea l-a prins departe de țară, dar România a început imediat să-l revendice. Trupul său nu avea să rămână la Berlin. Presa vremii anunța că rămășițele pământești urmau să fie aduse acasă, iar înmormântarea avea să capete caracterul unui doliu național.
Era primul pas al întoarcerii lui Caragiale în România.
A fost adus în țară cu funeralii naționale
La moartea lui Caragiale, presa nu a vorbit despre o simplă înmormântare. A vorbit despre un eveniment național. „Rămăşiţele pămînteşti ale scumpului defunct vor fi aduse in ţară”, relata publicația Dimineața, în anul 1912.
Câteva luni mai târziu, sicriul lui Caragiale a ajuns la București.
Au fost onoruri militare, coroane, discursuri și o participare numeroasă. „Au participat mai mulţi miniştri, scriitori români de valoare aproape toţi”, relata publicația Drapelul, în anul 1912.
Printre cei care i-au rostit numele la despărțire s-au numărat Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu și alți oameni de cultură ai epocii.Așadar, nu vorbim despre un scriitor ignorat în clipa morții. Dimpotrivă. Caragiale a fost condus la Bellu cu respectul datorat unui mare nume al literaturii române. Tocmai de aceea, contrastul cu istoria mormântului său vechi devine cu atât mai puternic.
Funeraliile au fost naționale. Locul de odihnă, însă, avea să rămână ani întregi modest, greu de găsit și aproape ascuns în cimitir.
Prima înhumare din Bellu pare să fi fost provizorie
Un detaliu important apare în presa vremii, în relatarea despre funeraliile lui Caragiale. După ceremonia de la București, trupul scriitorului nu pare să fi fost așezat într-un monument definitiv. „Corpul măreţului dispărut a fost depus în mod provizoriu într'o groapă împreună cu prinţii săi”, relata publicația Drapelul, în anul 1912.
Formularea trebuie citită cu prudență. În facsimil apare „prinţii săi”, dar este posibil să fie vorba despre o eroare de tipar, de transcriere sau de lectură, iar sensul să fi fost „părinţii săi”. Ipoteza este importantă, pentru că părinții lui Caragiale erau Luca Șt. Caragiale și Ecaterina Caragiale, născută Chiriac Caraboas.
Luca Șt. Caragiale, tatăl scriitorului, s-a născut în 1812 și a murit în 1870. Provenea dintr-o familie cu origini balcanice, legată de Constantinopol, și a avut o biografie neobișnuită: actor, avocat, magistrat, dar și, în anii de început, bucătar sau secretar de mănăstire. Mama scriitorului, Ecaterina, provenea dintr-o familie înstărită, fiind fiica unui negustor din Brașov.
Dacă lectura corectă este „părinţii săi”, atunci prima înhumare a lui Caragiale în Bellu ar fi fost, de fapt, o depunere provizorie într-o groapă de familie. Iar acest lucru se leagă firesc de ce avea să constate presa interbelică: înainte să ajungă lângă Eminescu, pe Aleea Scriitorilor, Caragiale a avut în Bellu un mormânt modest, greu de găsit și așezat într-o zonă părăginită a cimitirului.
În anii ’30, mormântul lui Caragiale era greu de găsit
La 25 de ani de la moartea lui Caragiale, presa a început să caute nu doar amintirea scriitorului, ci și locul lui din Bellu. Iar imaginea găsită era departe de solemnitatea unui panteon literar.
Un reporter al publicației Lupta pornește prin cimitir în căutarea mormântului. Întreabă, este trimis de la un loc la altul, confundă nume, ajunge pe alei cu morminte vechi și descoperă cât de greu era, de fapt, să ajungi la Caragiale.
„Unde e mormântul lui Carageale?”, relata publicația Lupta, în anul 1937. Răspunsul primit îl trimitea „în fund, lângă Coșbuc”. Numai că drumul nu era simplu. Mormântul nu se impunea privirii. Nu era un loc în fața căruia vizitatorul să ajungă firesc, ca la un reper evident al cimitirului.
Autorul întreabă din nou. O candelăreasă știe de Coșbuc, dar nu de Caragiale. „De domnul Carageale, n’am auzit”, relata publicația Lupta, în anul 1937. Apoi un pietrar îl trimite către zona scriitorilor, unde se aflau bustul lui Ștefan Octavian Iosif, crucea lui Panait Cerna și medalionul lui Emil Gârleanu. Dar nici acolo căutarea nu se încheie.
„Umblu de un ceas printre morţi, dar Carageale nicăiri”, relata publicația Lupta, în anul 1937. Imaginea este puternică tocmai prin firescul ei. Autorul nu construiește o acuzație, ci consemnează o căutare. Mormântul unuia dintre cei mai mari scriitori români era greu de găsit chiar și pentru cine venise special să-l caute.
La un moment dat, reporterul este trimis către un mormânt frumos, roz, bine îngrijit. Crede pentru o clipă că ar fi putut fi locul lui Caragiale. Dar pe cruce scria alt nume: Al. Caradja. Confuzia e aproape simbolică. În Bellu, numele marelui dramaturg se pierdea printre alei, printre morminte vechi, printre indicații greșite și memorii nesigure.
În cele din urmă, mormântul apare aproape întâmplător. „E Carageale!... Aci!...”, relata publicația Lupta, în anul 1937. Dar locul în care se afla spunea și mai mult.
Mormântul vechi era deasupra Văii Plângerii
Cea mai importantă formulare din presa interbelică este aceasta: „într’un colţ părăginit de cimitir, deasupra Văii Plângerii”, relata publicația Lupta, în anul 1937.
Nu este o metaforă. Valea Plângerii era o zonă reală a Bucureștiului, aflată în vecinătatea Cimitirului Bellu. În anii ’30, locul era asociat cu gunoaiele orașului, cu terenuri neîngrijite, cu marginea murdară și greu de suportat a Capitalei.
Același articol surprinde direct atmosfera locului. „Jos, în Valea Plângerii, ard gunoaiele”, relata publicația Lupta, în anul 1937. Nu era o imagine simbolică, ci una concretă. Autorul vedea valea de sus, dinspre marginea cimitirului, iar jos ardeau munții de gunoi ai Bucureștiului.
Caragiale a murit la Berlin, a fost adus în țară cu funeralii naționale, dar primul său mormânt din Bellu era lângă groapa de gunoi a Bucureștiului. Nu ca figură de stil, nu ca exagerare jurnalistică, ci ca situație istorică documentată de presa vremii.
Zona avea să fie asanată abia mai târziu. Până la începutul anilor ’60, Valea Plângerii/ Cocioc a funcționat ca groapă de gunoi pentru București. După aceea, terenul a fost remodelat și transformat treptat în ceea ce cunoaștem astăzi drept Parcul Tineretului, aflat în imediata vecinătate a Cimitirului Bellu.
Până să ajungă lângă Eminescu și Coșbuc, Caragiale a stat acolo: în Bellu, într-un colț părăginit, deasupra Văii Plângerii.
Placă ștearsă, gard beteag și buruieni
Descrierile din anii ’30 se completează una pe alta. Nu vorbesc despre un mormânt uitat complet, dar nici despre un loc îngrijit pe măsura numelui lui Caragiale.
„Mormântul lui Caragiale, mult mai pitit, este puţin frecventat”, relata publicația Realitatea Ilustrată, în anul 1936. Comparația era făcută cu mormântul lui Eminescu, devenit deja loc de pelerinaj. Eminescu atrăgea vizitatori, emoții, gesturi romantice. Caragiale, în schimb, părea retras și după moarte.
„Nu există nici monument, nici piatră funerară. O simplă placă de marmoră”, relata publicația Realitatea Ilustrată, în anul 1936. Nu era încă imaginea unui monument impunător. Era un mormânt simplu, cu o placă și un grilaj.
Un an mai târziu, aceeași revistă revenea cu o observație și mai directă. „Mormântul său dela Bellu, însemnat doar cu o placă ştearsă de vreme şi un gard beteag, este într'o stare de neîngrijire întristătoare”, relata publicația Realitatea Ilustrată, în anul 1937.
Publicația Lupta adaugă detalii aproape cinematografice. Mormântul avea un grilaj de fier negru, iar în jurul lui se aflau arbuști de buxus, crescuți cam mari și netunși. Frunzișul se revărsase peste grilaj, iar pe el apăruseră pânze de păianjen. Prin pietriș crescuse trifoi sălbatic.
Nici vecinătatea nu era mai îngrijită. În stânga se afla un mormânt vechi, cu grilajul căzut și pietrele îmbulzite de urzici. În dreapta, alt mormânt părăginit, cu grilaj ruginit, mușchi pe piatră, ghivece sparte și o cruce înclinată. O bancă putredă completa imaginea acelui colț uitat de cimitir.
Imaginea este cu atât mai puternică dacă o punem lângă statutul literar al scriitorului. În manuale și pe scene, Caragiale devenea clasic. În cimitir, locul lui era încă marcat de provizorat, simplitate și neîngrijire.
Caragiale și Eminescu, despărțiți în viață, apropiați în moarte
Există, în această poveste, și o reparație simbolică. În 1952, la centenarul nașterii lui Caragiale, trupul scriitorului a fost mutat pe Aleea Scriitorilor din Bellu. Acolo se află astăzi, în zona în care sunt așezate marile nume ale literaturii române.
Iar lângă el, în aceeași vecinătate simbolică, se află Eminescu.
Relația dintre Caragiale și Eminescu merită amintită nu doar pentru că cei doi sunt astăzi apropiați în Bellu, ci și pentru că dramaturgul a scris cu emoție despre poet după moartea acestuia, în 1889. Caragiale nu l-a privit pe Eminescu doar ca pe o statuie literară. L-a văzut ca pe un om chinuit, excepțional, greu de cuprins în formule comode.
În textul „În Nirvana”, Caragiale scria despre Eminescu că era „un om dintr-o bucată”. Era o formulare simplă, dar apăsată, așa cum numai Caragiale știa să fixeze un caracter.
Astăzi, cei doi își dorm somnul de veci aproape unul de altul. Eminescu și Caragiale: două feluri diferite de a vedea România. Unul a dus limba română spre muzica ei absolută, celălalt a prins societatea românească în mecanismele ei ridicole, dureroase și uneori neschimbate.
Faptul că, până să ajungă în această vecinătate, Caragiale a avut un mormânt vechi deasupra Văii Plângerii rămâne una dintre acele ironii ale istoriei pe care, probabil, chiar el le-ar fi înțeles cel mai bine.
O ironie pe care Caragiale ar fi putut să o transforme în literatură
Povestea mormântului lui Caragiale nu trebuie spusă ca o acuzație simplistă. Nu este nevoie să vorbim despre dispreț. Realitatea este mai puternică decât orice exagerare.
Caragiale a murit la Berlin. A fost adus în țară cu onoruri, cu discursuri, cu participarea scriitorilor, a oamenilor politici și a publicului. Dar primul lui mormânt din Bellu, așa cum apare în presa interbelică, era modest, greu de găsit și aflat într-un colț părăginit, deasupra Văii Plângerii.
Iar Valea Plângerii era, în acei ani, groapa de gunoi a Bucureștiului.
Abia mai târziu, după mutarea pe Aleea Scriitorilor, Caragiale a ajuns lângă Eminescu, în locul în care memoria literară a României l-a așezat definitiv. Până atunci, însă, a existat această etapă incomodă, reală și aproape neverosimilă.
La 114 ani de la moartea lui, Caragiale rămâne actual nu doar prin opera lui, ci și prin felul în care propria lui poveste postumă pare să poarte o ironie amară. A murit departe, s-a întors acasă, a fost omagiat, apoi a rămas ani întregi într-un mormânt greu de găsit, lângă marginea murdară a orașului. Nu este o metaforă. Este una dintre acele întâmplări reale pe care, poate, numai Caragiale ar fi știut să le transforme în literatură.
