Acum câțiva ani, un parfum cu notă de oud sau de chihlimbar era ceva ce purtai doar dacă știai exact ce cauți și nu te deranja să ieși în evidență. Era o alegere de nișă, aproape o declarație. Astăzi, aceleași note grele și calde se găsesc pe lista celor mai vândute parfumuri, iar oameni care altădată mergeau pe miresme proaspete și discrete caută acum ceva mai dens, mai persistent, mai prezent. Mutarea asta nu s-a întâmplat peste noapte și nici dintr-o modă lansată de un singur brand.
Explicația stă, în bună parte, în chimia compoziției. Parfumurile orientale sunt construite pe fixatori grei, rășini, ambră, mosc, lemn de oud, materiale cu o rată de evaporare mult mai lentă decât a notelor florale ușoare. Tocmai de asta rezistă ore întregi și evoluează pe piele în loc să dispară după prânz. Pentru cineva care plătește un parfum și vrea să-l simtă toată ziua, diferența e considerabilă. Aici intervine și partea culturală, fiindcă parfumeria din Orient lucrează de secole cu materii prime intense, iar publicul european a ajuns, încet, să le aprecieze fără să le mai considere excesive.
Mai e un detaliu care a împins lucrurile: parfumurile arăbești au intrat puternic pe piață cu un raport calitate-preț greu de ignorat. Multe dintre ele vin cu o concentrație ridicată de ulei parfumat, adesea în zona de extract sau apă de parfum, ceea ce explică persistența serioasă la un preț pe care mulți nu-l asociau cu așa ceva.
Asta a deschis categoria către un public larg care înainte nici nu se uita în direcția aia. Odată ce încerci o astfel de miresmă și observi cum rezistă, e greu să te mai întorci la un parfum care se evaporă în două ore. Așa a ajuns ceea ce părea exotic să stea acum lângă clasicele de pe raft, ca opțiune firească, nu ca pariu îndrăzneț.
