Dezastru în prag de Centenar! Casa lui Ion I.C. Brătianu, om-cheie al Marii Uniri, stă să se prăbuşească

Casa lui Ion I.C. Brătianu din centrul Capitalei este pradă nepăsării autorităţilor de mai mulţi ani. Clădirea de patrimoniu, proprietate a Academiei Române, este mâncată de igrasie, înconjurată de gunoaie, adăpost pentru păsări, aşa cum se vede şi dintr-o înregistrare video realizată de Dan Negru, prezentator de televiziune. El aminteşte că despre liberalul Brătianu, care a fost de cinci ori prim-ministru şi om-cheie în înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, se vorbeşte mult zilele acestea, însă fără referire la moştenirea sa în plină degradare.

Edificiul din Piaţa Amzei nr.5-7 nu mai aminteşte de personalitatea omului de stat, probabil “cel mai important din toate timpurile”, ci de nepăsare. "O ruină printre gunoaie!", o numeşte Dan Negru.

La rugămintea lui Brătianu, casa a fost ridicată în perioada 1908-1930 de arhitectul Petre Antonescu. Are elemente orientale, bizantine şi renascentiste. Încăperile sunt boltite, cu stucaturi, iar uşile sunt încadrate de motive româneşti.

Casa a fost transformată de către Elisa Brătianu, soţia ministrului liberal, după moartea acestuia în Aşezământul “I.C Brătianu”. Edificiul a fost preluat de Academia Română, unde a funcţionat unul dintre sediile Bibliotecii Naţionale.

"Aşezământul cultural I.C. Brătianu a fost întemeiat de văduva lui Ionel Brătianu, Elisa (născută Ştirbei). Instituţia a fost condusă de profesorul George Fotino, specialist în vechi drept românesc, academician, senator, primar al Balcicului.

Până în 1947, Aşezământul s-a bucurat de solicitudinea autorităţilor culturale ale ţării şi a diferitelor instituţii economice conduse de liberali (Banca Naţională, UGIR, creditul Industrial). A scos numeroase cărţi, dintre care reprezentativă rămâne monografia prof. G. Fotino, "Din vremea renaşterii naţionale a Ţării Româneşti. Boierii Goleşti”, 4 volume, Bucureşti, 1939, potrivit informaţiilor din revista Historia.

Ion I. C. Brătianu (n. 20 august 1864, Florica, judeţul Argeş- d.

24 noiembrie 1927, Bucureşti) a fost om politic, inginer, prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional Liberal, membru de onoare al Academiei Române. Dominând cu autoritate viaţa politică din România timp de două decenii, în aceeaşi măsură adulat şi contestat, Ion I. C. Brătianu a fost una dintre cele mai complexe şi controversate personalităţi politice din istoria României.

Ion I. C.

Brătianu a avut o traiectorie politică fulminantă, purtând povara grea a numelui pe care îl avea. Numele său a reprezentat un mare avantaj, dar el era conştient că trebuia să îl onoreze. Timp de două decenii a făcut şi a desfăcut guverne, iar întreaga clasă politică a ascultat de vocea sa. Regele Ferdinand I a fost puternic influenţat în deciziile sale de fruntaşul liberal, pe care îl considera „zodia bună a României”, iar pentru acest lucru şi-a atras de la opozanţi renumele de „rege neîncoronat”. Reformele adoptate pentru consolidarea statului naţional unitar român, faptul că a fost unul dintre principalii ctitori ai României Mari, ideal secular al poporului român, i-au determinat pe istorici să-l numească cel mai mare om politic şi bărbat de stat al României din toate timpurile, „o adevărată şcoală politică”, potrivit Enciclopedia României.

Actul de Unire a Transilvaniei cu România de la 18 noiembrie/ 1decembrie 1918 încheie un proces de formare a statului naţional unitar, la care Ionel Brătianu avusese o contribuţie majoră.

După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 1/14 decembrie, regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi predată şefului statului.

La banchetul dat în această onoare, Ionel Brătianu a luat cuvântul:

"De o mie de ani vă aşteptăm şi aţi venit ca să nu ne mai despărţim niciodată. Sunt clipe în viaţa unui neam de fericire atât de mare că răscumpără veacuri întregi de dureri. Bucuria noastră nu e bucuria unei singure generaţii, ea e sfânta cutremurare de fericire a întregului popor românesc, care de sute şi sute de ani a stat sub urgia soartei cele mai cumplite, fără a pierde credinţa lui nestrămutată în această zi ce ne uneşte şi care nu se putea să nu vie".