O măicuță ortodoxă, considerată cea mai sinistră criminală în serie din Europa. Aceasta e mănăstirea unde au murit peste 170 de copii și adulți
O mănăstire din Grecia, cu nume blând și așezare aproape idilică, a ajuns în anii ’50 în centrul unuia dintre cele mai întunecate dosare criminale din Europa. Stareța Mariam Soulakiotis, supranumită de presa vremii „femeia Rasputin”, a fost acuzată că a transformat un loc religios într-un sistem de teroare, înfometare, detenție ilegală și exploatare.
Anchetatorii au legat de mănăstirea de la Keratea peste 170 de morți. Iar locul există și astăzi.
Mănăstirea care ascunde o poveste greu de privit
La prima vedere, numele mănăstirii pare desprins dintr-o poveste liniștită. Panagia Pefkovounogiatrissa, cunoscută în relatările internaționale și ca Peukovounogiatrissas, înseamnă, în traducere aproximativă, „Fecioara din pini”. Se află în zona Keratea, în Attica, nu departe de Atena, și aparține unei comunități ortodoxe vechi-calendariste.
Astăzi, mănăstirea are site oficial, date de contact, activitate publică și materiale religioase publicate online. În exterior, imaginea este aceea a unui loc de rugăciune care își continuă viața monahală. În memoria publică a Greciei, însă, numele mănăstirii rămâne legat de una dintre cele mai dure anchete penale din perioada postbelică.
În centrul poveștii se află Mariam Soulakiotis, născută Marina Soulakiotou. În presa internațională a anilor ’50, numele ei a fost asociat cu abuzuri greu de imaginat: femei și bătrâni deposedați de averi, copii ținuți în condiții cumplite, persoane bolnave lăsate să moară, posturi forțate,
Reuters scria, după moartea ei, că o declarație medicală prezentată în instanță legase 177 de decese de mănăstirea pe care o condusese. Cifra a transformat-o, în timp, într-un personaj de legendă neagră. Totuși, ea trebuie citită cu atenție: nu toate decesele pot fi prezentate simplu ca omoruri directe, cu aceeași încadrare juridică. Unele au fost tratate ca crime sau morți produse prin rele tratamente, altele ca decese petrecute într-un sistem de abuz, izolare și neglijență extremă.
Citește și: O măicuță a lăsat Sibiul pe întuneric. Femeia a provocat pagube de zeci de mii lei
Cine a fost Mariam Soulakiotis, „femeia Rasputin”
Mariam Soulakiotis a devenit cunoscută în contextul unei rupturi religioase care a marcat lumea ortodoxă greacă în secolul XX. După reforma calendarului bisericesc, o parte dintre credincioși au refuzat schimbarea și au rămas atașați vechiului calendar iulian.
Așa au apărut comunitățile vechi-calendariste, aflate în conflict cu Biserica Ortodoxă Greacă oficială.În acest mediu religios tensionat a crescut influența lui Mariam Soulakiotis. Alături de arhiepiscopul vechi-calendarist Matthaios Karpathakis, ea a fost legată de fondarea mănăstirii de la Keratea, în anii ’20. Locul era prezentat ca spațiu de credință, izolare și mântuire. Pentru mulți oameni vulnerabili, mai ales femei în vârstă, bolnavi sau familii aflate în dificultate, promisiunea unei vieți curate și a salvării sufletului putea deveni irezistibilă.
Presa epocii a descris-o pe Mariam ca pe o femeie cu autoritate neobișnuită, capabilă să domine psihologic comunitatea din jurul ei. Supranumele „Mother Rasputin” nu era întâmplător. Jurnaliștii vedeau în ea o combinație între carismă religioasă, manipulare și control asupra oamenilor care ajungeau sub influența ei.
În relatările grecești ulterioare, imaginea este și mai dură. Stareța ar fi construit în jurul mănăstirii un sistem închis, în care ascultarea religioasă era folosită ca instrument de supunere totală.
Citește și: Ucigașii care au terorizat România. Crimele care au lăsat țara fără aer, din secolul trecut până în prezent
Averi cedate, posturi forțate și pedepse în numele credinței
Mecanismul descris de procurori și de presa vremii avea mai multe etape.
Mai întâi, oamenii erau atrași spre mănăstire prin promisiuni religioase. Femeile, mai ales cele cu avere sau zestre, erau convinse că își pot asigura mântuirea dacă donează bunuri, bani sau proprietăți comunității.
În interiorul mănăstirii, potrivit anchetatorilor, oamenii erau supuși unor posturi extreme, privați de hrană, obligați la muncă și pedepsiți fizic. Unele persoane ar fi fost ținute în spații improprii, izolate, fără îngrijire medicală. Bolnavii, bătrânii și copiii erau cei mai expuși.
Presa greacă a descris cazuri în care persoane intrate în mănăstire ar fi fost ținute în condiții atât de dure încât moartea a devenit aproape inevitabilă. O femeie bolnavă de tuberculoză ar fi fost lăsată luni de zile cu hrană insuficientă. Alte relatări vorbesc despre oameni care și-au cedat proprietățile, apoi au dispărut în interiorul comunității, fără ca familiile să mai poată avea acces real la ei.
Aceasta este partea care face cazul atât de tulburător: violența nu era prezentată ca violență, ci ca penitență. Foamea devenea post. Izolarea devenea ascultare. Durerea devenea probă spirituală. Iar autoritatea religioasă a stareței transforma frica în regulă de viață.
Descinderea din 1950, momentul în care zidurile au început să vorbească
Cazul a explodat public în decembrie 1950, când autoritățile grecești au descins la mănăstirea din Keratea. Potrivit relatărilor din presa greacă, la operațiune au participat polițiști, un procuror și un medic legist. Ce au găsit în interior a schimbat complet percepția asupra locului.
Au fost descoperiți bătrâni în stare gravă, oameni epuizați și copii care aveau nevoie urgentă de îngrijire. Mai multe surse grecești menționează că 36 de copii au fost scoși din mănăstire și duși într-un centru din Lavrio. Imaginea era departe de cea a unei comunități monahale obișnuite. Pentru anchetatori, mănăstirea părea mai degrabă un loc al captivității.
Interesant este că primele acuzații apărute în presa internațională nu arătau încă dimensiunea completă a cazului. În ianuarie 1951, publicația The Mercury relata că Mariam Soulakiotis apăruse în fața instanței într-un dosar privind export ilegal de ulei de măsline și import ilicit de anvelope. Pe acele acuzații economice a fost achitată.
Dar libertatea ei nu a venit. Stareța a rămas în detenție pentru acuzații mult mai grave: răpire, fraudă și detenție ilegală. Practic, fisura administrativă a deschis ușa către un dosar care avea să devină una dintre cele mai șocante anchete penale din Grecia.
Procesele, condamnările și cifra de 177 de morți
În anii următori, Mariam Soulakiotis a fost judecată în mai multe dosare. Relatările din epocă și reconstituirile ulterioare vorbesc despre condamnări pentru fraudă, detenție ilegală, rele tratamente, falsificarea unor testamente și omor.
Un caz relatat de presa australiană din anii ’50 vorbea despre o tânără care ar fi fost ținută în mănăstire, în timp ce familiei i se transmisese că murise. Într-un alt dosar, Mariam a primit o condamnare de 10 ani legată de averile și zestrea femeilor intrate în comunitate.
Cifra care a rămas lipită de numele ei este însă 177. Reuters scria, în 1954, că o declarație medicală citită în instanță susținea că 177 de bărbați și femei muriseră în mănăstirea condusă de ea. În alte relatări, numărul victimelor a fost împins și mai sus, până la „sute” de morți, dar aceste variante trebuie privite cu prudență.
Din punct de vedere jurnalistic, formula corectă este că peste 170 de decese au fost legate de mănăstirea ei de anchetele și relatările epocii. Unele au fost puse pe seama violenței și a relelor tratamente, altele pe seama unui regim de înfometare, muncă forțată, lipsă de îngrijire și izolare.
Mariam Soulakiotis a murit pe 23 noiembrie 1954, în spitalul închisorii din Atena. Își ispășea condamnarea de 10 ani. Pentru justiția vremii, era o infractoare condamnată. Pentru presa internațională, devenise „femeia Rasputin”. Pentru memoria populară, numele ei avea să rămână asociat cu una dintre cele mai sinistre povești criminale din Europa.
Ce se întâmplă astăzi cu mănăstirea de la Keratea
Partea cea mai stranie a poveștii este că mănăstirea nu a rămas doar o ruină sau un loc pomenit în arhive. Ea există și astăzi.
Site-ul oficial al mănăstirii o prezintă ca Ιερά Μονή Εισοδίων Παναγίας Πευκοβουνογιατρίσσης, adică Mănăstirea Intrării Maicii Domnului în Biserică, Panagia Pefkovounogiatrissa, din Keratea, Attica. Are pagină de contact, număr de telefon și materiale religioase publicate online. Există și o secțiune de noutăți, precum și un periodic al mănăstirii, disponibil în format digital.
Cu alte cuvinte, locul nu a dispărut. Nu este doar o adresă dintr-un dosar vechi, ci o instituție religioasă care continuă să funcționeze public.
Mai mult, în spațiul online asociat mănăstirii apare și imaginea lui Mariam Soulakiotis, prezentată într-o cheie devoțională, cu anii de viață 1892-1954. Surse grecești recente au scris că, în interiorul comunității, memoria ei ar fi păstrată diferit de imaginea din dosarele penale și din presa vremii. Pentru unii susținători, Mariam ar fi fost o figură nedreptățită. Pentru anchetatori și pentru presa epocii, însă, ea a fost lidera unui sistem de abuz care a distrus vieți.
Această ruptură între memoria internă și memoria publică face povestea cu atât mai tulburătoare. În afară, numele ei este asociat cu înfometare, moarte și exploatare. În interior, pare să supraviețuiască o altă versiune, una în care fosta stareță nu este criminală, ci victimă a persecuției.
Două memorii pentru același loc
Povestea mănăstirii de la Keratea nu este doar povestea unei femei acuzate de crime cumplite. Este și povestea felului în care un loc poate purta două memorii complet opuse.
Pentru documentele judiciare și presa internațională a anilor ’50, Panagia Pefkovounogiatrissa a fost locul în care oameni vulnerabili au fost izolați, deposedați, înfometați și supuși unui regim de teroare. Pentru comunitatea care funcționează acolo astăzi, mănăstirea rămâne un loc de credință, iar figura fostei starețe pare privită printr-o lentilă mult mai îngăduitoare.
Între aceste două imagini stă cifra care nu poate fi ignorată: peste 170 de morți legați de mănăstire în relatările și anchetele epocii.
Uneori, cele mai întunecate povești nu rămân în locuri părăsite, cu ziduri căzute și porți ferecate. Uneori, ele continuă să existe în locuri care au program, site oficial și fotografii atent alese. Iar întrebarea care rămâne, la aproape trei sferturi de secol distanță, este cât din trecut poate fi ascuns sub tăcerea unui loc care încă funcționează.
