VIDEO „Am plătit cu pielea de pe mine. Simțeam cum se desprind părți din mine” Scrisoare sfâșietoare a unei paciente, adresată ministrului Sănătății, după 7 zile de iad într-un spital de arși din București

Mărturia cutremurătoare a unei paciente dintr-un spital de arși, adresată ministrului Sănătății.

O pacientă care a trecut prin 7 zile de suferință greu de descris în cuvinte, într-un spital de arși din Capitală, îi adresează ministrului Sănătății, Alexandru Rogobete, o scrisoare sfâșietoare. Femeia, donator de piele pentru sora ei grav rănită, descrie experiența unui coșmar trăit în tăcere, în mijlocul unui sistem care i-a cerut să rabde. Mărturia ei scoate la iveală realitatea dureroasă din spitalele publice din România.

Scrisoare sfâșietoare a unei paciente, adresată ministrului Sănătății, după 7 zile de iad într-un spital de arși din București

Alina, sora unei paciente internate la Centrul de Arși al Spitalului Floreasca, povestește prin ce a trecut ca donator și pacient și câtă durere a fost nevoită să îndure fără un tratament adecvat pentru calmare. „Vă scriu azi, nu ca sora a pacientei din rezerva nr 5 de la Centrul de Arși-Floreasca.

Vă scriu ca cetățean care a primit îngrijiri medicale în spitalul Floreasca în perioada 16–25.06.2025. Vă scriu din perspectiva donatorului de piele, adică a cetățeanului care a plătit la propriu cu pielea de pe el pentru lipsa unei bănci de piele. Vă scriu ca pacient care a suferit de durere într-un spital public.”, își începe femeia mesajul către ministru.

Femeia povestește cu lux de amănunte drama prin care a trecut: șapte zile de durere constantă, lipsa tratamentelor pentru calmarea suferinței și o atitudine distantă din partea personalului medical.

 „Durerea fizică a fost mai puternică decât dorința mea de a îmi salva sora. Au fost momente când nu am putut strânge din dinți suficient și am plâns, am rugat să mi se dea ceva. O luam razna! Mă dobora durerea și nu puteam accepta că singurul mod în care Lavinia poate trăi este să trecem amândouă prin iad. Dădusem deja pielea de pe mine, chiar să fie nevoie să mă zbat în acel carusel al unei dureri cum nu mai întâlnisem?”, scrie pacienta.

Citește și: „Cine nu înțelege asta, pleacă!” Ministrul Sănătății, controale surpriză în spitalele din România. Rogobete cere mâncare de calitate în toate unitățile sanitare

„Simțeam cum cineva mă face bucăți, cum ard și cum se desprind părți din mine”

Aceasta susține că, în fișa medicală, erau trecute calmante la 8 ore și la nevoie, dar că, în realitate, durerile continuau și nu primea medicamentele de care avea nevoie.

Vineri seara, după ce medicii au plecat acasă, și aceste calmante ar fi dispărut, susține ea. Femeia spune că a încercat în zadar să contacteze asistenții pe timpul nopții, iar în dimineața zilei de duminică a cedat. „Simțeam cum cineva mă face bucăți, cum ard și cum se desprind părți din mine. Și asta nu în timpul intervenției. Eu vă vorbesc despre zilele de după. Zilele alea în care aștepți să cadă pansamentele hemostatice și să crească pielea la loc.

În fișă aveam notat să primim Paracetamol la 8 ore și Algocalmin la nevoie. Acest „la nevoie”, în primele zile (probabil 5–6), era permanent. Paracetamolul mă ajuta să respir și să nu mai tremur de durere pentru 3–4 ore. Până la următoarea doză, care era la 8 ore de la cea anterioară, rămâneau 4–5 ore de îndurat. Așa că ceream Algocalmin. Nu ca să irosesc resursele spitalului, ci ca să nu înnebunesc de durere, ca să pot rezista. Am intrat în sala de operații miercuri și, cumva, până vineri am reușit să rezist cu durerea. Cu această combinație de Paracetamol și Algocalmin, combinate cu faptul că mi se amintea mereu că trebuie să tac și să îndur, pentru că sora mea e mai rău. Vineri, după ce medicii au plecat acasă, am rămas doar cu asistenții și, odată cu medicii, au dispărut și dozele de Paracetamol și Algocalmin. A rămas doar durerea să ne însoțească.(..) La 7:00, când a venit tura de zi, eram deja în stare de șoc. Nu mai controlam deloc durerea, ea mă controla.(...) Tremuram atât de tare încât credeam că voi leșina de durere.”

Familia a fost îndemnată să cumpere calmante din afara spitalului, dar odată aduse, nu au fost acceptate. „Nu se puteau folosi și nu ne puteau fi administrate deoarece erau aduse din afara spitalului.”

Femeia mai povestește și că i s-a propus să primească un calmant din rezerva destinate pacienților critici, inclusiv de la sora sa. „Mi s-a propus să mi se aducă un calmant de la critic. Adică să se ia o perfuzie de la sora mea(...) și să mi se pună mie. Am refuzat categoric și le-am spus că dacă doar așa se poate să primesc, să mi se aducă actele pentru a semna externarea.”

Ea susține că, în cele din urmă, calmantele au fost administrate din cele cumpărate de familie. Dar situația nu a fost una izolată. În scrisoare, pacienta afirmă că lipsa calmantelor a fost resimțită și de alți pacienți: „În 18.07, o aparținătoare ruga să i se comunice ce trebuie să aducă deoarece bunica lui, internată pe secția de critic, nu primise calmante în ziua anterioară.(...) În 20.07, un alt aparținător plângea pe hol pentru că nu știa ce să facă pentru soțul internat pe secția post-critic. Pacientul nu primise calmante și voia să meargă acasă.”

Alina a încheiat scrisoarea cu un mesaj adresat direct ministrului Alexandru Rogobete. Ea anunță că va reveni cu o nouă scrisoare, în care va povesti despre suferințele surorii sale, Lavinia. „Niciun pacient nu ar trebui să sufere de durere într-un spital public. Asta ați declarat. Vă întreb acum: ce facem în acest sens? Ce măsuri veți lua ca această declarație să nu fie doar cuvinte spuse într-o conferință de presă? Poate vă vor ajuta experiențele trăite de ea să înțelegeți câtă durere există în spitalele publice și câtă durere există într-un centru de arși autorizat.”

 

 

Citește și: „Să mori și să te eliberezi poate fi cel mai mare vis” Laura și-a pus capăt zilelor prin sinucidere asistată. Jurnalista a dus o viață marcată de suferințe