E una dintre cele mai mari atracții de Sărbători ale Capitalei, dar această casă ascunde povești sinistre. Episodul ascuns din Casa Mița Biciclista

În fiecare iarnă, casa de la intersecția străzilor Biserica Amzei și Christian Tell devine una dintre cele mai fotografiate clădiri din București. Lumini, ornamente, decorațiuni elaborate de Crăciun — un decor care pare desprins dintr-o poveste elegantă a orașului.

Puțini știu însă că, dincolo de fațada spectaculoasă, această casă poartă numele unei femei reale, controversate și intens comentate în presa vremii: Maria Mihăescu, cunoscută drept Mița Biciclista. Iar dincolo de legendă, extravaganță și notorietate, în jurul ei s-au strâns povești devenite legende, scandaluri publice și chiar un episod sinistru, consemnat în detaliu de ziarele începutului de secol XX.

Maria Mihăescu, înainte de a deveni „Mița Biciclista”

Maria Mihăescu s-a născut în anul 1885, la Prahova, și a murit în 1968, la București. Numele ei avea să rămână în memoria orașului nu pentru originea socială sau pentru o carieră clasică, ci pentru modul în care a sfidat convențiile epocii și pentru imaginea publică pe care și-a construit-o într-o Românie profund conservatoare de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX.

În spațiul public, Maria Mihăescu a intrat sub un nume care avea să devină celebru: Mița Biciclista. Apelativul era metaphoric,  inventat de presa vremii. Provenea dintr-un fapt concret, scandalos pentru epocă: Mița a fost prima femeie cunoscută din București care a mers pe bicicletă în mod public, inclusiv pe Calea Victoriei, gest considerat provocator și indecent de o parte a societății vremii.

Citește și: Cine a fost Mița Biciclista?! Sute de oameni stau la rând să își facă poze lângă casa ei din București, dar puțini știu povestea Mariei Mihăescu

Biografiile ulterioare și articolele de sinteză o descriu drept o femeie nonconformistă, care a atras atenția nu doar prin aparițiile publice, ci și prin viața personală intens comentată. A fost asociată cu nume sonore ale epocii, atat din țară cât și din Europa, iar presa și memoria colectivă au legat-o, încă din timpul vieții, de relații cu bărbați influenți, inclusiv

din zona puterii politice și regale.

Din punct de vedere oficial, Mița Biciclista a fost căsătorită cu generalul Alexandru Dumitrescu, relație care apare consemnată în sursele biografice. Căsătoria nu a pus capăt comentariilor publice, ci, dimpotrivă, a alimentat și mai mult contrastul dintre statutul ei social formal și imaginea mondenă, extravagantă, construită în jurul numelui său.

Este important de subliniat că, înainte de a deveni personaj de pamflet, de scandal sau de legendă urbană, Maria Mihăescu a fost o persoană reală, care a trăit într-un

București aflat la granița dintre modernitate și mentalități rigide. Tocmai această tensiune — între gesturile ei publice și reacțiile societății — va transforma numele Miței Biciclista într-un subiect constant de presă, ironii și povești exagerate, timp de decenii.

Bicicleta care a scandalizat Bucureștiul

La sfârșitul secolului al XIX-lea, bicicleta nu era doar un mijloc de deplasare. Era un simbol al modernității, al libertății de mișcare și, mai ales în cazul femeilor, un obiect încărcat de suspiciune morală.

În acest context, apariția Mariei Mihăescu pe bicicletă, în plin București, a produs un șoc social care a depășit cu mult gestul în sine.

Sursele ulterioare de sinteză și articolele de specialitate din domeniul culturii fizice consemnează faptul că Mița Biciclista nu a fost doar o apariție mondenă întâmplătoare, ci a fost implicată activ în practicarea ciclismului ca sport. Ea a fost inițiată în mersul pe bicicletă de Alois Pucher, unul dintre promotorii ciclismului timpuriu în București, într-un context organizat.

În acea perioadă, ciclismul începea să se structureze ca activitate sportivă, existând școli de ciclism și demonstrații publice desfășurate pe velodrom. Mița participa la astfel de demonstrații, transformând bicicleta într-un spectacol vizibil și, implicit, provocator.

Pentru o societate în care femeia era așteptată să se deplaseze discret, în trăsură sau însoțită, o femeie singură pe bicicletă, în spațiul public, devenea rapid un subiect de comentariu, ironie și moralizare. Presa vremii a reacționat aproape instantaneu, iar bicicleta a devenit, în articolele de scandal, pretextul perfect pentru atacuri la persoană.

În anii următori, numele Miței apare constant în paginile ziarelor, nu doar ca „prima femeie pe bicicletă”, ci ca personaj emblematic al sfidării convențiilor. Unele publicații notează explicit că exemplul ei a fost urmat și de alte femei, semn că gestul inițial nu a rămas izolat.

Această expunere publică a avut însă un efect secundar important: bicicleta nu mai era văzută ca un sport sau ca un progres tehnic, ci devenea etichetă identitară. Presa și publicul au redus treptat identitatea Mariei Mihăescu la acest gest singular, transformând-o dintr-o practicantă a ciclismului într-un simbol monden, apoi într-o țintă.

Astfel s-a născut „Mița Biciclista” — nu ca nume de scenă ales, ci ca etichetă repetată obsesiv, care avea să o urmărească întreaga viață. De la acest punct înainte, orice apariție publică, orice relație, orice zvon legat de ea va fi filtrat prin această imagine.

De la sportivă la curtezană faimoasă

În momentul în care bicicleta a încetat să mai fie o noutate, presa bucureșteană a început să mute accentul de pe gestul sportiv pe viața personală a Miței Biciclista. Din acest punct, Maria Mihăescu nu mai este tratată ca o femeie care practică un sport nou, ci ca un personaj monden, expus deliberat ridicolului, ironiei și insinuărilor erotice, mai mult sau mai puțin confirmate.

Ziarele de la începutul secolului XX folosesc un limbaj agresiv, adesea pamfletar, pentru a o fixa într-o categorie clară: aceea de „demimondenă”, adică prostituată de lux. Într-un articol publicat de Adevărul în octombrie 1900, Mița este descrisă astfel:

„Mitza Biciclista, demi-mondenă care a decavat şi sinucis atîţia juni suspinători, îşi etalează în special toaletele nou aduse de la Paris, cu multă trudă, pe la toate spectacolele.” — Adevărul, octombrie 1900

Formularea nu urmărește relatarea unui fapt, ci construirea unei imagini publice: femeia extravagantă, periculoasă, responsabilă simbolic de ruinarea bărbaților care se apropie de ea. Aceeași logică apare și în continuarea articolului, unde Mița este plasată într-o galerie de personaje mondene, tratate cu ironie și dispreț:

„Natural că celelalte Mitza, Fifite, Mărioare şi Tifeiţe din această… elită, cari n-au putut vizita Expoziţia din Paris, sînt invidioase la culme.” — Adevărul, octombrie 1900

Extravaganța vestimentară, asocierea cu Parisul și aparițiile la spectacole devin elemente recurente în portretul ei public. Mița nu mai este o persoană, ci un tip social, folosit de presă pentru a ironiza moravurile unei elite urbane.

Atacurile nu rămân însă doar la nivelul cuvântului. În același an, Adevărul publică un text care descrie un episod violent petrecut chiar la domiciliul Miței. Articolul relatează organizarea unui atac nocturn, soldat cu devastarea locuinței:

„La ora 12 din noapte… pornesc de la Teatrul Naţional în strada Lascăr Catargiu unde-i domiciliul Biciclistei. O ploaie de pietre sfărîmă într’o clipă toate geamurile casei şi Fifi, împreună cu garda, se repede în casă şi totul se devastează. Mitza se încuie într-o cameră şi deschizînd fereastra strigă ajutor” — Adevărul, octombrie 1900.

Relatarea este din nou spectaculoasă, cu accente dramatice, dar relevă un lucru esențial: Mița devenise un personaj suficient de cunoscut încât să genereze reacții violente din partea altor curtezane, iar viața ei privată era deja consumată ca divertisment public.

În paralel, alte texte din aceeași perioadă merg și mai departe, transformând-o pe Mița într-un personaj aproape malefic. Într-un pamflet publicat în august 1900, Adevărul folosește un ton extrem de dur: „Miţo, Miţo, tu nu mai eşti Miţa Biciclista, eşti Miţa asasina!”.

Astfel de formule nu au valoare factuală, dar sunt esențiale pentru a înțelege climatul mediatic în care Mița Biciclista a trăit. Presa nu doar relata, ci judeca, condamna și caricaturiza, construind o reputație greu de separat de realitate.

De aici înainte, orice episod din viața ei — real sau exagerat — va fi filtrat prin această imagine de femeie periculoasă, extravagantă, „consumatoare de bărbați”. Iar când, în vara anului 1900, un incident dramatic va avea loc într-un hotel din centrul Bucureștiului, numele Miței Biciclista va fi din nou pus în centrul atenției, de data aceasta într-un context mult mai grav.

Mița și bărbații puterii

Pe măsură ce notorietatea Miței Biciclista crește, presa vremii începe să o asocieze tot mai des cu zona puterii politice și regale. Nu este vorba de dovezi intime sau de mărturii directe, ci de asocieri publice, insinuări și utilizări pamfletare ale numelui ei, semn că Mița devenise deja un reper recognoscibil pentru public.

În articolele din anii 1912–1913, numele Miței apare în contexte care depășesc mondenul și intră în registrul politic. Este menționată în pamflete și texte ironice alături de figuri publice importante, iar simpla alăturare funcționează ca instrument de ridiculizare sau scandal.

Unul dintre episoadele cel mai des reluate în biografiile ulterioare — și prezent și în articolele de sinteză — este asocierea Miței Biciclista cu Principele Ferdinand, viitorul rege al României. Sursele nu descriu detalii intime și nici nu oferă probe concrete ale unei relații propriu-zise, dar consemnează faptul că numele Miței a circulat în mediile militare și mondene ale Capitalei, inclusiv în legătură cu garnizoana și cu anturajul regal.

Tot în acest context se consolidează imaginea Miței ca amenințare simbolică pentru ordinea socială: nu doar o sportivă sau o curtezană, ci o femeie care circulă liber între clase sociale, între armată, politică și lumea mondenă. Faptul că aceste asocieri apar repetat, pe parcursul mai multor ani, arată că Mița Biciclista depășise cu mult statutul de simplu personaj de scandal punctual.

Această poziționare va avea consecințe directe în modul în care presa va trata episodul dramatic petrecut în vara anului 1900. Când un tânăr ajunge să își tragă un glonț într-o cameră de hotel, numele Miței este deja încărcat de sensuri negative, iar relatarea faptului va fi amplificată, reinterpretată și, în unele cazuri, deformată.

Iubire, refuz și glonțul de la Hotel Continental

În vara anului 1900, numele Miței Biciclista ajunge din nou pe prima pagină a ziarelor, de data aceasta într-un context dramatic, care depășește ironia și pamfletul. Adevărul publică, la 22 iunie 1900, un articol amplu, de fapt divers, intitulat „O sinucidere senzațională în Capitală”, în care este relatat, pas cu pas, un incident petrecut într-unul dintre cele mai cunoscute hoteluri ale Bucureștiului: Hotelul Continental, de pe Calea Victoriei.

Articolul consemnează că un tânăr de 24 de ani, fiul unui milionar din Amsterdam, cazat la hotel, a încercat să se sinucidă prin împușcare. Bărbatul ocupa camera 19 și era descris drept funcționar al Creditului Belgo-Român, detaliu notat explicit de ziar.

Gestul său este prezentat ca fiind rezultatul unei povești de dragoste refuzate. Tânărul se îndrăgostise de Mița Biciclista, pe care o ceruse în căsătorie. Refuzul acesteia, urmat de solicitarea ca el să părăsească Bucureștiul, este indicat drept declanșator al crizei.

În articol sunt descrise momentul împușcării, arma folosită — un revolver de calibru 12 — și traiectoria glonțului, care nu i-a fost fatală. Personalul hotelului a alertat imediat autoritățile, iar la fața locului a intervenit medicul Thoma Ionescu, unul dintre numele importante ale medicinei românești de la acea vreme. După acordarea primului ajutor, tânărul a fost transportat la Spitalul Colțea, unde a rămas sub supraveghere medicală.

Relatarea este minuțioasă, lipsită de sarcasm sau exagerări stilistice. Sunt menționate orele, locurile, numele instituțiilor și ale medicului, într-o manieră tipică reportajelor de fapt divers ale epocii. Mița Biciclista apare în acest context nu ca personaj pamfletar, ci ca element central al motivației gestului, fără alte calificative morale sau ironice.

Câteva zile mai târziu însă, același episod reapare în paginile Adevărului, într-un registru complet diferit. Într-un text pamfletar, incidentul este radical simplificat și deformat: tânărul este prezentat drept belgian, iar tentativa de sinucidere este transformată într-o sinucidere consumată.

Această a doua versiune nu aduce informații noi, ci funcționează ca reinterpretare satirică a faptului inițial. Naționalitatea este probabil dedusă sau exagerată pornind de la legătura cu Creditul Belgo-Român, iar nu dintr-o sursă suplimentară. Transformarea tentativei într-un deces servește scopului pamfletar: accentuarea imaginii Miței Biciclista ca femeie fatală, responsabilă simbolic de distrugerea bărbaților care se apropie de ea.

Juxtapunerea celor două texte — unul factual, celălalt pamfletar — este revelatoare. Ea arată cum se naște legenda în timp real, chiar în paginile aceleiași publicații. Un incident documentat, cu martori și intervenție medicală, este absorbit rapid.

Pentru Mița Biciclista, acest episod marchează un prag. Dincolo de ironii și atacuri de presă, numele ei este legat acum de un gest extrem, care va fi reluat, reinterpretat și amplificat în articolele ulterioare. De aici înainte, referirile la „juni suspinători” și la bărbați distruși de farmecul ei nu vor mai fi simple metafore, ci vor purta amprenta acestui episod real, transformat treptat în mit urban.

Când presa a început să fabrice legenda

După incidentul de la Hotel Continental, Mița Biciclista nu mai este doar un personaj monden sau o femeie asociată cu sportul și scandalul. În paginile ziarelor, ea devine o figură simbolică, un nume care concentrează frici, prejudecăți și anxietăți ale unei societăți aflate în schimbare.

Presa nu mai relatează doar fapte punctuale, ci începe să generalizeze. În articolele pamfletare și în notele ironice din Adevărul și din alte publicații ale începutului de secol XX, cazul tânărului de la Hotel Continental este transformat într-un tipar: Mița apare ca femeia care „decavează”, „pierde” sau „sinucide” bărbați. Limbajul este intenționat exagerat, dar repetarea lui fixează o imagine durabilă în memoria publică.

Formulări precum „demi-mondenă care a decavat şi sinucis atîţia juni suspinători”( Adevărul, octombrie 1900) nu mai trimit la un caz anume, ci construiesc o categorie morală. Mița nu mai este Maria Mihăescu, ci „tipul” femeii periculoase, moderne, care iese din rolul tradițional și, prin aceasta, devine vinovată simbolic de slăbiciunile bărbaților.

Această transformare este vizibilă și în modul în care numele ei începe să fie folosit fără explicații, ca referință implicită. În presa din anii următori, Mița Biciclista apare în texte care nu au legătură directă cu viața ei, ci o invocă drept termen de comparație, glumă sau avertisment. Simplul fapt că numele este suficient pentru a provoca reacții arată că legenda este deja formată.

Astfel, Mița devine un simbol urban. Această legendă va supraviețui chiar și după retragerea Miței din viața publică intensă. Ea va fi atașată definitiv de o clădire — casa de lângă Amzei — care va deveni, la rândul ei, un simbol al Bucureștiului și un recipient al tuturor acestor povești, spuse și nespuse.

Casa de lângă Amzei – palat, scenă, simbol

În timp ce legenda Miței Biciclista se consolida în paginile ziarelor, un alt element începea să se fixeze, mai discret, dar durabil: casa care avea să îi poarte numele. Situată pe strada Christian Tell, în imediata apropiere a Bisericii Amzei, clădirea nu a fost doar o locuință, ci o declarație de statut, o extensie arhitecturală a personajului public care devenise Mița Biciclista.

Casa a fost construită în 1908, într-un stil eclectic cu influențe Art Nouveau, bogat ornamentat, într-o perioadă în care Bucureștiul începea să își afirme ambițiile de capitală europeană. Detaliile decorative, fațada elaborată și amplasarea într-o zonă centrală indică un proiect gândit nu doar pentru confort, ci pentru vizibilitate și reprezentare. Legenda spune că locuința ar fi fost un cadou din partea Prințului Ferdinand.

Sursele arhitecturale subliniază faptul că această clădire se distinge clar de fondul urban al epocii. Nu este o casă discretă, ci una care atrage privirea, semn că proprietara ei nu căuta retragerea din viața publică, ci dimpotrivă, își asuma pe deplin statutul de figură cunoscută și comentată.

În timp, casa devine inseparabilă de numele Miței. Chiar și după ce prezența ei publică se estompează, clădirea rămâne un reper urban. Presa, ghidurile și memoria orală continuă să o desemneze drept „Casa Mița Biciclista.

Pentru a înțelege pe deplin această transformare, este nevoie să coborâm din nou din legendă în realitate și să ascultăm vocile celor care au cunoscut-o pe Mița Biciclista în ultimii ani ai vieții sale.

Apusul: Mița văzută de ultimii martori

În 2005, Casa Mița Biciclista nu era încă un reper „de Instagram”, ci o clădire veche, cu chiriași care trăiau cu grijile lor de zi cu zi. Povestea Miței era păstrată în casă, în mare parte, prin Maria Gheorghe — fost medic pediatru, atunci în vârstă de 84 de ani, locatară de zeci de ani și martor direct al ultimelor etape din viața Miței.

Maria Gheorghe spune clar că, atunci când s-a mutat acolo, nu știa cine este Mița: „Nu ştiam cine este când am venit aici, în ‘44.”   Ea era studentă la Medicină, „avea în jur de 20 de ani”, iar întâlnirea cu „coana Mița” a fost mai degrabă o descoperire treptată, din viața de zi cu zi a casei. În acea perioadă, Maria Mihăescu și soțul ei închiriaseră un corp al casei, pentru a-și spori finanțele. Mai precis un corp secundar în care locuiau și servitorii.

Unul dintre cele mai vii detalii pe care le păstrează este felul în care Mița își purta trecutul „de lume” chiar și în declin. Maria Gheorghe își amintește că Mița locuise o perioadă la Paris și că „le vorbea tuturor în franceză”, inclusiv servitorilor: „chiar şi servitorilor, o familie de polonezi refugiaţi”, deși aceștia „nu pricepeau o iotă”.

În a doua jumătate a anilor ’40, spune ea, Mița și generalul Alexandru Dumitrescu nu trăiau în opulența pe care și-o imaginează azi publicul, dar păstrau semnele unui stil de viață ostentativ, aproape încăpățânat. Maria Gheorghe notează explicit două simboluri ale acelei aparențe: „Aveau o trăsură şi maşină coupe, la modă”. Nu poate fi omis nici detaliul că cei doi își permiteau servitori.

Maria Gheorghe povestește că, în aceiași ani, Mița „îl trimitea pe general… la cerşit”, îl îmbrăca sărăcăcios și îl trimitea la alimentara de pe strada Mendeleev.  Detaliul care face scena și mai apăsătoare este contrastul imediat: după ce se întorcea cu bani, „se îmbrăcau elegant şi mergeau să cineze la Athenee Palace”.

Maria Gheorghe rezumă această contradicție într-o frază care spune totul despre finalul Miței: „Pur şi simplu nu renunţa la vechile obiceiuri extravagante”.   În același registru intră și un detaliu de vanitate „scumpă” păstrată până târziu: Mița „până şi părul şi-l vopsea la cel mai scump coafor de pe Calea Victoriei”.

Dincolo de comportament, Maria Gheorghe își amintește și portretul ei fizic și felul în care se raporta la ceilalți — o prezență mică de statură, dar cu o atitudine „de sus”. În articol e redat că Mița era „o femeie mică de înălţime, tunsă franțuzește, cu ochi verzi-albaștri” și că „le vorbea tuturor de sus”, cu aer „prețios”.

Poate cel mai emoționant detaliu este legat de o pereche de mănuși din piele, păstrate de Maria Gheorghe ca amintire. Mănușile fuseseră un cadou de la Mița, iar pe ele se mai vedea, chiar și după decenii, ștanța atelierului parizian care le produsese. Obiectul, aparent banal, devine simbolic: o relicvă a luxului de altădată, supraviețuită într-un context de sărăcie și uitare

În aceeași casă locuia, în 2005, și Maria Codin, un alt chiriaș, care completează contextul: în corpul dinspre stradă (cel de unde se vede Biserica Amzei) stăteau Mița și soțul ei, generalul Alexandru Dumitrescu. Maria Codin, care nu o cunoscuse direct pe Mița, dar trăise în aceeași casă, aduce în discuție legendele târzii care circulau în jurul fostei proprietare. Ea povestește că se spunea că Elena Ceaușescu și Elena Maurer ar fi pus ochii pe blănurile și bijuteriile Miței. Informația nu este documentată istoric, dar este relevantă ca mărturie orală, demonstrând că Mița Biciclista a rămas, până la moartea sa în 1968, un personaj înconjurat de zvonuri și controverse.

În anul 1975, publicația România Pitorească ambalează legenda Mariei Mihăescu în câteva paragrafe, în cadrul unui articol despre ciclism: „Dar, în perioada de furie ciclistă din începutul acestui secol, nici procesu lfalsului testament al lui Beizadea Viţel, nici asasinarea Agapiei Străchinescu — femeia cu peste 100 de pisici, — nicil ansarea vapoarelor pe Dîmboviţa, eşuată la prima cursă, nu stîrniră în Bucureşti atîta senzaţie ca apariţia pe o bicicletă cu ghidon de argint a unei supleşi elegante fiice a Evei, cu zulufi blonzi,cu pantaloni de catifea mov strînși pepicior, cu bluză «corai» din care fluturau mîneci înfoiate, cu ghete negre înalte, și cu caschetă din flanelă albă, înfășurată în voal alb, din care răsăreau,încrucișate, două ace mari, la MadamButterfly. Cînd apărea pe Calea Victoriei, «aristocraţii» de la Capşa, «burghezii» de la Oteteleşeanu şi «boemii» de laKubier abandonau politica şi şvarţul casă admire rarisimul exemplar sportiv,căreia hîtrul Ranetti îi zise «Miţa Biciclista». «Miţa» deveni emblema unuianumit tip de bucureşteancă. La grădina Raşca se juca la scurt timp «MiţaTirbuşon», iar viitoarea regină fu poreclită Mița Cotroceanca şi Miţa Tobogan. Însă princiara Miţă avea să treacă curînd prin necazuri conjugale, fiindcă Ferdinand manifestă în mod subit prea mult interes pentru sportul cu pedale. Gurile rele spun că locuinţa din str. Biserica Amzei nr. 11 a fascinantei cicliste ar fi un dar al viitorului rege, iar Barbu Solacolu, într-o splendidă evocare a Bucureştilor de altă dată, ne asigură că doctorul Nicolae Minovici, părintele Societăţii «Salvarea», a construit celebravilă cu clopoţei «pentru Miţa Biciclista, drept cuib al dragostei lor»”.

Legenda care nu moare

Povestea Miței Biciclista se încheie, biografic, în 1968, dar nu se termină nici atunci, nici astăzi. Așa cum s-a văzut din presa începutului de secol XX și din mărturiile ultimilor martori, Mița a fost prinsă încă din timpul vieții într-un mecanism care a depășit-o: transformarea unei persoane reale într-un simbol urban.

Pentru ziarele din 1900, Mița a fost sportivă scandaloasă, apoi „demimondenă”, apoi femeie fatală. Prin pamflet, a devenit un reper cultural: numele ei era suficient pentru a sugera exces, decadență, pericol. Un glonț tras într-o cameră de hotel a accelerat acest proces, iar diferența dintre fapt și exagerare s-a estompat rapid.

Pentru cei care au cunoscut-o în ultimii ani, Mița a fost însă o femeie îmbătrânită, încăpățânată în obiceiurile ei, incapabilă să renunțe la gesturile și simbolurile unei vieți care nu mai exista. Trăsura, mașina coupe, coaforul scump de pe Calea Victoriei, franceza vorbită cu toată lumea — toate acestea nu mai erau semne ale succesului, ci reziduuri ale unei identități pe care refuza să o abandoneze. Cerșitul soțului și cinele de la Athénée Palace, puse una lângă alta, rezumă perfect acest final paradoxal: sărăcie și fast, umilință și vanitate, în aceeași zi.

Casa de lângă Amzei a absorbit toate aceste capitole de viață, într-un București trecut prin atâtea transformări, într-un timp atat de scurt. Casa a fost construită ca declarație de statut, a devenit apoi spațiu naționalizat, locuit de chiriași cu destine complet diferite — medici, intelectuali, oameni obișnuiți. Faptul că, în acea casă, ultimul martor direct al Miței a fost o doctoriță pediatru, căsătorită cu un membru al Academiei Române și eminescolog, spune mult despre felul în care legenda a supraviețuit nu în lux, ci în contrast.

După 1990, casa a fost redescoperită și revalorizată. Restaurată, luminată, decorată festiv, a intrat din nou în circuitul orașului — de data aceasta ca simbol al regenerării urbane, ca fundal pentru fotografii și postări. Numele Miței a rămas atașat clădirii, dar povestea s-a diluat, s-a îndulcit, s-a cosmetizat.

Și totuși, sub ornamentele de sărbători și sub fațada refăcută, Casa Mița Biciclista rămâne un depozit de memorie. Aici s-au adunat ambițiile unei femei care a sfidat normele, violența simbolică a unei prese nemiloase, drama unui bărbat care a tras un glonț din iubire refuzată și, la final, tăcerea unei bătrâne care nu a renunțat niciodată la identitatea de care nu s-a lepădat vreodată.

Poate de aceea casa fascinează și astăzi. Nu doar pentru că este frumoasă, ci pentru că poartă o poveste care nu se lasă îmblânzită.