exclusiv: VIDEO Așa arată locul din care s-a ridicat Alexandru cel Mare. E foarte aproape de o zonă tranzitată de mulți români

La poalele unui deal ars de soare, acolo unde liniștea ascunde o crimă care a schimbat lumea, se află Vergina – capitala antică a Macedoniei. Aici, regele Filip al II-lea a fost ucis în fața poporului său, iar fiul său, Alexandru, a pornit într-o cucerire care avea să redeseneze hărțile lumii.

Astăzi, locul se poate vizita, fiind la aproximativ 9-10 ore de mers cu mașina – de la granița României, într-o zonă tranzitată de mulți români care aleg să își petreacă vacanțele în Grecia. Mai precis, la aproximativ jumatate de oră de Salonic. Iar în Veria, orășelul macedonean din apropiere, istoria încă respiră printre casele albe și tavernele aromânilor.

Acolo unde un rege a căzut și un imperiu s-a născut

Drumul spre Vergina e unul dintre acelea care îți dau timp să te gândești la istorie. Se strecoară printre dealuri, acoperite cu vegetație arsă de soare, praf și măslini răzleți. Când ajungi la baza colinei, locul nu pare să ascundă nimic grandios- doar o potecă pietruită, care urcă printre ruine și tufele de cimbru sălbatic. Dar la câțiva pași mai sus, acolo unde s-a ridicat odinioară amfiteatrul din Aigai, liniștea se schimbă.

E locul unde, într-o dimineață de toamnă din anul 336 î.Hr., Filip al II-lea al Macedoniei, regele care unise Grecia, a fost ucis de una dintre gărzile personale, Pausanias din Orestis.

Citește și: O stradă din Oltenița încă poartă numele tatălui lui Ion Iliescu, considerat un trădător de țară

Evenimentul avea loc în plină sărbătoare — Filip coborâse spre amfiteatru însoțit de aristocrați, generali și artiști, pentru a participa la festivitățile dedicate nunții fiicei sale, Cleopatra.

Istoricii antici povestesc că a refuzat să fie protejat de garda de corp, mândru și convins că nimeni nu ar îndrăzni să îl atace. Câteva secunde mai târziu, trupul său zăcea pe o lespede de piatră.

Amfiteatrul de la Aigai nu mai are azi decât urmele tribunelor, cioplite direct în pământul moale al colinei. Poți sta în același punct în care Filip a fost lovit și privi înspre palatul care se ridica mai sus.

E ușor să-ți imaginezi cum, în câteva clipe, suita regală s-a transformat în haos — strigăte, praf, panică, apoi alergătura disperată spre palat, cu trupul regelui purtat de soldați.

Acolo, în tăcerea încă fierbinte a zidurilor, Alexandru avea să fie proclamat rege. Avea doar douăzeci de ani. Moartea tatălui său a fost pentru el începutul unui destin care nu mai aparține nici istoriei, nici mitului.

Palatul regal din Aigai- scena tăcută a unei tragedii și a unei încoronări

La câteva minute de mers de amfiteatrul unde a fost ucis Filip, poteca urcă spre ceea ce rămâne astăzi din palatul regal al Macedoniei antice. Nu e o urcare abruptă, dar fiecare pas pare să aibă greutatea unei epoci. Pe măsură ce înaintezi, se deschid priveliști spre câmpia Pieriei și spre munții Olimp, la orizont – același tablou pe care îl vedea familia regală acum mai bine de două milenii.

Palatul din Aigai, construit între 350 și 336 î.Hr., era cea mai grandioasă reședință a Greciei clasice. Arhitectura sa îmbina monumentalitatea dorică cu eleganța caselor nobiliare macedonene: coloane masive, curți interioare pavate cu mozaicuri, porticuri lungi, încăperi pentru banchete și ceremonii. Zidurile de piatră tencuită erau cândva pictate în culori vii – roșu, albastru și auriu. Cei care urcă astăzi printre ruinele sale pot recunoaște forma, pentru că o bună parte din complex a fost restaurată – o curte centrală cu peste o sută de coloane –, precum și fragmentele de mozaicuri celebre: „Vânătoarea

de lei” și „Răpirea lui Ganimede”, scene care vorbeau despre forță, glorie și puterea divină a regelui.

După moartea lui Filip, palatul a devenit scena tăcută a unei încoronări grăbite. Cronici antice, precum cele ale lui Diodor din Sicilia, sugerează că Alexandru a fost proclamat rege chiar aici, în fața aristocrației macedonene, înainte de a pleca spre Pella pentru a-și consolida puterea. Se spune că trupul tatălui său a fost adus la palat imediat după atac – o procesiune sumbră care a urcat drumul prăfuit, sub soarele fierbinte al Macedoniei.

Aici au început pregătirile pentru funeraliile regale. Din palatul de la Aigai, totul se mută în necropola de sub colină, unde avea să fie ridicat rugul funerar și să fie depuse darurile demne de un zeu.

Privind ruinele de azi – coloane frânte, bucăți de mozaic și pietre încă impregnate de căldura verii, e greu să nu simți tăcerea care a urmat. Aici, unde fastul și moartea s-au împletit în aceeași zi, istoria a schimbat direcția. Filip al II-lea s-a stins, iar Alexandru cel Mare s-a născut, ca legendă.

Mormântul lui Filip al II-lea, comoara care a rescris istoria Greciei

În toamna anului 1977, liniștea din Vergina a fost spartă de un strigăt de bucurie pe care arheologii greci îl așteptaseră de generații. Profesorul Manolis Andronikos, după ani întregi de săpături în colinele aparent banale ale Macedoniei, a găsit ceea ce părea un simplu tumul acoperit de pământ și iarbă. Dar în interiorul lui, ascuns de secole, dormea o comoară care avea să rescrie istoria Greciei clasice.

Când a fost deschisă prima cameră funerară, echipa a rămas mută. În lumina difuză se vedeau pereți pictați, vase din argint și o ușă masivă de marmură perfect conservată. Apoi, în camera principală, au găsit ceea ce avea să devină una dintre cele mai mari descoperiri arheologice ale secolului XX: mormântul intact al regelui Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare.

Andronikos a fost prudent. Timp de luni de zile a comparat, a analizat, a verificat fiecare fragment. Dar toate indiciile duceau spre același nume. Identitatea a fost confirmată ulterior prin analize osteologice: rănile corespundeau perfect cu cele descrise în cronicile antice – o leziune la picior, alta la o arcadă- cauzată de o suliță în timpul unei lupte. În cenușa rămasă după incinerare s-au păstrat și fragmente osoase.

Mormântul e compus din două camere boltite. În cea principală, într-un sarcofag de piatră, a fost găsită o cutie de aur – larnaxul – pe care strălucește soarele cu 16 raze, simbolul casei regale Argead. În interior, cenușa regelui, acoperită cu o cunună funerară din aur masiv, împodobită cu ornamente în formă de frunze. Alături, o armură completă de bronz, scut, suliță, spadă, dar și fragmente din hainele arse odată cu trupul.

În camera secundară, s-a descoperit un al doilea larnax de aur, de dimensiuni mai mici – probabil al soției tracice a lui Filip, Cleopatra, despre care se spune că s-a sinucis – conform tradiției trace, la scurt timp după moartea acestuia. Picturile murale de pe pereți, care înfățișează scena vânătorii și coborârea lui Perseu în Infern, sunt printre cele mai bine conservate din întreaga lume antică.

Dar ceea ce impresionează cel mai mult nu sunt bijuteriile sau aurul – ci senzația că fiecare obiect a fost atins de Alexandru. Istoricii cred că el însuși a organizat funeraliile tatălui său, alegând armura, urna, cununa, și supraveghind incinerarea. S-au găsit chiar și cuiele din rugul funerar și resturi de oase animale – urmele sacrificiilor, dar și al ospățului ritual, „pomana” regală care a urmat incinerării.

Astăzi, mormântul nu mai e un sit deschis în aer liber, ci un muzeu subteran construit chiar în interiorul tumulului. Când intri, totul e întunecat și liniștit. Pereții mormântului original sunt iluminați discret, iar larnaxul de aur strălucește sub sticlă, ca o inimă care încă mai bate în adâncul colinei.

În acest loc, Alexandru pare mai prezent decât oriunde altundeva pe pământ. Chiar dacă mormântul său nu a fost găsit niciodată, aici, lângă relicvele tatălui său, îi simți umbra și forța. E ca și cum destinul lui, uriaș și tragic, ar fi pornit de la această piatră, din acest pământ, din focul care l-a mistuit pe Filip.

Alexandru cel Mare, prezent în fiecare relicvă a tatălui său

Când pășești în muzeul de la Vergina, e imposibil să nu simți că locul acesta nu mai aparține doar istoriei, ci memoriei. Totul e scufundat în întuneric, iar din beznă se ridică doar relicvele luminate cu discret. Acolo, sub colina care ascunde mormintele regale, se simte o liniște diferită – una care nu vine din tăcerea morților, ci din respectul pentru o epocă ce a refuzat să se piardă în istorie.

În prima încăpere, sunt expuse obiectele funebre descoperite lângă larnaxul de aur al lui Filip al II-lea: fragmente de armuri, arme, vase din argint, cununi de aur și urne de bronz. În colțuri, se pot vedea chiar și resturi de cenușă și cuiele metalice arse pe rugul funerar. Nu e un muzeu în sensul clasic al cuvântului, e o reconstituire.

Se spune că Alexandru însuși a vegheat la aceste ceremonii, că a ales armele tatălui său și a depus personal armura în mormânt. Tot el ar fi comandat băncile din anticamera funerară, ornate cu scene mitologice – cu figurine și eroi sculptați în fildeș. Istoricii cred că în acea încăpere a stat Alexandru, atunci când a acceptat că adolescența lui s-a încheiat.

În muzeu, toate aceste detalii se leagă într-un fel straniu. Chiar și acolo unde etichetele vorbesc despre Filip, simți că prezența dominantă e a fiului. Până și pereții pictați, care înfățișează scene mitologice, par să anunțe destinul lui Alexandru, tânărul care avea să creadă că zeii îi sunt rude de sânge.

Într-un colț, aproape ascuns, se află o vitrină cu obiecte mai puțin strălucitoare, dar mai tulburătoare: rămășițele de pe masa „ospățului funerar”, oale sparte, oase calcinate, urme de mâncare arsă. Ritualul grecilor antici cerea ca, după incinerare, familia să ofere un ospăț zeilor și eroilor. Se spune că la acel ospăț a participat și Alexandru, tăcut, cu privirea pierdută în flăcările care luminau noaptea.

Tot aici, în necropola de la Aigai, odihnesc și alte umbre ale dinastiei Argeadelor. Cleopatra, ultima soție a lui Filip, a fost incinerată alături de el. Mai târziu, aici au fost aduse și Roxana, soția lui Alexandru, și fiul lor, Alexandru al IV-lea, uciși la ordinul generalului Cassandru, cel care a preluat controlul asupra Macedoniei după moartea marelui cuceritor.

Niciunul dintre ei nu a fost îngropat cu atâta fast. Doar Filip a primit funeraliile unui zeu. Dar fiecare dintre aceste morminte completează povestea unei familii blestemate de glorie. Într-un fel paradoxal, Vergina e locul în care Alexandru nu mai e doar un erou – ci un fiu, un soț, un om care și-a pierdut tot ce avea mai aproape.

Filip, arhitectul unui imperiu

Înainte ca Alexandru să pornească spre Asia, înainte ca lumea să-l numească „cel Mare”, a existat Filip. Un rege care a văzut potențialul unei națiuni de munteni și l-a transformat într-o forță care avea să zdruncine Grecia și, mai târziu, lumea întreagă.

Filip al II-lea al Macedoniei nu a fost doar tatăl unui cuceritor – a fost inginerul unui imperiu. Când a urcat pe tron, în anul 359 î.Hr., Macedonia era o provincie fragmentată, măcinată de războaie tribale și amenințată de vecini mai puternici. În mai puțin de două decenii, Filip a reușit să o transforme într-un stat disciplinat, bogat și temut.

A început cu armata. A introdus falanga macedoneană, o formație de luptă care avea să devină legenda secolelor următoare. Soldații lui purtau sulițe lungi de șase metri – sarisse – și luptau într-o coeziune matematică, imposibil de străpuns de falangele tradiționale grecești. Cu această inovație, Filip a învins Atena și Teba la Chaeronea, în 338 î.Hr., punând capăt independenței cetăților-stat elene, care îi priveau cu superioritate pe macedoneni și, uneori, nici nu îi considerau greci autentici – pe motiv de relații cu populațiile învecinate.

Dar Filip nu era doar un strateg militar. Era un diplomat abil și un vizionar politic. A creat Liga de la Corint, o alianță între statele grecești care îi recunoșteau supremația, dar păstrau autonomia internă – un concept revoluționar pentru vremea aceea. Sub pretextul „războiului panhelenic împotriva Persiei”, Filip pregătea de fapt terenul pentru o unificare culturală a lumii grecești.

În plan personal, era un om complex: curajos, carismatic, dar adesea imprevizibil. Era iubit și temut deopotrivă. În campanii, bea cu soldații săi, dar la curte se înconjura de filosofi, poeți și artiști. Sub patronajul său a fost chemat la curte Aristotel, care avea să devină mentorul tânărului Alexandru. De la tatăl său, Alexandru a moștenit curajul și spiritul militar, de la Aristotel – curiozitatea și setea de cunoaștere.

Moartea lui Filip a fost neașteptată, dar efectul ei a fost aproape mitologic. Asasinarea regelui a creat o ruptură între o epocă a construcției și una a cuceririi. Alexandru a moștenit nu doar o armată perfect organizată, ci și o misiune neterminată – războiul cu Imperiul Persan.

 

Într-un sens profund, Filip nu a murit niciodată. El trăiește în fiecare campanie a fiului său, în fiecare oraș întemeiat de Alexandru, în fiecare steag ridicat peste Asia. Unii cred că fără geniul său politic, Alexandru ar fi rămas doar un prinț ambițios. Cu el însă, Macedonia a devenit matrița unei civilizații universale.

Cultul lui Alexandru, de la zeu la legendă eternă

Dintre toți cuceritorii lumii, doar unul a reușit să rămână viu în imaginația colectivă dincolo de timp: Alexandru cel Mare. S-a născut om, dar a trăit ca și cum ar fi fost nemuritor. A murit tânăr, la doar 32 de ani, dar a lăsat în urmă un mit care n-a dispărut vreodată.

După moartea lui Filip, Alexandru a preluat o armată perfect antrenată și un vis politic deja conturat. În doar zece ani, avea să transforme acel vis într-un imperiu uriaș, întins din Grecia până în India. A cucerit lumea cunoscută, dar nu s-a mulțumit cu asta: voia să devină parte din ea, să o înțeleagă, să o modeleze. A întemeiat peste 70 de orașe – majoritatea purtând numele său – și a impus o politică de amestec între culturi, o idee aproape modernă pentru un general antic.

Alexandru a știut că marile puteri se clădesc nu doar prin arme, ci și prin poveste. Și-a construit propriul mit în timpul vieții: s-a considerat fiu al lui Zeus-Ammon, a fost reprezentat în statui cu trăsături divine și a fost venerat ca zeu încă din timpul campaniilor sale. Pentru soldații săi, era mai mult decât un conducător – era un semizeu coborât printre oameni.

În anul 323 î.Hr., la Babilon, după o serie de banchete și febră neexplicată, Alexandru s-a stins. Cauza morții sale rămâne un mister – otrăvire, malarie, febră tifoidă, infecție – niciuna nu e dovedită. Dar povestea care a urmat e demnă de un zeu: cea mai scumpă și mai grandioasă înmormântare din lume.

Trupul său a fost depus într-un sarcofag de aur, transportat într-un car funerar sculptat și acoperit cu bijuterii. Cortegiul, lung de kilometri, a pornit spre Macedonia, dar carul a fost deturnat de generalul Ptolemeu, care l-a dus în Egipt – la Memphis, apoi la Alexandria. Acolo, Alexandru a fost venerat secole întregi, iar mormântul său a devenit loc de pelerinaj pentru împărați romani. Se spune că însuși Cezar i-a atins mâinile îmbălsămate, iar Octavian Augustus a depus o coroană de aur pe fruntea lui.

De atunci, însă, mormântul s-a pierdut. Alexandria a fost acoperită de nisip, cutremure și mările schimbătoare ale istoriei. În ultimele decenii, arheologii au reluat căutările. Printre ei, Liana Souvaltzi, arheoloagă greacă, a susținut că a identificat rămășițele sale într-un complex funerar din oaza Siwa, în Egiptul de Vest – locul unde Alexandru fusese declarat fiu al lui Zeus. Alte echipe au căutat urme sub centrul modern al Alexandriei, în cartierul Nabi Daniel, unde se presupune că ar fi fost templul său. Niciuna dintre ipoteze nu a fost confirmată oficial. Calliope Limneos-Papakosta, o arheoloagă greacă, a coordonat o amplă campanie în Grădinile Shallalat, din Alexandria, unde a descoperit o statuie conservată excelent, a lui Alexandru.

Poate că misterul face parte din moștenirea lui. Alexandru nu trebuia să fie găsit – el trebuia să fie căutat. Așa cum el însuși a căutat mereu ceva dincolo de orizont, mormântul său continuă să fie o frontieră între legendă și istorie.

De-a lungul secolelor, lideri din toate colțurile lumii și-au asociat numele cu al său: Iulius Cezar, Napoleon, Marele Alexandru Severus, chiar și generalii moderni care studiază încă tactica sa. Dar niciunul nu a reușit să-i egaleze aura.

Acolo unde istoria și mitul se ating

La Vergina, soarele apune repede. Lumina se stinge peste ruinele palatului, peste amfiteatrul tăcut, peste colina care ascunde mormintele regilor și aristocraților Macedoniei. Vântul ridică praful roșiatic al drumului, același praf pe care, acum două milenii, l-au călcat caii lui Filip și soldații care purtau trupul unui rege ucis.

Aici, la poalele muntelui, istoria și mitul nu se mai deosebesc. În fiecare piatră se simte ecoul unui pas, în fiecare umbră se ascunde o poveste. Poți sta pe treptele amfiteatrului și să-ți imaginezi strigătul mulțimii, apoi urcarea lentă spre palat, cortegiul, torțele, fumul. În câteva ore, un imperiu își pierdea fondatorul și îl câștiga pe cel mai mare cuceritor din istorie.