exclusiv: 35 de ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu. Calvarul prin care a trecut fostul student eminent de la Limbi Clasice ca să scape din ghearele Securității, care l-ar fi ajuns și ucis mai târziu ca profesor la Chicago | DOCUMENT FBI

Astăzi se împlinesc 35 de ani de la data fatidică de 21 mai 1991, când reputatul profesor, scriitor și istoric al religiilor Ioan Petru Culianu a fost asasinat în Universitatea din Chicago.

Culianu a fost împușcat cu un glonț în ceafă, în toaleta de la etajul trei al clădirii din campusul universitar în care își avea biroul. Deși FBI-ul a urmărit mai mult piste, nu se știe nici până astăzi cine este ucigașul.

Ipoteza cea mai probabilă, așa cum reiese atât din cartea jurnalistului american Ted Anton din 1996 („Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu”), cât și din pistele urmărite de FBI este cea a unui asasinat la comandă al fostei Securități de la București.

Generalul de contrainformații Ion Pacepa, fugit în SUA încă din 1978, a declarat în presa vremii că modul în care a fost asasinat Culianu, cu o glonţ în ceafă, reprezintă în mod cert  „semnătura Securităţii”.

Faptul că asasinatul a avut loc în WC ar ține, de asemenea, de simbolistica specifică fostei Securități, care ar fi ținut să-și umilească victima, “vinovată” de intrarea în război direct cu aparatul de opresiune.

În ultimele săptămămâni și luni înainte de crima cumplită, Culianu primise mai multe mesaje de amenințare, legate de activitatea sa publicistică împotriva regimului post-comunist de la București.

După cum se precizează în dosarele desecretizate publicate de FBI, au fost urmărite și alte ipoteze, inclusiv o răfuială în lumea academică, o eventuală răzbunare a unui student furios sau furia unei grupări de extrema dreapta care activa în exilul românesc din Chicago.

De ce a fost redus Culianu la tăcere

Avea doar 41 de ani, era autorul a zeci de cărți și sute de articole și îi urmase lui Mircea Eliade la catedra de Istoria religiilor din Universitatea din Chicago. Era unul dintre cei mai vocali contestatari din exil ai regimului post-comunist instalat la București sub conducerea lui Ion Iliescu.

Începând din 1990 și până la începutul anului 1991, Culianu a susținut o rubrică permanentă de eseuri, intitulată Scoptophilia, în revista „Lumea liberă” din New York, în care a criticat constant noua putere și serviciile de informații de la București.

El a fost unul dintre primii care a argumentat teza că așa-numita "revoluție" din decembrie 1989 a fost doar o lovitură de stat.

Ideile sale au fost prezentate pe larg la București într-un interviu publicat în aprilie 1991 în revista 22, iar câteva săptămâni mai târziu, Culianu a fost omul care l-a ajutat pe Regele Mihai să se întâlnească cu comunitatea de români din Chicago.

Fostul monarh își construia sprijinul pentru restaurarea monarhiei, iar Ioan Petru Culianu părea dispus să îl ajute să revină în țară, efort care i-a nemulțumit probabil pe noii conducători de la București.

"Este posibil ca publicarea interviului lui Culianu, împreună cu presupusul său sprijin pentru Regele Mihai, să fi înfuriat atât de mult figuri puternice din regimul Iliescu- inclusiv ofițeri de rang înalt ai Securității- încât să fi ordonat asasinarea sa. Ted Anton și alții au argumentat cu abilitate acest caz, iar acesta nu poate fi respins complet", scrie Bruce Lincoln în cartea "Secrets, Lies and Consequences", publicată la Oxford University Press în 2024.

Cu doar patru zile înainte de a fi ucis, Culianu și-a anulat o vizită în România, programată pentru iunie 1991 din cauza amenințărilor cu moartea primite.

În dosarele FBI desecretizate, identitatea persoanelor de interes este protejată prin redactări (părți acoperite cu negru) sau prin nume codificate, însă printre persoanele suspecte s-a aflat și un cetățean român care a intrat în SUA cu puțin timp înainte de crimă și a părăsit țara imediat după 21 mai, zburând direct spre București.

În primii ani de după asasinat, autoritățile de la București nu au colaborat cu agenții FBI, astfel încât nu s-au putut urmări pistele cu informații și probe de pe teritoriul românesc.

Televiziunea Română a realizat în ultimul an două documentare interesante despre cazul misterios al asasinatului din Chicago,  realizând inclusiv un portret-robot actualizat al presupusului asasin.  

Compromiterea lui Culianu, activă și în 2026

Printre interviurile din cel de-al doilea reportaj TVR se numără și cel cu Nicolae Ulieru, fost purtător de cuvânt al SRI în primii ani de după Revoluție, în timpul mandatului lui Virgil Măgureanu.

Una dintre ipotezele pe care Ulieru a lansat-o în mai multe intervenții succesive, ipoteză considerată “subversivă” de realizatoarea documentarului TVR, este aceea că Ioan Culianu ar fi putut fi un agent sub acoperire al serviciilor de informații, o “umbră”- în termeni de argou securistic.

Din cauza acestei poziții de "infiltrat al Securității" în mediul extremei dreapta din Chicago i s-ar fi putut trage și uciderea misterioasă, executată profesionist, sugerează Nicolae Ulieru.

Teza nu este nouă, a mai fost lansată în 1996 în revista Cuvântul, când intoxicări similare arătau că Ioan Petru Culianu ar fi putut să lucreze pentru Securitate, care l-ar fi recrutat încă de cînd era în ţară.

Argumentele aduse din laboratoarele regimului Iliescu țineau de bursa obținută de Culianu în străinătate, de pașaportul primit de la autorități, de calitățile intelectuale ale tânărului student care îl făceau apt pentru “agent extern” etc.

“Îmi sună cunoscut cîntecelul ăsta: pe vremuri, tehnica de compromitere uzată de Securitate avea unele constante- astfel, se lansa despre subiectul vizat zvonul că este homosexual, evreu şi, în cele din urmă, chiar securist”, a scris Dan Petrescu la acel moment, într-un articol din revista 22.

În spatele acestor acuzații se află doar “tentativa de a murdări memoria unui om de excepție”, arată cumnatul lui Culianu, care demontează teza subversivă printr-o argumentație logică:

“Să recapitulăm: Securitatea l-ar fi infiltrat pe Culianu pe lîngă Eliade, avînd răbdare ca un tînăr plecat din România la 22 de ani să-şi dea în Occident trei doctorate în istoria religiilor, să învete mai multe limbi moderne şi antice (copta, de pildă), să traverseze o tentativă de sinucidere, să surmonteze căsnicie pripită, să ajungă să publice mai multe cărți la cele mai prestigioase edituri europene- ca, apoi, ce să-l determine pe Eliade să facă? Să revină în România? N-au revenit nici el, nici Culianu".

Pentru a pune mai bine în lumină relația de aversiune pe care Culianu o avea cu serviciile secrete și regimul comunist, am tradus mai jos o declarație pe propria răspundere făcută de istoricul religiilor la sosirea în SUA, care se regăsește ca anexă la dosarele FBI.

Culianu povestește cum a fost terorizat de Securitate înainte să fugă din țară, pe vremea când era student la Facultate de Limbi Străine, și cum a făcut chiar “pactul cu Partidul” numai să scape de “căpitanul Ureche” care încerca să-l recruteze.

Mărturia lui Culianu despre „fuga de Securitate”, în dosarele FBI

În primul dintre cele trei dosare desecretizate al FBI (atașată la un document intern privind biografia lui Culianu) se regăsește o fotocopie a unei declarații pe proprie răspundere depusă de Culianu în decembrie 1989 la Serviciul de Imigrări și Naturalizare al SUA.

Declarația are 13 pagini, este redactată la o mașină de scris și semnată olograf de Culianu. Aproape toate numele de persoane sunt ascunse, din rațiuni de protejare a intimității sau din motive de securitate.

Scopul declarației era unul procedural, de clarificare a relației pe care Culianu, un emigrant din România, ajuns între timp cetățean al statului olandez, a avut-o cu partidul comunist și cu serviciile de informații din țara de origine.

Din 1986, Culianu se afla la Chicago ca „visiting profesor”, la recomandarea lui Mircea Eliade, în 1988 a obținut o poziție stabilă în catedra rămasă liberă după moartea lui Eliade, iar începând cu iulie 1991 urma să fie încadrat pe un post permanent de profesor.

În declarația care poate fi văzută mai jos, Culianu povestește cum a fost abordat și în mai multe rânduri de un ofițer de Securitate și presat să devină informator, dar și cum a găsit soluția de a deveni membru al PCR pentru a scăpa de teroarea Securității.

El oferă numeroase exemple din atacurile îndreptate împotriva dictaturii comuniste din România după plecarea din țară, atât articole în presa românească din exil, cât și emisiuni la Vocea Americii, Europa Liberă sau BBC.

Declarație

„Subsemnatul, Ioan Petru Culianu, depun mărturie sub jurământ pentru următoarele:

Eu, Ioan Petru CULIANU, cu domiciliul la adresa 1700 East 56th Street, apartamentul 906, Chicago, Illinois, m-am născut în Iași, România, la 5 ianuarie 1950. Am părăsit România la 4 iulie 1972 și nu m-am întors niciodată acolo. În prezent, sunt cetățean al Olandei prin naturalizare. În cei doi ani dintre 1970 și momentul dezertării mele din 1972, am fost membru al Partidului Comunist Român. Circumstanțele de la acea vreme m-au obligat să devin membru, deși nu am îmbrățișat niciodată vreo ideologie comunistă.

Provin dintr-o familie de intelectuali cu convingeri democratice. Tatăl mamei mele, Petru Bogdan (1870-1944) a fost unul dintre cei mai faimoși fizicieni români și rector al Universității din Iași timp de 12 ani, a fost un apărător al evreilor împotriva organizației fasciste a Gărzii de Fier și nu a tolerat persecuția evreilor la universitatea sa. Era cunoscut pentru poziția sa echilibrată și democratică într-o perioadă extrem de explozivă din istoria românească. Mătușa mea Ana Bogdan și-a pierdut locul de muncă după al Doilea Război Mondial din cauza convingerilor sale militante pro-americane. Mai mulți membri ai familiei mele extinse erau mari proprietari de pământuri în România, care și-au pierdut terenurile în timpul comunismului.

În toamna anului 1969, eram student la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice și Orientale a Universității din București, România, unde studiam limba și literatura italiană, împreună cu limba și literatura română. Am fost cel mai bun student al secției și am absolvit ulterior în 1972 cu media 9,87/10. Nu participasem niciodată la vreo activitate politică. Într-o zi, o secretară a Facultății mi-a spus că un reprezentant al Securității, echivalentul românesc al KGB-ului, dorea să vorbească cu mine. Până la cele mai recente evenimente din România, poliția secretă deținea un aparat foarte puternic și înfricoșător. Toată lumea se temea de poliția secretă. Acest agent de securitate mi-a spus să mă întâlnesc cu el într-o sală de clasă goală. S-a prezentat drept Căpitanul Ureche (un cuvânt în limba română care înseamnă „ear” în engleză, despre care am presupus că era un fel de alias) din Consiliul Securității Statului.

Această primă întâlnire a fost scurtă, de aproximativ douăzeci de minute, dar înfricoșătoare. Mi-a dat întâlnire pentru câteva zile mai târziu într-un apartament privat din centrul Bucureștiului, aproape de strada Lipscani. Am făcut multe ocolișuri pentru a ajunge la locație, mergând prin multe alei. Voia să mă impresioneze cu aceste ocolișuri, ca să cred că întâlnirile noastre clandestine erau deosebit de serioase. Acolo mi-a pus întrebări timp de aproximativ patruzeci de minute despre scrierile publicate de mine și despre prietenii mei, atât români, cât și străini. I-am dat răspunsuri extrem de vagi. Nu a fost mulțumit de răspunsurile mele. A încercat să mă încurajeze să fiu mai deschis cu el, sugerând că, dacă aș coopera, „oricare dintre obiectivele mele profesionale ar putea fi atinse cu ușurință, ca rezultat direct”.

Câteva zile mai târziu, un bun prieten de-al meu, cel mai bun student al secției spaniole a aceleiași facultăți, a fost și el interogat de căpitanul Ureche. Poliția secretă ne-a solicitat cooperarea, deoarece eram studenții cu cele mai mari note din departamentele noastre. La acea vreme, poliția secretă era cunoscută pentru faptul că recruta cei mai buni români din toate domeniile, astfel încât să poată controla oamenii de sus în jos.

Deși Căpitanul ne avertizase pe fiecare dintre noi să nu vorbim cu nimeni despre aceste întâlniri, ne-am povestit totul în detaliu. Se pare că, după întâlnirea mea din apartament, amândurora ni s-au dat numere de telefon diferite și căpitanul ne-a rugat să-l sunăm imediat ce am fi în posesia unor informații care l-ar putea interesa despre prieteni, colegi și profesori. Ne-a explicat fiecăruia dintre noi că era interesat, de exemplu, să audă despre persoane care și-au exprimat intenția de a părăsi țara sau care au criticat guvernul. Nevrând să-l contrazic sau să-l provoc, în câteva luni l-am sunat o dată, pentru a-i spune că... nu aveam nimic de spus.

Între timp, întrucât nici prietenul meu, nici eu nu doream să ne conformăm în vreun fel cererii sale, am decis să găsim o modalitate de a fi lăsați în pace de Poliția Secretă. Un prieten de-al său (care, dacă îmi amintesc bine, avea o funcție politică) i-a spus că singura modalitate de a scăpa de alte interogatorii era să devină membru al Partidului Comunist. Într-adevăr, o lege recentă, publicată de ziare, prevedea că un membru al Partidului Comunist nu putea fi interogat de Poliția Secretă fără autorizația secretarului de partid. La acel moment, toate aceste știri păreau foarte convingătoare. Pe de altă parte, majoritatea, dacă nu toți, colegii noștri cu aceeași origine intelectuală burgheză deveniseră deja membri ai Partidului Comunist (totuși, majoritatea aveau convingeri democratice, ca și mine). A deveni membru de partid a fost un proces foarte ușor și scurt. Amândoi am fost acceptați ca membri în timpul aceleiași întâlniri. Cred că era sfârșitul lunii ianuarie 1970.

Evident, din acel moment am sperat că perioada în care eram obligat să mă întâlnesc cu căpitanul Ureche luase sfârșit.

Din păcate, această speranță a fost prematură. În primăvara anului 1970, a apărut din nou și m-a chemat la o a treia întâlnire. I-am spus imediat că acum sunt membru de Partid și că are nevoie de aprobarea PCR pentru a mă interoga. S-a înfuriat foarte tare și a spus că este un fleac pentru el să obțină autorizația Partidului.

M-a rugat să-l aștept câteva zile mai târziu, seara, în clădirea administrativă a universității. A sosit acolo la ora stabilită și a încercat să mă impresioneze arătându-mi că are cheile de la birourile din clădirea administrativă. A descuiat ușa biroului de personal administrativ, unde erau păstrate dosarele personale ale cadrelor didactice și ale personalului.

Se știa în general că angajații acelui birou de personal erau controlați de poliția secretă, deoarece acel birou determina, în esență, care urmau să fie locurile de muncă repartizate studenților absolvenți. Folosind alternativ amenințări și promisiuni, m-a rugat din nou să-i raportez orice informație din mediul meu pe care consideram că ar trebui să o știe. Era interesat de aproape orice, de la furt la trădare politică. De data aceasta însă, deși speriat, am refuzat politicos, dar ferm. I-am explicat că cred în “bunele lui intenții”, dar că focusul activității mele era munca mea academică. „Tu ai munca ta importantă”, i-am spus, „dar și eu o am pe a mea.” „Poate că a mea este obiectiv mai puțin importantă, dar pentru mine este subiectiv la fel de importantă ca a ta.”

Această întâlnire a durat între treizeci și patruzeci de minute. Din nou, nu a fost mulțumit de nimic din ce i-am spus. În ochii lui, rezultatul trebuie să fi fost neconcludent, căci m-a îndemnat să-l sun din nou. Dar am decis să pun capăt acestei relații amenințătoare și „conspirative” cu căpitanul Ureche. Eram tulburat. Întrucât aderarea la Partid nu fusese suficientă pentru a scăpa de această situație parazitară, singurul lucru care îmi mai rămăsese de făcut era să vorbesc cu unul dintre profesorii mei.

Profesorul meu X era la acea vreme o persoană foarte puternică, deoarece lucra în Ministerul Educației. (Savant) de renume internațional, mă cunoștea foarte bine ca student la multe dintre cursurile sale și îmi oferise un post de bibliotecar la Asociația Orientală. După ce a vorbit cu mine, mi-a promis imediat că mă va ajuta. Drept urmare, am fost sunat de Y care mi-a spus clar că Poliția Secretă va înceta să mă mai deranjeze de atunci înainte. A adăugat, de asemenea, că făcusem o mare greșeală. Mai târziu am aflat că Y avea gradul de colonel în cadrul Poliției Secrete.

Tot ce mi-a spus Y s-a adeverit. Căpitanul Ureche a încetat într-adevăr să mă mai deranjeze, dar în locul lui au apărut noi probleme. Începând cu toamna anului 1970, revistele care îmi publicaseră povestirile și recenziile încă din 1967 au început brusc să le respingă.

În 1971, un volum de povestiri scris de mine urma să fie tipărit de editura Eminescu din București, dar publicarea a fost suspendată în luna iunie. În mod ironic, volumul fusese deja anunțat în catalogul din 1970. Apoi, timp de două luni am vizitat cu nerăbdare avizierul de la Ministerul Educației aproape zilnic pentru a vedea dacă pașaportul meu era disponibil, doar pentru a fi continuu dezamăgit.

Primisem o bursă de la Ministerul Afacerilor Externe italian, care îmi dădea dreptul să urmez cursuri de limbă italiană la Siena, între 1 iulie și 31 august. Guvernul italian a acordat bursa studentului cu cele mai mari note la limba italiană de la universitatea mea. Eram foarte entuziasmat de această bursă, dar aveam nevoie de un pașaport românesc pentru a putea părăsi țara. Dezamăgirea mea a fost enormă, mai ales când am văzut că încă nu aveam pașaport și programul începuse fără mine.

Abia la mijlocul lunii august mi s-a spus că deplasarea mea fusese anulată. Poliția secretă mă pedepsise pentru că nu cooperasem cu ei. În 1972, am absolvit cu note foarte mari. Când studenții din universitățile românești termină facultatea, biroul de personal le distribuie locuri de muncă. Tehnic vorbind, nimeni nu știe ce poziție va obține, dar majoritatea studenților fac lobby pentru pozițiile pe care le doresc, cu ajutorul unor profesori influenți. Așadar, în realitate, majoritatea studenților cu note mari știu dinainte care vor fi locurile lor de muncă.

Susținut de X, speram că mi se va crea un post de asistent doctoral în cadrul Departamentului de Italiană, ceea ce mi-ar fi oferit oportunitatea de a continua studiul clandestin de Istorie a Religiilor, pe care îl începusem deja cu ani în urmă. O astfel de disciplină academică nu era predată în nicio universitate românească și nu era acceptabilă din punct de vedere ideologic pentru regimul Ceausescu, așa că orice încercare de a învăța acest subiect trebuia să fie secretă.

În mod ironic, am obținut ulterior un doctorat în Istoria Religiilor la Universitatea Catolică din Milano, Italia, în 1975; un doctorat în Istoria și Filosofia Religiei la Universitatea din Paris în 1980; și un Doctorat în Litere și Științe Umane în Franța, cea mai înaltă diplomă internațională de doctorat recunoscută astăzi, în 1987. Pare ciudat că, în cele din urmă, mi-am bazat cariera academică pe o disciplină pe care nu aveam voie să o studiez în patria mea.

X m-a asigurat că voi primi acel post. Nu aveam niciun motiv să mă îndoiesc de asta. Din păcate, în momentul în care posturile au fost distribuite oficial absolvenților, X participa la o conferință internațională în străinătate. Prin urmare, pe lista finală nu figura niciun post de asistent doctoral pentru mine. În schimb, mi s-a repartizat un post în satul Breaza, județul Suceava, pentru a preda limba română într-o școală elementară.

Vestea a fost un mare șoc pentru mine. Postul era evident nepotrivit pentru cel mai bun student din departamentul de italiană. Chiar în ziua aceea, însă, am obținut ceva mult mai prețios: un pașaport pentru a participa la cursurile de licență oferite de o universitate din Perugia, Italia, fiind câștigător al aceleiași burse italiene care îmi fusese acordată și anul precedent. Se pare că X, un profesor și un savant în cultura arabă cu care mă împrietenisem, îmi dăduse recomandări bune poliției secrete. I-a asigurat că, dacă accept bursa pentru Italia, mă voi întoarce în România fără ezitare. Cu acel pașaport, am părăsit România pe 4 iulie 1972 și nu m-am mai întors de atunci.

Am fost membru al Partidului Comunist Român timp de doi ani și jumătate. Dacă îmi amintesc bine, aveam ședințe de partid în fiecare lună și participam la majoritatea. Totuși, în timpul majorității acelor ședințe, studiam limba sanscrită dintr-un dicționar sanscrită-englez foarte voluminos și abia dacă acordam atenție ședinței. Toată lumea știa acest fapt și chiar acum când mă întâlnesc în Lumea Liberă cu unii dintre foștii colegi, care au părăsit ulterior România, își amintesc încă de comportamentul meu la acele ședințe.

O singură dată am vorbit într-o ședință de partid și atunci a fost pentru a lua apărarea unei studente care nu declarase că părinții ei fuseseră moșieri bogați înainte de al Doilea Război Mondial și, prin urmare, urma să-și piardă calitatea de membru de partid. Am susținut-o pentru a o scuti de daune grave. Ca toți ceilalți, știam că a fi exclus din Partidul Comunist era un lucru foarte rău, deoarece nicio carieră de niciun fel nu mai era posibilă pentru un membru exclus.

În afară de participarea la ședințe, nu am avut niciodată vreo funcție de niciun fel în organizația de partid. Am fost doar un apendice fizic al Partidului Comunist și nu am adus nicio contribuție substanțială acestuia în niciun fel.

Când am dezertat în 1972, Italia mi-a acordat azil politic. Am aflat ulterior de la doi martori oculari că, în 1973, am fost exclus oficial din Partidul Comunist în lipsă.

De la data evadării mele din România, am fost implicat constant în activități menite să expună crimele și eșecul dictaturii comuniste din România și să denunțe falsitatea comunismului în general. Sper că cititorul nu va considera un semn de lipsă de modestie dacă voi observa că activitatea mea anticomunistă în sine a fost atât de elocventă și consecventă pe întreaga perioadă de după 1972, încât nu mai e nevoie să conving pe nimeni de anticomunismul meu.

În schimb, mulți români, din Statele Unite sau din alte părți, mi-ar putea cere o astfel de dovadă. În România, am fost persecutat politic și indirect forțat să mă alătur Partidului Comunist. Pe baza dovezilor pe care am putut să le prezint, mi s-a acordat azil politic în Italia în 1972. Am fost recunoscut din nou ca refugiat politic în Olanda în 1981. Legea olandeză privind azilul politic se bazează pe aceleași principii ca și cele aplicate în Statele Unite.

De asemenea, am legături foarte strânse cu doi foști disidenți declarați ai României. (Dan Petrescu) a devenit disident după ce m-a vizitat în exil, în Olanda, și a experimentat democrația pe cont propriu. La scurt timp după aceea, a devenit cel mai coerent și demn disident al României, scriind mai multe articole și fiind închis de autoritățile comuniste. Acum, sub noul guvern român, este (adjunct al ministrului Culturii). Printre cei mai buni prieteni ai mei se numără un alt important disident român, care și-a pierdut locul de muncă, a fost exclus din partid și, în cele din urmă, a fost plasat în arest la domiciliu din cauza opiniilor sale politice. Sub noul guvern român, el este...

Activitățile mele anticomuniste au fost numeroase din 1974 până în prezent. Din 1973, am acordat interviuri și am scris emisiuni în limba română pentru programe radio precum „Europa Liberă”, „Vocea Americii” și BBC- toate programe cunoscute pentru pozițiile lor anticomuniste. Am publicat eseuri și recenzii de carte în toate revistele importante ale comunității românești anticomuniste din exil, cum ar fi „Limite” (dir. Virgil Lerunca), „Ethos” (dir. Virgil Lerunca), „Revista Scriitorilor Români” (dir. C. Sporea), „Contrapunct” (dir. Ion Rațiu) și „Agora” (dir. Dorin Tudoran).

Am avut o secțiune permanentă în cadrul revistei „Contrapunct” din 1985 până la încetarea apariției revistei în 1986. Între 1982 și 1986, am fost vicepreședinte al Secției de Religie a Centrului Cultural Român din Paris- o organizație anticomunistă fondată în 1949. În prezent, sunt redactor al revistei conduse de un celebru disident român, Dorin Tudoran, și sponsorizate de „American Foreign Policy Research Committee”- 3615 Chestnut Street, Philadelphia, PA 19104.

Fac parte din Comitetul Executiv al Academiei Române Americane, cu sediul în Davis, California, care este cunoscut pentru activitatea sa anticomunistă. În general, critica mea la adresa comunismului a decurs întotdeauna dintr-o abordare democratică, una pe care nu am abandonat-o niciodată.

Mai precis, trebuie să menționez scrierile și emisiunile mele anticomuniste publicate și/sau transmise din 1973 până în prezent. Una dintre primele mele scrieri a fost eseul scurt intitulat „Exilul”, scris în 1974, când aveam 24 de ani, și tipărit în august 1975 în revista “Limite” nr. 19. Argumentul meu era că exilul românesc ar trebui să fie conștient că nu există întoarcere în patrie decât dacă aceasta este schimbată radical. Pentru acest eseu timpuriu, am devenit, în 1984 și 1985, una dintre țintele permanente ale criticii comuniste, regăsite în aproape 30 de articole publicate în revista românească „Luceafărul” din București, scrise de un eseist care semna sub pseudonimul Artur Silvestri.

Nu-mi amintesc de vreun astfel de articol în care să nu fi fost criticat pe larg sau cel puțin menționat ca unul dintre cei mai mari opt transfugi români, alături de personalități celebre din exil precum Paul Goma, Virgil Lerunca, Monica Lovinescu și alții. Nu am răspuns niciodată la aceste articole dăunătoare și nu le-am adunat, dar alții au făcut-o.

Nu mi-am imaginat niciodată activitatea politică ca fiind cea mai importantă parte a ceea ce fac și, prin urmare, nu am putut să-i dedic mai mult timp decât a rămas între cărțile și articolele academice (14 cărți- câteva în curs de apariție- și peste 200 de articole din 1973 până în prezent).

În 1975, am scris un articol despre scriitorul Vasile Voiculescu (Ethos 2, p. 258-68), victimă a regimului comunist românesc, și despre narațiunea sa subtil subversivă, publicată după moartea sa de către regimul comunist. Acest articol a amplificat o recenzie publicată anterior de mine în 1973 în revista anticomunistă Revista Scriitorilor Români (Munchen). Toate recenziile publicate de mine în revistele românești din exil, precum Limite, Ethos etc., din 1974 până în prezent, conțin nuanțe anticomuniste.

În 1978, i-am acordat reporterului italian Giampaolo Romdnato un interviu pentru ziarul Il Popolo (27 iulie), în care am condamnat totalitarismul comunist în general. În 1982, am scris o recenzie a cărții “Unde Scurte” de celebra reporteră anticomunistă Monica Lovinescu, care a lucrat 40 de ani pentru programul „Radio Europa Liberă” cu sediul la Munchen și Paris.

Această recenzie a arătat în mod ferm poziția mea clară față de comunismul românesc, pe care l-am acuzat că a distrus toate valorile spirituale ale României și că a introdus valori arbitrare dictate de cenzură și politicieni mincinoși.

Pe 6 noiembrie 1984, am ținut o prelegere, la invitația Facultății de Teologie a Universității din Gronigen (Olanda), despre relația dintre biserică și stat în România. Am condamnat suprimarea de către regimul comunist a Bisericii Unite între 1948-1949 și restrângerea gravă a libertății religioase în România. În ianuarie 1985, revista “Limite” a publicat o altă recenzie lungă de-a mea despre o carte a filosofului român Gabriel Liiceanu, în care am reiterat acuzațiile mele privind politica culturală a „guvernului comunist român” în termeni și mai articulați.

Pe 12 februarie 1985, am fost invitat de Facultatea de Teologie a Universității din Gronigen să țin o prelegere despre consecințele Convenției de la Ialta din 1945 pentru România. Am explicat publicului cum Armata Sovietică a instaurat comunismul într-o țară cu 18 milioane de locuitori, care înainte de al Doilea Război Mondial avea doar 800 de comuniști. Am refăcut pas cu pas ororile preluării puterii de către comuniști între 1944 și 1949.

În 1985 și 1986, am publicat mai multe articole în revista „Contrapunct”. Deși subiectul general al articolelor era religia, acestea conțineau o analiză riguroasă a cauzelor disidenței anticomuniste din Polonia, în comparație cu lipsa de disidență din țări precum România, Bulgaria sau Uniunea Sovietică, care la acea vreme se aflau încă în perioada de după epoca Breșnev.

În 1987, articolul meu „Zapadniki et Slavianofily”, scris în franceză, a introdus volumul editat de G. Conio „Sauf-conduit; La vison russe de l'Occident”. Acest articol conținea o critică a comunismului rus și o interpretare a așa-numitei Revoluții Comuniste din 1917 din perspectiva imperialismului rus. Acum o parte din aceste idei au fost acceptate chiar și de oficialii ruși, dar atunci nu erau.

Din 1986 până în 1988, am pregătit mai multe emisiuni în limba română pentru Radio BBC din Londra. Unele dintre aceste emisiuni au fost publicate în revista anticomunistă „Dialog” din München (dar din cauza călătoriilor frecvente nu am primit niciodată exemplarele revistei). În toate aceste transmisiuni radio, fără excepție, am găsit o modalitate de a critica politica culturală a regimului comunist românesc și structurile sale învechite.

Transmisiunile mele anticomuniste și-au asumat tonuri atât de directe, încât chiar și BBC a respins două emisiuni pentru care fusesem invitat să scriu de Crăciunul din 1988.

Într-adevăr, activitatea mea anticomunistă a fost deosebit de intensă în 1988 și 1989. În 1989, editura Jaca Book mi-a tipărit volumul de povestiri (în italiană) cu titlul „Colecția de Smaralde”. Una dintre aceste povestiri este o alegorie a căderii regimului comunist românesc corupt de sub Nicolae Ceaușescu.

La sfârșitul anului 1989, am redactat un apel pentru eliberarea disidentului român Dan Petrescu, semnat de mulți cetățeni americani, și am scris articole și programe radio în care am adoptat o poziție foarte clară față de dictatura românească a lui Nicolae Ceaușescu, pe care îl consider „cel mai mare hoț din istoria omenirii”.

Exemplele de mai sus sunt doar câteva extrase din atacurile mele continue îndreptate împotriva dictaturii comuniste din România de la plecarea mea din țară. Toate afirmațiile făcute de mine mai sus sunt susținute de dovezi atașate și neatașate și pot fi coroborate de toate persoanele importante din exilul românesc de astăzi.

În România, pe când aveam doar 20 de ani, nu înțelegeam prea multe despre ideologiile politice. Politica reprezenta un obstacol frivol în calea studiilor mele superioare, însă mai târziu, în exil, mi-a devenit clar că, deși mă alăturasem Partidului Comunist pentru a scăpa de presiunea poliției secrete, fusesem întotdeauna un democrat cu convingeri anticomuniste.

Voi rămâne întotdeauna un anticomunist convins. Activitățile mele politice de opoziție față de comunism, de la exil încoace, au depășit exponențial orice legătură politică pe care aș fi putut-o avea cu Partidul Comunist”. Semnat: Ioan Petru Culianu.