1 din 6 | Ucigașii care au terorizat România. Crimele care au lăsat țara fără aer, din secolul trecut până în prezent
2 din 6 | Vera Renczi
3 din 6 | Ion Rîmaru
4 din 6 | Bóné József-Zsolt
5 din 6 | Gheorghe Dincă
6 din 6 | Ucigașii care au terorizat România. Crimele care au lăsat țara fără aer, din secolul trecut până în prezent
România are o istorie întunecată a crimelor care au produs panică, revoltă și întrebări dureroase despre siguranță, justiție și eșecuri instituționale. Unele cazuri au intrat în arhivele judiciare. Altele au devenit legende urbane. Iar unele, mai ales în ultimii ani, au reaprins o frică veche: aceea că victimele ceruseră ajutor, dar nu au fost protejate la timp.
De la Vera Renczi, „Văduva Neagră” menționată în literatura true crime internațională, la Ion Rîmaru, Iancu Berilă, criminalii tranziției și femicidele recente, lista ucigașilor care au terorizat România nu este doar o galerie a cruzimii. Este și o hartă a epocilor prin care a trecut țara: interbelicul sărac și violent, haosul de după război, tăcerea comunistă, tranziția și, în prezent, violența împotriva femeilor.
Vera Renczi, mitul global al „Văduvei Negre”
Numele Verei Renczi apare frecvent în topurile internaționale despre cele mai prolifice femei criminal în serie. Este prezentată drept „Văduva Neagră”, femeia de origine română care ar fi otrăvit cu arsenic 35 de bărbați, printre care soți, amanți și, în unele relatări, chiar propriul fiu.
Este, însă, unul dintre acele cazuri în care legenda pare să fi avut mai mult succes decât istoria documentată.
Relatările o plasează pe Vera Renczi în zona orașului Bečkerek/ Nagybecskerek, cunoscut astăzi ca Zrenjanin, în Serbia. Înainte de 1918, orașul se afla în Austro-Ungaria; după Primul Război Mondial a intrat în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, ulterior Iugoslavia. De aici și confuzia frecventă: Vera Renczi este asociată României prin presupusul loc al nașterii, București, dar povestea crimelor ei este legată de un teritoriu aflat atunci în altă configurație politică.
Tocmai de aceea, cazul trebuie tratat separat. Nu o putem așeza pe Vera Renczi în aceeași categorie cu Ion Rîmaru, Iancu Berilă sau Marius Csampar, unde există condamnări, dosare și sentințe mult mai clare. Chiar sursele care îi prezintă povestea notează problemele de verificare: lipsesc detalii ferme despre arestare, proces, condamnare și moarte, iar unele relatări spun că până și Guinness Book of Records ar fi semnalat lipsa unor surse credibile pentru cifra de 35 de victime.
Vera Renczi rămâne, așadar, un „mit negru” al crimei asociate spațiului românesc: suficient de celebră pentru a deschide această listă, dar prea controversată pentru a fi tratată ca un caz judiciar solid.
Interbelicul sângeros: Vasile Tcaciuc și Iancu Berilă
Înainte ca România să cunoască teroarea produsă de criminalii în serie ai comunismului, orașele interbelice aveau deja poveștile lor cumplite.
Unul dintre cele mai grele nume este Vasile Tcaciuc, cunoscut ca „Măcelarul din Iași”. Sursele îl prezintă ca pe unul dintre cei mai prolifici criminali din istoria României, acuzat de peste 20 de omoruri, majoritatea comise în anii ’30. În fosta lui locuință au fost găsite mai multe cadavre, iar ancheta avea să ducă la un bilanț cutremurător: 21 de crime demonstrate, deși numărul atribuit a fost mai mare.
Tcaciuc nu a intrat în memoria publică doar prin numărul victimelor, ci și prin felul aproape industrial al violenței. Crimele erau legate, în multe cazuri, de jaf. Victimele dispăreau, iar urmele se pierdeau în locuri obscure, în camere, curți sau locuințe în care moartea devenea parte din decor. Finalul lui a fost abrupt: în timpul unei reconstituiri, a încercat să fugă și a fost împușcat mortal.
Tot în această zonă a interbelicului și a anilor de război intră Iancu Berilă, supranumit „Ucigașul brutarilor”. Numele lui a supraviețuit până astăzi în expresia populară „bag ca Berilă”, folosită fără ca mulți să mai știe de unde vine. În realitate, în spatele expresiei stă unul dintre cele mai sângeroase dosare din istoria criminală a României. Berilă ar fi ucis cel puțin 20 de oameni, multe victime fiind brutari sau membri ai familiilor acestora.
În cazul lui Berilă, frica avea o logică simplă și cumplită: omul intra în spații mici, aparent sigure, unde victima muncea, dormea sau trăia. Nu era crima spectaculoasă de ziar, ci crima care intra în gospodărie, în brutărie, în locul unde oamenii își câștigau pâinea.
După război, frica s-a mutat pe străzi
Anii de după Al Doilea Război Mondial au adus o altă formă de violență. România ieșea din război cu arme, sărăcie, instituții slăbite și bande care acționau în marile orașe. Aici nu vorbim neapărat despre criminali în serie în sens strict, ci despre figuri de banditism violent, oameni care au produs teroare într-o perioadă în care ordinea publică era fragilă.
Gică Cioc, supranumit „Balaurul”, este una dintre aceste figuri. Originar din Ferentari, a fost asociat cu crime, jafuri și confruntări între bande în Bucureștiul anilor 1944–1945. Unele surse notează că anchetatorii aveau probe directe pentru cinci crime, iar moartea lui a venit într-un schimb de focuri produs în noaptea de Revelion a anului 1945.
Alături de el, Nicolae Purecică, cunoscut ca „Nae Chioru”, intră în aceeași galerie a lumii interlope postbelice. Nu este un serial killer clasic, dar a rămas în memoria relatărilor despre Ferentariul violent, despre jafuri, omoruri și bande care își impuneau controlul prin frică.
În același interval apare și unul dintre cele mai teribile nume, dar mai puțin cunoscute decât Rîmaru: Ioan Sârca, supranumit „Monstrul din Valcău” sau „Omul care aduce moartea”. Sursele îl leagă de cel puțin 20 de adolescenți și tineri violați și uciși între 1943 și 1945, în special în București, Brașov și Oradea. Unele relatări spun că numărul real ar fi putut fi mai mare.
Tată și fiu, aceeași umbră: Ion Rîmaru și Florea Rîmaru
Niciun nume nu a rămas mai adânc în memoria românilor decât Ion Rîmaru. Între 1970 și 1971, Bucureștiul a trăit sub teroare. Femeile se temeau să meargă singure seara, străzile păreau nesigure, iar zvonurile au amplificat panica.
Rîmaru a fost condamnat pentru patru crime și mai multe tentative, iar autoritățile au declanșat una dintre cele mai ample anchete ale vremii. Sursele vorbesc despre mii de persoane verificate, mobilizări uriașe și o presiune publică pe care regimul comunist nu o putea recunoaște oficial, dar pe care o simțea din plin. În 1971, Ion Rîmaru a fost condamnat la moarte și executat la Jilava.
Cazul devine și mai tulburător prin figura tatălui, Florea Rîmaru. Florea Rîmaru nu a fost judecat și condamnat într-un proces clasic pentru crimele despre care s-a vorbit ulterior. După ancheta fiului, criminaliștii au atribuit postum lui Florea Rîmaru o serie de crime comise în 1944, cu un mod de operare asemănător.
Crimele comunismului: anchete uriașe, tăcere oficială și execuții rapide
Regimul comunist avea o problemă majoră cu astfel de cazuri: crima violentă contrazicea imaginea unei societăți controlate, sigure, disciplinate. De aceea, multe dosare au fost gestionate în tăcere, cu informații puține pentru public și cu presiune mare asupra anchetatorilor.
Romulus Vereș, „Omul cu ciocanul” din Cluj, a terorizat orașul în anii ’70. Sursele vorbesc despre mai multe atacuri, trei femei ucise și o fetiță violată. După prindere, Vereș a fost declarat iresponsabil și internat la psihiatrie.
Tot în comunism intră și Eugen Grigore, dar el nu a fost un criminal în serie, ci a comis un masacru. În 1974, șoferul de camion Eugen Grigore a intrat cu un camion într-o tabără de romi din zona Iași/Ciurea, ucigând 24 de oameni și rănind peste 50. Relatările vorbesc despre o răzbunare după moartea familiei sale într-un incendiu, dar nimic din acest context nu schimbă natura faptei: un atac colectiv, cu victime bărbați, femei și copii.
Cazul a fost ascuns sau minimalizat în epocă, pentru că un asemenea masacru nu încăpea în propaganda oficială. Nu era doar o crimă, ci un eveniment care putea aprinde tensiuni sociale și etnice.
Un alt dosar comunist cu ramificații cumplite este Cazul Anca, legat de Romca Cozmici. Inițial, un alt om, Gheorghe Samoilescu, a fost condamnat pe nedrept pentru uciderea studentei Anca Broscoțean. Abia mai târziu, după descoperiri noi și după ce Romca Cozmici a fost prins, adevărul a ieșit la suprafață. Cazul a rămas una dintre cele mai grave erori judiciare asociate justiției comuniste.
În anii ’80, Grigore Uruc, supranumit „Asasinul de Anul Nou”, a produs panică printr-un tipar sinistru: copii uciși în noaptea dintre ani, în Buzău, în mai mulți ani consecutivi. Sursele vorbesc despre patru copii orfani, cu vârste între 12 și 14 ani, uciși între 1985 și 1988. Uruc a fost condamnat la moarte și executat în 1988.
După 1989: prădători, taximetriști-criminali și recidiviști
După Revoluție, România a intrat într-o altă epocă a fricii. Orașele se schimbau, instituțiile se reconstruiau, presa relata mai liber, iar criminalii care înainte ar fi fost ascunși de propaganda oficială ajungeau acum în prime-time.
Adrian Stroe, cunoscut ca „Taximetristul morții”, a ucis trei femei în apropierea Bucureștiului, în 1992. Le lua cu taxiul, le ataca și le abandona. A fost condamnat la închisoare pe viață, dar a fost eliberat condiționat după 26 de ani.
În aceeași zonă a criminalilor care au folosit aparența normalității intră George Ionuț Nicolae, taximetristul din Brașov. În 2008, presa relata că a recunoscut uciderea a două tinere, Vasilica Mihaela Mihai și Mădălina Ortansa Motrună, ale căror cadavre au fost găsite într-o casă din Bacău. A fost trimis în judecată pentru două fapte de omor calificat și deosebit de grav, tâlhărie și înșelăciune.
Cazul lui George Ionuț Nicolae a șocat nu doar prin crime, ci și prin comportamentul de după. Anchetatorii au arătat că a ascuns trupurile, le-a mutat și a manipulat familiile victimelor. Procesul nu a ajuns la o condamnare definitivă, pentru că Nicolae a fost ucis în penitenciar de un coleg de celulă.
Un alt caz care a depășit granițele României este cel al lui Nicolae Vlad, criminalul studentei japoneze Yurika Masuno. În august 2012, tânăra venită în România pentru a preda a fost abordată pe Aeroportul Otopeni, dusă într-o zonă izolată, violată, ucisă și jefuită. Ulterior, ancheta a arătat că Vlad era responsabil și pentru alte două femei ucise, precum și pentru șapte violuri. A fost condamnat definitiv la închisoare pe viață.
Marius Csampar a devenit unul dintre cele mai controversate nume ale tranziției criminale. Condamnat pentru șase omoruri, a fost eliberat după 22 de ani de detenție. Cazul său a redeschis discuția despre eliberarea condiționată, reintegrare și riscul pe care societatea îl acceptă atunci când criminali cu multe victime ies din penitenciar.
În aceeași linie intră Ion Turnagiu. Condamnat pentru cinci crime comise în 1993, a fost eliberat condiționat în 2019. În 2020, a incendiat o fată de 17 ani din Mehedinți, după ce aceasta îl reclamase. Cazul a produs revoltă tocmai pentru că întrebarea era inevitabilă: cum a putut un om condamnat pentru atâtea crime să ajungă din nou lângă o victimă vulnerabilă?
Caracal și începutul unei noi rupturi
În 2019, România a fost zguduită de cazul Caracal. Gheorghe Dincă a fost condamnat definitiv la 30 de ani de închisoare pentru uciderea Alexandrei Măceșanu și a Luizei Melencu. Cazul a devenit un simbol al eșecului instituțional, nu doar al cruzimii individuale. Alexandra a sunat la 112, a cerut ajutor, iar orele pierdute au devenit, în memoria publică, una dintre cele mai apăsătoare imagini ale neputinței statului.
Caracal nu a fost doar un dosar penal. A fost o traumă colectivă. A arătat cât de vulnerabilă poate fi o adolescentă, cât de lent poate reacționa sistemul și cât de greu se repară încrederea atunci când instituțiile ratează exact momentul în care trebuie să salveze o viață.
Sergiu Băhăian, „regizorul morții”: crime comandate, victime vulnerabile și un dosar care revine în 2026
Între criminalii istoriei recente, Sergiu Băhăian ocupă un loc aparte. Nu este figura clasică a ucigașului care atacă singur, pe stradă sau în propria casă. Cazul lui este mai rece și, poate tocmai de aceea, mai tulburător: un om de afaceri controversat, acuzat că a folosit oameni vulnerabili în scheme de fraudă, apoi a instigat la uciderea lor pentru a șterge urmele. Presa l-a numit „regizorul morții”, iar dosarul a fost prezentat ca una dintre cele mai grave forme de criminalitate organizată din România postdecembristă.
În 2011, Băhăian a fost condamnat la 26 de ani de închisoare într-un dosar cu acuzații de înșelăciune, omor, instigare la omor calificat și fals, iar ulterior, prin contopirea pedepselor din mai multe dosare, pedeapsa a ajuns la 30 de ani, potrivit relatărilor din presă și datelor judiciare disponibile public.
În 2026, numele lui Sergiu Băhăian a revenit pe rolul instanțelor. Potrivit extraselor din Portalul Instanțelor de Judecată, pe 27 februarie 2026 i-a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de liberare condiționată, instanța fixând termen pentru reiterarea cererii la 21 noiembrie 2026. Separat, pe 16 aprilie 2026, Tribunalul Ilfov a admis cererea de întrerupere a executării pedepsei de 30 de ani pe o perioadă de trei luni, în temeiul dispozițiilor privind imposibilitatea executării imediate a pedepsei din motive medicale. Instanța i-a impus mai multe obligații: să nu părăsească România, să ia legătura cu poliția, să nu își schimbe locuința fără informarea instanței, să nu dețină sau folosească arme și să se prezinte la unitatea sanitară pentru tratament.
Citește și: VIDEO| Confesiuni din spatele gratiilor făcute de Sergiu Băhăian, omul de afaceri care a comandat 4 crime
Gheorghe Vlădan, masacrul de la Perla: când violența domestică a explodat în spațiul public
Pe 5 martie 2012, Gheorghe Vlădan, angajat al MAI, a intrat înarmat în coaforul Perla din București, unde lucra soția sa, și a deschis focul. Două femei au fost ucise, printre care soția lui, iar alte șase persoane au fost rănite. Presa a relatat că atacul a durat foarte puțin, dar a fost suficient pentru a transforma un spațiu banal, un salon de coafură, într-un loc al groazei.
Gheorghe Vlădan nu intră în categoria criminalilor în serie, dar intră fără dubiu în lista ucigașilor care au terorizat România recentă. Masacrul de la Perla a fost unul dintre primele cazuri care au arătat brutal cum violența domestică poate ieși din casă și se poate transforma, în câteva secunde, într-un atac colectiv.
Ultimii ani: femicidele și senzația unui nou val de cruzime
În ultimii ani, România pare din nou prinsă într-un val de crime care au lăsat opinia publică fără aer. De data aceasta, multe dintre victime sunt femei ucise de foști parteneri, soți, concubini sau bărbați care le urmăreau, le amenințau ori nu acceptau despărțirea.
Cazul Teodora Marcu, tânăra însărcinată împușcată în complexul Cosmopolis în 2025, a devenit unul dintre simbolurile recente ale femicidului. Teodora era mamă, aștepta al doilea copil și fusese, potrivit relatărilor de presă, victima unui istoric de hărțuire și amenințări. Agresorul, Robert Lupu, s-a sinucis după atac.
Cazul Anda Maria Gyurca, tânăra de 23 de ani ucisă în Mureș de Emil Gânj, a adâncit sentimentul că sistemul reacționează prea târziu. Relatările au arătat un istoric de violență, ordine de protecție, semnale repetate și un agresor recidivist, ignorat de Poliție.
Nu sunt cazuri izolate. În 2025, organizațiile pentru drepturile femeilor și presa au vorbit despre zeci de femicide în România. Unele surse indicau 51 de cazuri până în noiembrie, iar relatări ulterioare au vorbit despre 59 de femicide în întreg anul 2025.
În paralel, datele IGPR arătau că polițiștii au intervenit, în primele 11 luni ale anului 2025, la peste 125.000 de semnalări în contextul violenței domestice. Această cifră nu înseamnă automat că violența letală crește de la an la an, dar arată dimensiunea uriașă a fenomenului și explică de ce societatea simte că aceste crime nu mai pot fi tratate ca simple „drame de familie”.
Crima din Parhida: eleva de 18 ani ucisă la ferma unde făcea practică
În mai 2026, un nou caz a zguduit România: o elevă de 18 ani, aflată în practică la o fermă agricolă din Parhida, județul Bihor, a fost găsită moartă pe un câmp din apropierea fermei. Tânăra era elevă la un liceu agricol din comuna Borș, iar principalul suspect era un bărbat de 39 de ani care lucra la aceeași fermă. Bărbatul fusese condamnat anterior pentru crimă și tâlhărie și fusese eliberat recent.
Suspectul, Bóné József-Zsolt, a fost prins după aproximativ șase ore de căutări, ascuns într-un lan de rapiță, la circa un kilometru de locul crimei. Autoritățile au folosit filtre rutiere, câini de urmă, drone și un elicopter cu termoviziune. Potrivit relatărilor, bărbatul ar fi avut o condamnare de 20 de ani pentru crimă și fusese eliberat condiționat în aprilie 2025, după 16 ani de închisoare.
Pe 9 mai 2026, Tribunalul Bihor a admis cererea de arestare preventivă pentru 30 de zile, pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat.
De ce lista nu este doar despre criminali
De la Vera Renczi până la femicidele recente, această listă nu poate fi citită doar ca o succesiune de nume. Unele cazuri sunt legende discutabile, altele dosare clare. Unele sunt crime în serie, altele masacre, jafuri, recidive sau acte de violență domestică. Ce le leagă nu este mereu aceeași încadrare criminologică, ci impactul public: frica, revolta și senzația că răul a ajuns prea aproape.
În interbelic, frica venea din mahalale, din camere închiriate, din brutării și din case sărace. După război, venea de pe străzi, din bande și din arme rămase în circulație. În comunism, venea din dosare ascunse și anchete ținute departe de public. După 1989, venea din taxiuri, din blocuri, din drumuri aparent obișnuite. Astăzi, prea des, vine din relații de control, din amenințări ignorate și din ordine de protecție care nu reușesc să țină agresorul departe.
România a mai avut criminali care au îngrozit-o. Diferența este că, în prezent, nu mai putem spune că nu știm. Fiecare caz recent vine cu o urmă înaintea crimei: o plângere, o amenințare, o despărțire, un ordin de protecție, un apel, un dosar, o eliberare condiționată. Iar întrebarea care rămâne nu este doar cine a ucis, ci câte semnale au fost văzute înainte ca moartea să devină știre.
Nume/ caz
Perioadă
Victime/ acuzații principale
Crime comise
Vera Renczi
anii ’20–’30, potrivit relatărilor
35 de victime atribuite în literatura true crime
Caz celebru internațional, dar controversat documentar. O includem ca „mit negru”, nu ca dosar solid. Sursele recente subliniază lipsa unor documente judiciare ferme.
Vasile Tcaciuc
anii ’30
peste 20 de crime atribuite; 21 considerate demonstrate în unele relatări
Criminal în serie asociat cu jafuri și omoruri. „Măcelarul din Iași”.
Iancu Berilă
1936–1947
cel puțin 20 de crime atribuite
„Ucigașul brutarilor”. Caz intrat și în folclorul urban prin expresia „ca Berilă”.
Gică Cioc, „Balaurul”
1944–1945
mai multe crime și jafuri atribuite
Banditism violent postbelic, nu serial killer clasic.
Nicolae Purecică, „Nae Chioru”
anii ’40
crime, jafuri, violență de bandă
Figură a lumii interlope postbelice. De tratat în capitolul despre haosul de după război.
Ioan Sârca
1943–1945
adolescenți și tineri violați și uciși
Unul dintre cele mai dure cazuri uitate ale anilor ’40. Merită paragraf separat, pentru că profilul se apropie de cel al criminalului în serie.
Florea Rîmaru
1944, crime atribuite postum
crime atribuite ulterior de criminaliști
Nu îl prezentăm ca „judecat și condamnat”, ci ca episod conex lui Ion Rîmaru, cu formulare prudentă.
Ion Rîmaru
1970–1971
4 crime și 6 tentative de omor, potrivit relatărilor de presă
Caz canonic al criminalului în serie din România comunistă. Condamnat la moarte și executat în 1971.
Romulus Vereș
1972–1974
trei femei ucise și mai multe atacuri, potrivit Libertatea; alte surse vorbesc despre cel puțin cinci femei
„Omul cu ciocanul” din Cluj. Caz cu dimensiune psihiatrică, declarat iresponsabil și internat.
Eugen Grigore
1974
24 de oameni uciși și peste 50 răniți
Masacru, nu criminal în serie. Caz de violență colectivă și răzbunare, ascuns/minimalizat în comunism.
Romca Cozmici
1977–1981
crime și Cazul Anca
Caz important prin eroarea judiciară: Gheorghe Samoilescu a fost condamnat pe nedrept, iar Cozmici a fost ulterior identificat ca autor.
Grigore Uruc
1985–1988
patru copii uciși în nopți de Anul Nou
„Asasinul de Anul Nou”. Condamnat la moarte și executat în 1988.
Adrian Stroe
1992
trei femei ucise
„Taximetristul morții”. Caz post-1989, relevant pentru tranziție și pentru discuția despre eliberarea condiționată.
Marius Csampar
1993–1997
șase crime
Condamnat la 99 de ani, eliberat după 22 de ani. Caz central pentru dezbaterea despre criminali condamnați pe viață și eliberare condiționată.
Nicolae Vlad
2012
trei femei ucise, șapte violuri și alte infracțiuni violente
Criminalul studentei japoneze Yurika Masuno. Condamnat definitiv la închisoare pe viață.
Sergiu Băhăian
anii 2000; dosare finalizate ulterior
crime comandate, fraude, victime vulnerabile
„Regizorul morții”. Nu serial killer clasic, ci organizator/instigator într-un dosar de criminalitate extremă. În 2026, liberarea condiționată i-a fost respinsă, dar executarea pedepsei a fost întreruptă temporar pentru trei luni, potrivit Portalului Instanțelor.
George Ionuț Nicolae
2007–2009
două tinere ucise; trupurile ascunse într-o casă din Bacău
Taximetristul din Brașov. A murit în penitenciar, strangulat de colegul de celulă, înainte de finalizarea procesului.
Gheorghe Vlădan/ masacrul de la Perla
2012
două femei ucise, șase persoane rănite
Masacru în spațiu public, cu armă de foc. Nu serial killer, ci caz major de violență domestică transformată în atac colectiv.
Teodora Marcu/ Robert Lupu- cazul Cosmopolis
2025
tânără însărcinată ucisă
Caz emblematic pentru discuția despre femicid, hărțuire, ordine de protecție și eșec instituțional.
Anda Maria Gyurca/ Emil Gânj
2025
tânără de 23 de ani ucisă
Caz recent de femicid, cu istoric de violență, ordin de protecție și semnale repetate.
Bóné József-Zsolt/ crima din Parhida
2026
elevă de 18 ani ucisă la ferma unde făcea practică; suspectul fusese condamnat anterior pentru omor
Caz recent de omor calificat, cu miză puternică de recidivă și supraveghere post-eliberare. Arestat preventiv pe 9 mai 2026 pentru 30 de zile; dosar în curs.
