Imagine de epocă restaurată cu ajutorul AI, cu isprava militarului român.
Un militar cu țigara în colțul gurii, înghesuit într-un butoi pe care scrie „Timișoara–București”, vâslește calm, sub un mic drapel românesc. Imaginea pare atât de neverosimilă, încât mulți dintre cei care au văzut-o în ultimii ani pe rețelele sociale au crezut că este un trucaj sau chiar o fotografie creată cu inteligență artificială.
Realitatea este însă și mai greu de crezut. Fotografia este autentică și a fost publicată în presa românească din anul 1934. Bărbatul din imagine se numea Nicolae Constantinov și tocmai parcursese, în plină toamnă târzie, drumul pe apă dintre Timișoara și București, la bordul unei ambarcațiuni construite în jurul unui butoi.
Fotografia virală despre care s-a spus că ar fi fost creată cu AI
Imaginea lui Nicolae Constantinov a fost distribuită în ultimii ani pe Facebook, Instagram și pe alte canale, uneori cu informații contradictorii despre traseu, data călătoriei sau identitatea celui fotografiat. Au apărut inclusiv reacții potrivit cărora povestea ar fi fost o invenție „rostogolită” pe internet, iar fotografia ar fi fost generată cu ajutorul inteligenței artificiale.
Suspiciunea este ușor de înțeles. Scena pare aproape prea bine compusă: militarul privește spre aparat, țigara îi stă în colțul gurii, un mic tricolor se ridică deasupra lui, iar traseul este pictat direct pe corpul neobișnuitei ambarcațiuni.
Numai că imaginea exista cu aproape un secol înaintea programelor capabile să genereze fotografii.
Revista Ilustrațiunea Română a publicat fotografia în anul 1934, alături de următoarea explicație:
„Caporalul Nicolae Constantinov, din Chilia-Nouă, care a reuşit interesanta performanţă de a naviga dela Timişoara la Bucureşti într’un butoi-barcă”, relata publicația Ilustrațiunea Română, în anul 1934.
Pagina originală a revistei reprezintă dovada directă că fotografia nu este un produs al inteligenței artificiale.
Imaginea folosită pentru ilustrarea acestui articol a fost restaurată și colorizată pornind de la fotografia de arhivă.Mai mult, călătoria lui Constantinov nu este confirmată de o singură legendă publicată sub o imagine. Sosirea lui la București a fost relatată independent de mai multe ziare ale epocii, printre care Universul, Vestul, Dimineața și Sportul Zilnic.
Cine era militarul care s-a urcat într-un butoi
Nicolae Constantinov era originar din Chilia Nouă și își făcuse serviciul militar în Regimentul 1 Artilerie „Regele Carol I” din Timișoara.
Constantinov nu era complet străin de navigație. Universul și Vestul îl prezentau drept fost marinar comercial al societății „Anglo-Danubiană” și menționau că se antrenase îndelung pentru această încercare.
Militarul nu pornise singur. Alături de el se afla fruntașul Vasile Grancea, camarad din același regiment.
Ambarcațiunea fusese construită de un tânăr numit Petrică Palade. Ziarele nu oferă un plan tehnic complet, dar imaginea păstrată arată că nu era vorba despre un simplu butoi aruncat în apă.
Butoiul avea stabilizatoare laterale
La prima vedere, ambarcațiunea pare imposibil de folosit. Un butoi rotund, în care un om stă aproape vertical, ar fi trebuit să se rotească sau să se răstoarne la prima mișcare mai puternică.
Detaliul care schimbă însă întreaga perspectivă poate fi observat chiar în fotografie: corpul central era prevăzut cu elemente laterale de stabilizare, asemănătoare unor flotoare, prinse cu ajutorul unor traverse. Acestea lărgeau baza ambarcațiunii și limitau mișcarea de rostogolire a butoiului. În imagine se mai disting ramele, catargul, micul drapel și deschiderea prin care navigatorul intra în interior.
Ziarul Dimineața descria „vasul-minune” drept un butoi realizat din doage de brad. În partea superioară fusese făcut un orificiu prin care Constantinov intra până la jumătatea corpului.
Așadar, butoiul era o improvizație, dar nu una făcută în grabă, doar pentru o fotografie spectaculoasă. Ambarcațiunea fusese gândită și meșterită pentru un drum adevărat. Stabilizatoarele laterale reprezintă tocmai elementul care explică de ce Constantinov putea să vâslească fără ca vasul să se răstoarne imediat.
Presa vremii îl indica drept constructor pe „tânărul Petrică Palade”. Constantinov spunea, de asemenea, că în București locuia la un prieten care îi construise barca. Nu știm însă dacă era vorba despre aceeași persoană, dacă Palade locuia în Capitală sau ce legătură exista între cei doi. Este posibil să fi fost prieteni ori chiar foști camarazi de armată, dar documentele consultate nu oferă asemenea detalii.
Aici apare și o întrebare pe care presa anului 1934 nu pare să și-o fi pus: a parcurs Constantinov cu adevărat întregul traseu relatat?
Ziarele au consemnat sosirea sa la București și au repetat traseul Bega–Tisa–Dunăre–Argeș–Dâmbovița, distanța de aproximativ 1.700 de kilometri și durata de 30 de zile. În materialele consultate nu am găsit însă un jurnal de bord, o omologare sportivă, documente militare ori relatări independente din localitățile prin care ar fi trecut. Mai multe ziare au publicat chiar texte aproape identice, semn că informația ar fi putut proveni dintr-o singură relatare transmisă redacțiilor.
Prin urmare, nu poate fi exclusă complet nici ipoteza unei cascadorii de presă: Constantinov și constructorul bărcii ar fi putut pune în scenă sosirea pe un sector mai scurt și mai sigur al Dâmboviței, iar povestea marii traversări să fi fost înfrumusețată pentru publicitate. Fotografia ar rămâne autentică, la fel și butoiul, dar traseul integral nu ar fi fost neapărat parcurs.
Nu există însă nici dovezi că aventura a fost înscenată. Presa vremii a prezentat-o drept reală, iar Constantinov a oferit detalii despre călătorie și despre abandonul camaradului său la Baziaș. Poziția corectă este, așadar, una prudentă: călătoria a fost relatată de presa anului 1934, dar nu pare să fi fost urmărită sau verificată oficial de-a lungul întregului traseu.
Au plecat doi, dar numai unul a ajuns la București
Nicolae Constantinov și Vasile Grancea au plecat din Timișoara la 7 noiembrie 1934, la ora 9 dimineața.
Traseul relatat de presa vremii urma canalul Bega, râul Tisa, Dunărea, Argeșul și, în cele din urmă, Dâmbovița.
La Baziaș, însă, Vasile Grancea nu a mai putut continua călătoria și a abandonat. Constantinov a rămas singur în mica ambarcațiune și a vâslit mai departe spre București.
Călătoria s-a desfășurat în noiembrie și la început de decembrie, într-o ambarcațiune care nu îi oferea aproape nicio protecție împotriva frigului, ploii sau vântului. Presa relata că tinerii fuseseră hărțuiți de vremea rea și că, uneori, rămăseseră fără hrană chiar și câte două zile.
„Pe tot parcursul călătoriei a avut de luptat cu numeroase greutăţi; cea mai chinuitoare fiind foamea”, relata publicația Vestul, în anul 1934.
Într-un text publicat ulterior pe pagina umoristică a ziarului Sportul Zilnic, Constantinov ar fi povestit că pe Argeș fusese cât pe ce să fie împușcat, că ambarcațiunea era să i se răstoarne de trei ori, iar pe Dâmbovița întâlnise „numai câini morți în picioare”. Fiind vorba despre un material satiric, dialogul pare cel puțin parțial stilizat de autor, dar păstrează imaginea unui traseu departe de a fi fost confortabil.
Podul Senatului s-a transformat într-un mic port
Constantinov a ajuns la București în decembrie 1934 și a acostat sub Podul Senatului, în zona Halelor Centrale. Pentru câteva zile, cheiul Dâmboviței s-a transformat într-un mic port improvizat.
Vestea că un militar venise tocmai de la Timișoara într-un butoi a atras sute de curioși. Oamenii coborau scările spre apă pentru a vedea ambarcațiunea și pentru a-l întreba pe tânăr despre călătorie.
„De trei zile «vasul» caporalului Constantinov este obiectul de admiraţie al populaţiei Bucureştiului”, relata publicația Dimineața, în anul 1934.
Ziariștii au coborât și ei sub pod. Reporterul de la Dimineața povestea că examinase de aproape butoiul cu doage de brad și că rămăsese surprins de îndrăzneala celui care străbătuse pe apă, pe vreme rea, distanța dintre Timișoara și Capitală.
Constantinov fusese vizitat și de generalul Gheorghe Oprescu, comandantul Diviziei 1 Infanterie, care l-a felicitat și i-a oferit o sumă de bani pentru întreținere.
Noaptea, tânărul dormea la un prieten, iar „vaporul” rămânea legat sub pod. Când reporterul l-a întrebat dacă nu se teme că butoiul ar putea fi furat, răspunsul său a fost categoric:
„Nu cred să existe cineva în Capitala ţării să comită o astfel de faptă”, declara Nicolae Constantinov pentru Dimineața, în anul 1934.
Aventura îi adusese și o mică celebritate. Tipografia ziarului Adevărul îi realizase gratuit cărți poștale ilustrate, pe care Constantinov le vindea în localurile din centrul Bucureștiului.
Militarul intenționa chiar să așeze butoiul pe roți și să îl plimbe pe Calea Victoriei, Calea Griviței și până la Gara de Nord. Pentru această demonstrație urma să solicite autorizația serviciului de circulație.
„Le voiu face mare plăcere când voiu descinde în portul Chilia Nouă”
Reporterul B. Râpeanu de la Dimineața l-a găsit pe Constantinov lângă ambarcațiunea sa și a publicat un dialog amplu cu neobișnuitul navigator.
Întrebat când avea să plece din București, Constantinov a răspuns:
„— Duminică dimineaţa la ora 10 voiu părăsi podul Senatului, dar nu mă înapoiez la Timişoara.”
Militarul spunea că intenționa să pornească spre Galați, urmând din nou Dâmbovița, Argeșul și Dunărea. Estima că drumul avea să dureze aproximativ zece zile.
Ținta finală era Chilia Nouă, localitatea sa natală, unde trăiau părinții săi:
„Le voiu face mare plăcere când voiu descinde în portul Chilia Nouă cu acest butoiu”, declara Nicolae Constantinov pentru Dimineața, în anul 1934.
Planurile sale nu se opreau însă la Delta Dunării.
Constantinov le spunea ziariștilor că voia să construiască o barcă nouă și să facă ocolul Europei. Traseul imaginat pornea din Chilia Nouă, continua pe Dunăre și prin Marea Neagră, apoi prin Marea Marmara, Marea Egee și Marea Mediterană.
„Am ambiţia să port cu mândrie peste hotare tricolorul românesc”, spunea Constantinov, potrivit publicației Dimineața.
Ziarul mai nota că tânărul fusese propus pentru decorare datorită performanțelor sale. Nu există însă, în materialele consultate, confirmarea că decorația i-a și fost acordată.
Citește și: Actrița Tița Cristescu, otrăvită de tatăl marelui regizor Liviu Ciulei? Drama de acum aproape un secol
„Vreau să plec în America” – caporalul devenit personaj de gazetă
Dacă Dimineața l-a tratat drept un navigator curajos, pagina „Bazar” a ziarului Sportul Zilnic l-a transformat într-un personaj de comedie.
Reporterul susținea că îl salvase pe Constantinov din mulțimea de ziariști și curioși, după care îl așezase la o masă cu pastramă și pelin pentru a afla „câteva lucruri inedite”.
Dialogul publicat era evident umoristic:
„— Ce te-a făcut domnule caporal să-l imiţi pe Diogene?
— Diogene, Diogene? Nu-l cunosc. Era unul la noi în regiment care se ocupa cu manutanţa.”
Reporterul îl întreba apoi despre traseu, iar Constantinov enumera canalul Bega, Tisa, Dunărea, Argeșul și Dâmbovița.
Finalul materialului era și mai savuros:
„— Proecte?
— Vreau să plec în America.
— Tot în butoi?
— Tot.”
Autorul încheia spunând că reporterul „s-a închinat” și l-a părăsit năucit pe „acest nou Magelan al secolului”.
Nu putem ști cât din acest dialog reproduce exact vorbele lui Constantinov și cât a fost inventat sau înfrumusețat de gazetar. Textul arată însă cât de repede devenise militarul un personaj popular. La București, butoiul său nu mai era doar o ambarcațiune. Devenise un spectacol.
Nu se știe dacă Nicolae Constantinov a mai ajuns acasă
Momentul de glorie al lui Nicolae Constantinov a fost sosirea la București. Acolo a fost întâmpinat de ziariști, fotografiat în butoi și vizitat de sute de curioși. Tot acolo a vorbit despre Galați, Chilia Nouă, Europa și chiar America.
Presa centrală nu a mai consemnat însă continuarea drumului.
În materialele consultate nu apare o relatare despre plecarea sa efectivă din București, despre sosirea la Galați sau despre intrarea ambarcațiunii în portul Chilia Nouă. Nu știm dacă Nicolae Constantinov și-a continuat călătoria pe apă, dacă a ales un mijloc de transport mai sigur sau dacă a rămas mai mult timp în Capitală.
Este posibil ca sosirea sa acasă să fi fost consemnată de un ziar local sau regional care nu a fost încă identificat. Poate că familia și locuitorii din Chilia Nouă l-au așteptat pe mal. Deocamdată, însă, povestea documentată de presa vremii se oprește sub Podul Senatului, în mijlocul mulțimii bucureștene.
Nu știm nici în ce alte aventuri s-a mai lansat ulterior Nicolae Constantinov. Presa îl surprinde făcând planuri tot mai îndrăznețe, dar nu confirmă că raidul european sau călătoria spre America au depășit vreodată stadiul de vis.
La fel de necunoscută este soarta bărcii-butoi. Nu știm dacă ambarcațiunea a fost vândută, desfăcută, abandonată sau restituită celui pe care presa îl indica drept constructor, Petrică Palade. Dacă ar mai exista, ambarcațiunea și-ar merita locul într-un muzeu: nu numai ca obiect de curiozitate, ci ca dovadă a ingeniozității și încăpățânării unui tânăr care a traversat România într-un vas pe care cei mai mulți oameni nu s-ar fi încumetat nici măcar să-l încerce.
Aproape un secol mai târziu, fotografia pare atât de neverosimilă, încât a fost confundată cu un trucaj realizat de inteligența artificială. În realitate, butoiul a existat, călătoria a avut loc, iar partea care lipsește nu este autenticitatea imaginii, ci ultimul capitol al aventurii lui Nicolae Constantinov.
