exclusiv: Mormântul unui român legendar a fost descoperit, după zeci de ani, la Madrid! A fost cel mai temut pilot de vânătoare, al României, în Al Doilea Război Mondial

Zeci de ani, locul de veci al eroului aviator Constantin „Bâzu” Cantacuzino a rămas o legendă. Se spunea că ar fi fost îngropat anonim, într-un colț uitat al Madridului. Până când restauratorul român Bogdan Mladin, pasionat de istoria aviației, a reușit să-l găsească.

Descoperirea dezvăluie nu doar destinul unui erou, ci și un întreg capitol de istorie românească exilată – între aristocrație, Mișscarea Legionară și memoria pierdută a unei generații.

Legenda unui erou pierdut

Timp de peste șase decenii, locul unde se afla mormântul celui mai faimos pilot român din al Doilea Război Mondial a fost un mister. Constantin „Bâzu” Cantacuzino, prințul care doborâse 72 de avioane inamice și devenise simbolul eleganței aristocratice interbelice, a murit la Madrid în 1958.

După anii ’50, însă, numele lui a dispărut complet din presa românească. Pentru generațiile care au crescut sub comunism, Bâzu era un personaj aproape mitologic: pomenit în șoaptă, fără fotografii, fără mormânt, fără trecut.

Cei care cunoșteau istoria aviației îl descriau drept „un erou condamnat la uitare”.

În anii ’70–’80, pasionații de zbor și veteranii de front mai vorbeau uneori despre el, dar mereu în același ton: „A murit departe, în exil. Nici nu se mai știe unde e îngropat.” Așa a început legenda unui mormânt pierdut.

În lipsa oricăror documente oficiale, s-a spus că ar fi fost înmormântat ca un anonim într-un „cimitir al săracilor” din Madrid, fără cruce, fără nume, fără uniformă.

Alții susțineau că fusese incinerat, sau că familia l-ar fi repatriat în secret, ceea ce nu s-a confirmat niciodată.

După 1990, odată cu deschiderea arhivelor și cu reabilitarea simbolică a piloților de război, numele lui Cantacuzino a revenit timid în articole și albume dedicate aviației române. Dar niciun istoric nu a putut localiza mormântul său. Până și datele despre deces erau contradictorii: unele surse menționau 1958, altele 1959; unele afirmau că murise de boală, altele că ar fi fost un accident aviatic.

Pentru o vreme, totul părea pierdut. În revistele dedicate istoriei militare apăreau fotografii cu avioanele sale, cu uniforma și cu decorațiile, dar niciuna cu locul în care fusese îngropat. Căutările pasionaților din România s-au lovit constant de aceeași tăcere administrativă din Spania. Cimitirul unde fusese înhumat nu apărea în niciun registru, iar ambasada română nu deținea informații precise.

Povestea a revenit accidental în atenție abia recent, când, într-un colț de forum românesc, cineva menționa că „mormântul prințului aviator există și e cunoscut de comunitatea românească din Madrid”.

Nu dădea coordonate, dar oferea o direcție: Cementerio Civil — un loc unde, de obicei, erau îngropați străinii, laici sau exilați politici.

De acolo avea să pornească o anchetă personală care va rescrie o filă de istorie. Un restaurator român pasionat de aviație a decis să plece în Spania și să caute el însuși mormântul legendarului pilot. Numele său: Bogdan Mladin.

Bogdan Mladin, restauratorul care a mers pe urmele lui Bâzu

Povestea redescoperirii lui Constantin „Bâzu” Cantacuzino începe nu în arhivele militare sau în muzeele din România, ci pe străzile unui Madrid ploios, într-o zi în care istoria s-a intersectat cu pasiunea unui om.

Bogdan Mladin, restaurator de profesie, este unul dintre acei oameni care nu pot trece nepăsători pe lângă o poveste nerezolvată. De ani buni, el restaurează obiecte de patrimoniu, în România, dar în paralel e pasionat de istoria aviației române și de operațiunea Tidal Wave — celebrul raid american din 1943 asupra rafinăriilor din Ploiești.

Din această pasiune s-a născut și admirația pentru Bâzu Cantacuzino, omul care a dus noblețea din cer în suflet. Căutând materiale despre piloții români din al Doilea Război Mondial, Bogdan a dat peste o mențiune fugitivă, postată de un român stabilit în Spania. Acesta scria că mormântul lui Bâzu Cantacuzino ar fi cunoscut de comunitatea românească din Madrid, situat undeva într-o zonă anume a Cementerio Civil.

„Am recitit paragraful ăla de multe ori”, povestește Bogdan. „Nu spunea exact unde, dar pentru mine a fost ca o provocare. Era o legendă care trebuia lămurită.”

Așa a început o căutare de câteva zile, transformată rapid într-o expediție personală. Bogdan a luat cimitirul la pas. „Cementerio Civil e un loc imens, cu mii de morminte, multe dintre ele abandonate. După câteva ore de mers, ploua torențial. Mă gândeam să renunț. Dar, la un moment dat, am văzut o piatră de mormânt cu o inscripție abia lizibilă: „ Principe Constantin Cantacuzino – Bâzu”. A fost ca și cum timpul s-ar fi oprit.”

Mormântul nu este unul individual. Sub numele lui Bâzu, pe aceeași placă de marmură, apar alte nume românești: Zoe Mavrocordat Sturdza, Mihail Sturdza Jora, Lucia Yvonne Sturdza, Ilie-Vlad Sturdza-Mavrocordat. Un întreg arbore genealogic al aristocrației românești — refugiați, exilați, foști diplomați, foști ofițeri — dormea în același loc.

„A fost un sentiment greu de descris. Nu doar pentru că am găsit mormântul lui Bâzu, ci pentru că am înțeles că acolo, în câțiva metri pătrați, esunt îngropate mai multe povești din istoria României”, spune Bogdan.

Fotografiile pe care le-a realizat atunci confirmă fără echivoc autenticitatea cavoului. Inscripția de pe piatra lui Bâzu Cantacuzino îl prezintă simplu, dar demn:

„Prințul Constantin Cantacuzino – Bâzu – 11.XI.1905 – 26.II.1958 – Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul – A doborât 22 de avioane inamice, a purtat faima aripilor românești peste hotare până în țara ospitalieră unde s-a stins.”

Pentru prima dată după 67 de ani, legenda mormântului pierdut devenea realitate. Și odată cu ea, se deschidea o altă poveste: cea a prințului care cucerise cerul.

Constantin „Bâzu” Cantacuzino – aristocratul care a cucerit cerul

Într-o epocă în care România interbelică își trăia apogeul cultural și social, Constantin „Bâzu” Cantacuzino era imaginea perfectă a aristocratului modern. Frumos, educat, sportiv și irezistibil pentru presa vremii, făcea parte din acea lume în care eleganța era la fel de importantă ca performanța. Era văzut la curse auto, la mitinguri aeriene și la balurile Palatului Regal, alături de oameni de cultură și diplomați.

S-a născut la 11 noiembrie 1905, la București, într-o familie care purta în ADN istoria Țărilor Române. Tatăl său, prințul Mihail Cantacuzino, a fost ministru al Justiției și primar al Capitalei; mama, Maria Rosetti-Tescanu (Maruca), provenea din neamul Rosetteștilor de la Tescani. După moartea soțului, Maruca s-a recăsătorit cu compozitorul George Enescu, transformând familia Cantacuzino într-un veritabil simbol al legăturii dintre aristocrație și artă.

În casa lor din București, actualul Muzeu George Enescu de pe Calea Victoriei, printre partituri și tablouri, Bâzu a crescut într-un climat de rafinament și libertate, învățând limbi străine, echitație și pilotaj.

În tinerețe, a fost campion național la automobilism și motociclete. A stabilit recorduri de viteză pe ruta Paris–București și, la 33 de ani, a devenit campion al României la acrobație aeriană. Fascinat de motoare și de cer, s-a înscris în aviația militară — o alegere firească pentru tinerii aristocrați ai vremii. Pentru ei, zborul era o formă de prestigiu și patriotism: aristocrația românească se redefinea prin uniformă, transformând privilegiul în datorie.

Eroul din aer

În 1941, Bâzu s-a alăturat Escadrilei 53 Vânătoare, zburând pe avioane Messerschmitt Bf 109. A participat la campania din Est, apoi la luptele de apărare a teritoriului românesc, devenind cel mai cunoscut pilot român al războiului. Pentru curajul său, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” – cea mai înaltă distincție militară a țării. Era pilotul de vânătoare cu cele mai multe victorii înregistrate. Oficial 69, reușind să se claseze pe primul loc în topul așilor aviației române în cel de-al Doilea Război Mondial.

Dar momentul care i-a asigurat locul în legendă a venit în august 1944, când România tocmai întorsese armele împotriva Germaniei. Pentru a facilita contactul cu forțele aliate, Bâzu Cantacuzino a decolat din București la bordul unui avion german, transportând un ofițer american până la Foggia (Italia). Un român zburând un Messerschmitt cu un prizonier devenit aliat – între linii inamice.

Exilul și uitarea

După război, regimul comunist a eliminat toate simbolurile aristocrației. Bâzu, deși erou decorat, a fost demobilizat și interzis public. În 1946 a reușit să fugă din țară și s-a stabilit în Spania, unde a lucrat ca pilot civil și instructor de zbor. A murit la Madrid, la 26 februarie 1958, la doar 52 de ani.

Fiica sa, Oana Orlea (nume literar al Mariei-Ioana Cantacuzino), a devenit scriitoare și memorialistă, povestind cu melancolie despre tatăl ei: „Tatăl meu a fost un om liber. Libertatea era pentru el un reflex, nu o alegere.”

Timp de decenii, mormântul său a fost pierdut. În România se știa doar legenda – că fusese îngropat „ca un anonim, undeva la marginea Madridului”. Doar că legenda, avea să se dovedească, ascundea un adevăr.

Cavoul românilor din Madrid – între aristocrație, Legiune și exil

Cavoul în care odihnește Constantin „Bâzu” Cantacuzino nu este doar un loc de veci. Este o hartă în piatră a unei Românii risipite prin exil, unde aristocrația, politica și credința s-au întâlnit la granița dintre glorie și ruină.

La Cementerio Civil de Madrid, pe aceeași placă funerară cu numele lui Bâzu, sunt înscrise și alte nume românești: Zoe Mavrocordat Sturdza, Mihail Sturdza Jora, Lucia Yvonne Sturdza și Ilie-Vlad Sturdza-Mavrocordat.

Împreună, formează un tablou complex al aristocrației române de secol XX – oameni proveniți din familii domnești, implicați în diplomație, politică și război, care aveau să-și sfârșească viețile în exil, departe de țară.

Zoe Mavrocordat Sturdza și simbolul interzis

Pe piatra funerară, în dreptul numelui Zoei Mavrocordat Sturdza apare un detaliu care atrage atenția: simbolul Mișcării Legionare, mai precis al Gărzii de Fier. Zoe provenea din ramura fanariotă a familiei Mavrocordat, cu origini bizantine, și era căsătorită cu prințul Mihail Sturdza-Jora, descendent al vechii familii Sturdza din Moldova.

În perioada interbelică, Zoe a fost o susținătoare activă a Legiunii Arhanghelul Mihail, apropiată de liderii mișcării extremiste. După 1945, în contextul instaurării comunismului, s-a refugiat în Spania, unde a rămas fidelă ideilor legionare până la moartea sa, în 1973. Simbolul de pe piatra funerară nu are conotație politică actuală, ci reprezintă o mărturie identitară a exilului legionar, o amintire a apartenenței la o mișcare care a marcat profund România interbelică.

Cercetările istorice confirmă că Spania a fost, în anii ’50–’70, unul dintre centrele majore ale exilului legionar românesc, alături de Germania, Italia și Statele Unite. Mulți membri ai Mișcării s-au stabilit la Madrid sau în împrejurimi, unde au fondat asociații și au continuat activitatea publicistică în limba română.

Ilie-Vlad Sturdza-Mavrocordat – exilul unui prinț

În același cavou este înmormântat Ilie-Vlad Sturdza (1916–2009), fiul fostului ministru de externe Mihail Sturdza și al Zoei Mavrocordat Sturdza. Diplomat de formație, Ilie-Vlad a fost membru al Mișcării Legionare, conducând județul Iași în perioada Statului Național Legionar (1940–1941). După prăbușirea regimului Antonescu, a luptat pe frontul de Est, apoi a fost nevoit să fugă din România.

Exilul l-a purtat prin Elveția, Africa și Asia, iar mai târziu s-a stabilit la Madrid, unde a trăit până la moarte. A semnat un volum memorialistic, „Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină”.

Alături de el odihnește soția sa, Lucia Yvonne Sturdza (născută Băleanu), descendentă din familia Cantacuzino-Pașcanu și nepoată a generalului Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 române, răpit de sovietici în 1945.

Prin alianțele dintre aceste familii – Sturdza, Mavrocordat, Cantacuzino și Băleanu – cavoul din Madrid devine un veritabil arbore genealogic al istoriei românești: diplomați, piloți, generali și exilați, uniți prin sânge și destin.

De la Mihail Sturdza la Paltin Sturdza – urmașii unei dinastii

Cavoul românesc din Madrid nu este doar un loc de odihnă al exilaților, ci și un punct de continuitate genealogică pentru una dintre cele mai vechi și influente familii românești: Sturdza.

De la domnii Moldovei din secolul al XIX-lea până la descendenții implicați în evenimentele recente din România, istoria acestei familii traversează trei secole și toate transformările majore ale țării.

De la diplomație la exil

Rădăcinile genealogice coboară până la Vasile Sturdza, caimacamul Moldovei care, în 1858, a sprijinit activ procesul de unificare a Principatelor. Unul dintre descendenții săi, Radu Sturdza, a fost diplomat, iar fiul acestuia, Mihail Sturdza (1886–1980), avea să devină ministru de Externe al României în guvernul condus de generalul Ion Antonescu, în toamna anului 1940. A fost una dintre figurile proeminente ale aristocrației române, diplomat de carieră și autor al volumului „România și sfârșitul Europei. Amintiri din țara pierdută”, publicat după refugiul său în Occident.

După război, Mihail Sturdza a fost condamnat în lipsă de regimul comunist și s-a stabilit în Spania. Acolo s-au reunit, în anii următori, și membrii familiei sale – între care fiul său, Ilie-Vlad Sturdza, și soția acestuia, Zoe Mavrocordat Sturdza.

Ilie-Vlad Sturdza – între Legiune și Legiunea Străină

Fiul fostului ministru, Ilie-Vlad Sturdza (1916–2009), s-a născut la Berna, într-o familie de diplomați. A fost membru al Mișcării Legionare și prefect al județului Iași în perioada Statului Național Legionar (1940–1941).

După prăbușirea regimului, a participat la campania de pe frontul de Est, iar la finalul războiului a fugit din România. S-a alăturat Legiunii Străine Franceze, servind în Africa și Asia, experiență relatată ulterior în volumul „Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mihail la Legiunea Străină” (Ed. Vremea, 2002). Stabilit la Madrid, a fost una dintre figurile centrale ale comunității române din exil.

Continuitatea până în prezent

Linia descendenței directe a familiei, confirmată de sursele genealogice( Genealogica.ro și Geni.com) arată faptul că Ilie Sturdza este tatăl lui Paltin Sturdza, născut în 1948 și revenit în România după 1989.

Paltin Sturdza, fiul lui Ilie-Vlad, a devenit cunoscut opiniei publice după 2014, în contextul anchetelor privind retrocedările de păduri din zona Snagov. Dincolo de controversa juridică, numele său ilustrează continuitatea unei dinastii care a traversat trei epoci istorice: monarhia, regimul comunist și tranziția democratică.

Un mormânt care unește două Românii

În liniștea unui colț de cimitir madrilen stau alături nume care au traversat secolul XX românesc de la un capăt la altul: aviatorul decorat de Rege, diplomați interbelici, exilații politici, figuri controversate și urmașii unei dinastii domnești.

Cavoul de la Cementerio Civil de Madrid nu este doar locul în care odihnește Constantin „Bâzu” Cantacuzino. Este o imagine condensată a României scindate între glorie, extremism și exil.

sursa publicațiile vremii: Arhiva Arcanum