Junii Braşoveni - delegaţia la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia (1 Decembrie 1918)
La 1 decembrie 1918, peste o sută de mii de oameni s-au strâns la Alba Iulia pentru a proclama unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. În Vechiul Regat, orașele încă se refăceau după război și după ocupația germană, dar atmosfera era una de mobilizare și speranță.
Ziarele vremii au surprins, fiecare prin filtrul propriu, o Românie aflată între entuziasmul unei zile istorice și realitatea complicată a unui stat care abia începea să se contureze. Acesta este filmul evenimentelor, așa cum l-au trăit contemporanii.
O zi de iarnă într-o lume care se schimbă
La finalul anului 1918, Europa se afla într-o transformare accelerată. Imperiul Austro-Ungar se prăbușise, monarhiile și administrațiile vechi dispăruseră peste noapte, iar popoarele din Europa Centrală își proclamau noile identități politice. Printre ele, și românii din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș — majoritari în aceste provincii, dar până atunci lipsiți de autonomie politică reală.
În Regatul României, contextul era la fel de intens. Bucureștiul fusese eliberat cu doar câteva săptămâni înainte (18 noiembrie/1 decembrie, stil vechi), iar populația încă își revenea după doi ani de ocupație germană.
În acest climat, anunțul convocării Marii Adunări Naționale la Alba Iulia — o adunare reprezentativă cu mandat clar: să decidă soarta Transilvaniei — a devenit punctul de maxim interes pentru românii de pretutindeni.
În preajma Unirii: mobilizare și așteptare
În lunile octombrie–noiembrie 1918, structurile politice ale românilor ardeleni au trecut printr-o accelerare fără precedent. Declarația de la Oradea (12 octombrie), prin care Partidul Național Român formula oficial dreptul la autodeterminare, a fost urmată de constituirea Consiliului Național Român Central la Arad. Acesta a negociat cu guvernul maghiar, fără succes, un statut de autonomie largă. În paralel, războiul se încheia, iar autoritatea statului ungar se prăbușea în teritoriu.
Această evoluție a făcut posibilă convocarea Marii Adunări Naționale la Alba Iulia pentru 1 decembrie 1918. În toate satele românești au fost alese delegații: preoți, învățători, țărani, reprezentanți ai breslelor, membri ai asociațiilor culturale. O parte mergeau cu mandat scris; alții, fără document oficial, dar cu dorința declarată de a fi prezenți „la vremea cea mare”.
Ziarele vremii surprind această mobilizare. Deși nu relatează direct asupra a ceea ce se întâmpla la Alba Iulia (din motive de distanță și de ritm editorial), ele transmit foarte clar atmosfera: un amestec de speranță, euforie, dar și neliniște privind ce
Citește și: Cum va fi vremea pe 1 Decembrie 2025, la parada militară din București?
Spre Alba Iulia: trenuri pline și primele victime ale Unirii. Cazul Ion Arion
În ajunul zilei de 1 decembrie, drumurile spre Alba Iulia au devenit simbolice. Oamenii călătoreau cu trenuri pline până la refuz, uneori cu vagoane deschise, cu stegulețe tricolore și cu lozinci învățate din mers.
Atmosfera era festivă, dar tensiunea din teren rămânea reală: administrația maghiară încă funcționa în multe orașe, iar gărzi ungurești erau active în nodurile feroviare. În seara de 30 noiembrie, la Teiuș, această tensiune s-a transformat în tragedie.Citește și: VIDEO Alba Iulia, pregătită de Ziua Națională
Ion Arion — tânărul stegar ucis în ajunul Unirii
Ion Arion, în vârstă de aproximativ 24 de ani, originar din Agriș (astăzi în județul Cluj), mergea spre Alba Iulia împreună cu un grup de săteni. Purta un steag tricolor. Când trenul lor a ajuns la Teiuș, a fost tras pe o linie secundară. Conform relatărilor istorice, în timp ce Arion flutura steagul, focuri de armă au fost trase dinspre un grup de gardiști maghiari. Tânărul a fost lovit mortal.
Evenimentul este menționat în toate sintezele istorice dedicate Unirii și rămâne unul dintre puținele episoade de violență documentată legată direct de deplasarea delegaților către Alba Iulia.
Momentul a fost realatat, ani mai tarziu, în ziarele vremii, atunci cand era sărbătorită data de 1 decembrie 1918. În 1938, de exemplu, Ziarul Curentul nota: „ La nunta aceasta românească a fost şi o îngropăciune. Naţiunea întreagă a petrecut la groapă pe mortul neamului, Ion Arion, care a fost împuşcat în gara Teiuş, în timp ce venea la adunarea Unirii. Ion Arion era din comuna Agriş, judeţul Turda. Era un fecior voinic, foarte înalt şi robust. În armata austro-ungară a fost caporal. Delegaţii comune: l-au ales stegar; el îşi făcuse un steag mare şi frumos, care a fost cel mai frumos şi cel mai mare dintre toate steagurile aduse la măreaţa adunare. Mamă-sa văduvă îl făcuse atent la plecare că are să i se întâmple ceva, dar Ion Arioni-a răspuns: „Mamă dragă, să ştiu că chiar moar, tot mă duc. Am fost pe multe fronturi, dar nu am voit să mor; acum să ştiu că chiar mor, tot mă duc, căci ştiu pentru ce mor. Mor pentru ţara, neamul şi limba mea. La fiecare gară el se da jos fie şi fâlfâie şi îşi juca steagul. Astfel a făcut şi la Cucerdea (Războianii de astăzi), unde aflându-se în gară o gardă ungurească, aceasta s-a năpustit asupra gărzii româneşti, ca să o împrăştie, să ia steagul, să-l rupă şi să-l tăvălească în noroiu. Văzând aceasta, Ion Arion s-a năpustit asupra gărzii ungureşti, pe care a împrăştiat-o, a repus în drepturi garda română şi a salvat cinstea steagului nostru. Trenul a plecat apoi spre Teiuş, iar pe când a ajuns în această gară, Ion Arion era deja semnalat prin telefon gărzii ungureşti. S-a încins in gara Teiuş o mare horă românească, cu prilejul căreia garda ungurească a putut să-i recunoască, ceea ce de altfel nu era greu lucru, pentru că Ion Arion era cel mai înalt și cel mai voinic din întreaga adunare. Îndată ce s-a urcat apoi în tren şi şi-a scos steagul pe fereastră, a fost împuşcat de o mână criminală. Moartea i-a fost fulgerătoare, murind cu mâna pe steag, pe care nici mort nu voia să-i dea. Mortul neamului a fost adus în biserica Sfintei Treimi din Alba-Iulia (Maiert), iar garda românească a stat santinelă lângă sicriul lui. După masă s-a făcut înmormântarea, la care au luat parte foarte mulţi dintre delegaţii la adunare. Serviciul divin a fost oficiat de 8 preoţi. (…) Generalul Leonte, care şi-a terminat vorbirea cu cuvintele: „Dormi în pace Ion Arion, viteazule". Sângele n-a fost spălat de pe faţa lui, de părea o frumoasă coroană de martir, care cu sângele său a pecetluit măreţul act al unirii românilor ”.
Adunarea Națională de la Alba Iulia: între decizie politică și mulțimea de afară
La ora 10 dimineața, în clădirea Cazinoului Militar (numită și „Casina”), s-a deschis oficial Marea Adunare Națională. Înăuntru au intrat cei 1.228 de delegați cu drept de vot, mandatați din toate cercurile electorale românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. Erau deputați, preoți, învățători, reprezentanți ai breslelor și ai comunităților locale — un for politic cel puțin la fel de legitim, în epoca respectivă, ca un parlament ales.
Citește și: Mesaje de Ziua Națională a României: Urări frumoase pentru români de 1 Decembrie
Ședința a fost deschisă de Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, care, la peste 80 de ani, a pășit sprijinit în baston, fiind întâmpinat cu aplauze. A urmat momentul considerat central: Vasile Goldiș a citit Rezoluția Unirii. Textul acesteia conținea trei elemente care merită subliniate:
Unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România, „pentru totdeauna”. Recunoașterea egalității naționalităților și a libertății tuturor confesiunilor. Angajamentul pentru reformă agrară și vot universal.
Această formulare transforma actul într-o unire politică, dar și într-un proiect social. De altfel, istoricii notează că textul rezoluției a funcționat ca un fel de „mini-Constituție provizorie” pentru teritoriile unite. După citire, Rezoluția a fost adoptată în unanimitate.
În paralel, în oraș, afară, se strângea o mulțime imensă — estimată la peste 100.000 de persoane.
Deși ziarele vremii nu au avut reporteri la fața locului, ele au surprins extrem de bine efectul și ecoul momentului în teritoriile românești. În relatările din presa epocii găsim descrieri ale procesiunilor religioase organizate de comunități locale, ale sunetelor de clopote și ale semnalelor date de biserici pentru cei care nu puteau ajunge la Alba Iulia.
Un pasaj esențial despre atmosfera general-ardeleană vine din ziarul Viitorul, care descrie, într-un articol amplu, ce însemna reîntregirea națională pentru români:
„Poate nicăieri în Europa unitatea etnică nu e mai vigoros pusă în evidență, ca prin simțire și cugetare, dar și prin limba strămoșească pe care o vorbesc toți la un fel… Țăranul de la Dunăre, plășnicul din Maramureș, glugarul de la Nistru ori mocanul de pe malul Tisei vorbesc același grai, colorat de aceleași imagini și înmlădiat de același ritm al doinei seculare.”
Aceeași publicație insistă și asupra caracterului simbolic al momentului, amintind de rolul lui Mihai Viteazul: „Când solii Transilvaniei[...] s-au oprit în fața bronzului lui Mihai Viteazul, ca să-l aducă închinare obștească, am avut impresia că unirea dorită de cel puțin trei veacuri se împlinește.”
Aceste reacții sunt importante: ele arată ce trezea Unirea în mintea cititorilor din 1918. Un amestec de bucurie, legitimare istorică și speranță — dar și conștiința că urmează etape grele.
Alba Iulia și țara: două priveliști ale aceleiași zile
În timp ce la Alba Iulia delegații votau unirea, în orașele din Vechiul Regat lumea se aduna la biserici, la mitropolii, în piețe, pentru a marca evenimentul.
Cea mai amplă consemnare din presa vremii (față de documentele tale) este cea a sosirii delegației ardelene la București, publicată în Viitorul. Deși este un eveniment petrecut la câteva zile după Unire, el arată modul în care momentul fusese recepționat în capitală:
„Peronul gării era frumos împodobit cu drapele și verdeață și înțesat de un public numeros… La intrarea trenului, lumea a izbucnit într-un «Ura!» formidabil. Se auzeau strigăte: Trăiască frații noștri! Trăiască România Mare! ”
Cum au sărbătorit românii Unirea în restul țării. Relatări din presa vremii
Dacă la Alba Iulia peste o sută de mii de oameni trăiau, direct, momentul votării Unirii, în Vechiul Regat și în celelalte provincii românești, reacția a venit în valuri succesive, pe măsură ce vestea se confirma și pe măsură ce delegațiile transilvănene ajungeau în marile orașe.
În multe cazuri, presa nu avea acces la informații în timp real despre ceea ce se petrecea în Cetate, dar relata cu intensitate modul în care România primea și celebra rezultatul.
București: gări împodobite, urale și sute de oameni la primirea delegației ardelene
Cea mai detaliată consemnare a momentului apare în cotidianul Viitorul, într-o relatare amplă publicată imediat după sosirea delegației transilvănene în capitală. Delegația — compusă din episcopii Miron Cristea (Caransebeș) și Iuliu Hossu (Gherla), precum și liderii politici Ștefan Cicio Pop, Vasile Goldiș și Al. Vaida-Voievod — venise să prezinte oficial Regelui actul Unirii.
Atmosfera din Gara de Nord, așa cum o descrie ziarul, este una dintre cele mai vii secvențe de „sărbătorire post-Unire” din presa vremii:
„Peronul gării de Nord era frumos împodobit cu drapele și verdeață și înțesat de un public numeros care venise să salute și să cinstească pe iubiții oaspeți.” În momentul sosirii trenului: „La intrarea trenului în gară toată lumea a izbucnit într-un «Ura!» formidabil. Se auzeau strigăte: Trăiască frații noștri! Trăiască România Mare! ”
Este o scenă care arată limpede ce însemna Unirea pentru bucureșteni: un amestec de recunoștință, emoție și curiozitate, multiplicat de prezența tuturor înalților oficiali. Printre cei care îi primeau pe delegați se aflau Ion I.C. Brătianu, miniștri ai guvernului, generali și reprezentanți ai societăților civile.
Discursurile de la Gara de Nord
Ziarul Viitorul transcrie câteva fragmente esențiale, care surprind tonul momentului. Discursul lui Halaoaeanu, în numele municipalității Bucureștiului: „Țara Românească liberă, ajunsă la o stare de înflorire,[...] s-a pregătit să pună în cumpănă tot ce se clădise până atunci pentru realizarea visului nostru al tuturor — înfăptuirea neamului românesc de pretutindeni.”
Episcopul Miron Cristea, în numele delegației transilvănene: „Noi, Românii de dincolo de Carpați, am venit adesea la voi și am coborât din pe semenii noștri pe pământul sfânt al Patriei Mame. Dar n-am îndrăznit să nădăjduim că vom veni astăzi în chipul în care suntem sosiți.”
Ion I.C. Brătianu, vizibil emoționat, a spus: „În numele acelora cari opt veacuri au suferit și s-au retezat, în numele acelora cari au luptat și s-au jertfit[...] vă zicem bine-ați venit! Trăiască România Mare!” Aceste cuvinte, reproduse întocmai de presă, arată două lucruri: rolul legitimării politice (guvern, Rege, administrație), dar și recunoașterea sacrificiilor făcute de românii ardeleni, percepuți în Regat ca „frații reveniți acasă”.
Te Deum-ul și ceremonia de la Mitropolie
Tot Viitorul descrie în detaliu ceremonia religioasă care a avut loc în ziua sosirii delegației, la Mitropolia din București. A fost un moment solemn, în care dimensiunea politică a Unirii s-a împletit cu cea religioasă.
„La intrarea sfântului locaș, lumea care se afla în curtea Mitropoliei a izbucnit în urale: Trăiască România Mare! Trăiască frații noștri! ” Serviciul religios a fost condus de episcopul Nifon al Dunării de Jos, care a subliniat importanța momentului: „Unirea tuturor românilor sub domnia M.S. Regelui Ferdinand I […] este cel mai mare act al istoriei naționale.” La ceremonie au asistat membrii guvernului, reprezentanți ai corpului diplomatic aliat și, desigur, delegația transilvăneană.
La Palatul Regal: prezentarea oficială a actului Unirii
În Sala Tronului a Palatului Regal, delegația a înmânat Regelui actul Unirii. Viitorul consemnează exact cuvintele rostite cu această ocazie. Vasile Goldiș, în numele delegației: „Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc — de a fi într-un singur stat toți românii.”
Regele Ferdinand a răspuns, potrivit aceleiași surse: „Cu profundă recunoștință primesc hotărârea fraților noștri de a săvârși unitatea națională.[...] Pe acest temei al unei puternice democrații vom răspunde necontenit simpatiilor aliaților noștri.” Este o scenă simbolică: confirmarea politică (în Regat) a deciziei luate la Alba Iulia.
Iași: sărbătoare, trupe franceze și știri despre frontiere
Ziarul Mișcarea publică, în primele zile ale lui decembrie 1918, un amestec de articole politice și informații cotidiene. Tonul este diferit față de presa din București — dominat de știri despre reorganizarea orașului, reapariția soldaților francezi și situația din Basarabia.
Pe 28 noiembrie/1 decembrie, publicația notează: „Regimentul 58 francez, care sosește astăzi la Iași, a avut un rol istoric…”. În alt articol, în aceeași pagină, se consemnează o dispoziție simbolică: „Publicul este invitat să împodobească casele cu drapelele tuturor țărilor aliate.”
Atmosfera este una de cooperare internațională, un ecou al alianțelor din timpul războiului și al sprijinului acordat României.
Bucovina: consfătuiri politice și reorganizare administrativă
În Evenimentul găsim una dintre cele mai interesante note privind reacțiile din nordul țării. În 1–2 decembrie 1918, la Cernăuți au loc consfătuiri politice legate de consolidarea autorității românești: „La Cernăuți au avut loc o serie de consfătuiri politice între membrii fostelor partide existente, pentru alcătuirea unui bloc românesc al Bucovinei.”
Este relevant și faptul că, în aceeași perioadă, același ziar transmite vestea sosirii regimentelor franceze și a legăturilor feroviare restabilite în Basarabia — un semn că, în paralel cu bucuria Unirii, existau eforturi intense de stabilizare.
Presa cu orientări politice distincte a reflectat Unirea prin filtre proprii.
Viitorul
În București, oamenii s-au adunat spontan în piața de la Universitate, la statuia lui Mihai Viteazul, unde viitorul Patriarh Miron Cristea a ținut un discurs despre sensul istoric al Unirii: „ Părintele Dr. Miron Cristea a vorbit despre „Ardealul recunoscător” pentru ajutorul dat la desrobirea fraților.
Cuvintele marelui apostol al Unirii mi-au evocat întreaga înlănțuire de fapte istorice din trecut care au pregătit decenie cu decenie triumful de astăzi al Românismului. Toate efortările neamului nostru, petrecute atât dincoace cât și dincolo de Carpați, se leagă strâns între ele, fiind ca un flux și un reflux perpetuu al aspirațiunilor către libertate și lumină.
Sărbătoarea de astăzi crește din frământările renașterii românești, din sâmburele de neatârnare și lumină care a fost împlântat în brazda străbună de Tudor Vladimirescu, de mucenicii revoluției din 1848, de făuritorii Unirei Principatelor, de creatorii Independenței și ai Regatului Român.
(...) Și-a făcut datoria la 4 August 1916, când și-a legat soarta de aliații onoarei și ai dreptului, la Oituz când a stăvilit catropirca, și la Mărășești când a dobândit victoria ”.
Neamul Românesc
Publicația pune accent pe dimensiunea morală și istorică a momentului. Într-un articol comemorativ despre generalul Lafont (publicat chiar în zilele Unirii), Nicolae Iorga scrie:
„Soarta, vitregă încă o dată, aruncă o umbră de doliu... Nu se poate spune cât de mult datorează țara căreia așa de generos i-a dat doi ani întregi din viața sa.” Chiar dacă textul nu se referă direct la Alba Iulia, el surprinde climatul emoțional în care românii priveau sfârșitul războiului și începutul unei noi epoci.
Drapelul
Ziarul include articole politice, omagii și anunțuri, dar și fragmentul important care vorbește despre „sosirea delegației ardelene”, publicat integral în Viitorul. În paginile ziarului Drapelul, istoricul Nicolae Iorga publica în decembrie 1918 un amplu comentariu despre ideea Daciei ca spațiu istoric unificator. Textul, impregnat de erudiția lui caracteristică, reinterpreta momente din domniile lui Ștefan cel Mare, Petru Rareș și Mihai Viteazul pentru a arăta că Unirea din 1918 nu este o ruptură, ci continuarea firească a unui ideal vechi.
Mișcarea
Publicație ieșeană cu un profil politic activ, anunță nu doar sărbători, ci și: alegeri, reorganizări administrative, chestiuni sociale, comisii pentru asigurarea ordinii. Atmosfera post-Unire apare, astfel, ca un amestec de bucurie și pragmatism.
De la sărbătoare la administrație: primele semnale că „munca abia începe”
O caracteristică a presei din decembrie 1918 este următoarea: în aceeași pagină în care se salută Unirea, apar știri despre muncă, ordine, prețuri, transport, inflație, armată, aprovizionare. Exemplu, în Evenimentul: „Camionele și auto-camionetele armatelor aliate sunt oprite să mai circule pe Calea Victoriei.”
După 1 decembrie 1918: armata română nu merge acasă
Ziua de 1 decembrie 1918 a fost un moment de euforie, dar nu și finalul procesului de unificare. De fapt, munca abia începea. Realitatea politică, militară și diplomatică a următoarelor luni arată că Unirea trebuia apărată, administrată, consolidată și, în cele din urmă, recunoscută internațional.
Consiliul Dirigent — primul „guvern” al Transilvaniei
Imediat după adoptarea Rezoluției Unirii, la Alba Iulia s-a format Consiliul Dirigent, cu sediul la Sibiu. Era, în esență, un guvern provizoriu pentru teritoriile unite cu România. Conducerea lui era asigurată de: Ștefan Cicio Pop – președinte; Iuliu Maniu – resortul Internelor; Vasile Goldiș – Instrucțiune; Aurel Vlad – Finanțe; alți membri desemnați pentru Justiție, Industrie, Agricultură, Comerț.
Consiliul Dirigent se ocupa de administrarea teritoriilor până la unificarea legislativă cu România; menținerea ordinii publice; reorganizarea instituțiilor (prefecturi, tribunale, jandarmerie); relația cu armata română; relația cu misiunile aliate.
A fost, timp de aproape doi ani, instrumentul-cheie prin care România a integrat, de facto, Transilvania.
Mișcările de trupe: armata română înaintează spre vest
Contrar percepției populare conturate în manuale, după 1 decembrie 1918 armata română nu s-a întors în cazărmi. Dimpotrivă. La 3 decembrie 1918, primele unități române traversează Carpații prin pasul Predeal. Trupele înaintează spre Brașov, Făgăraș, Sibiu, Alba Iulia, apoi spre vest, către Crișana și Banat. Scopul înaintării era restabilirea ordinii și preluarea administrației, într-un context în care Ungaria trecea printr-o perioadă de instabilitate politică internă.
Linia de demarcație stabilită de Antanta
Puteriile Aliate au stabilit o linie de demarcație provizorie între România și Ungaria. Aceasta a fost mutată de mai multe ori pentru că: situația politică din Budapesta se deteriora; autoritățile ungare nu controlau trupele paramilitare; populația mixtă din unele regiuni crea tensiuni. De ce era necesară prezența armatei? Lipsa unui guvern stabil la Budapesta; apariția gărzilor maghiare radicalizate; vid administrativ în zonele rurale și pericolul jafurilor, violențelor și represaliilor etnice.
Tensiunile interetnice nu au lipsit, iar unele incidente izolate au degenerat, motiv pentru care Consiliul Dirigent a cerut o prezență militară consistentă în vest.
1919: Regimul bolșevic al lui Béla Kun și războiul româno-ungar
Pe 21 martie 1919, la Budapesta se instaurează Republica Sovietică Ungară, condusă de Béla Kun. Acest moment tensionează decisiv situația din Transilvania. Trupele ungare bolșevizate atacă unitățile române din Crișana și Maramureș. România reacționează, cu acordul Puterilor Aliate.
Contraofensiva românească
În aprilie 1919, armata română respinge ofensiva și trece la contraatac. În iulie–august 1919, trupele române ocupă Budapesta și instalează un guvern provizoriu ant i-bolșevic. După stabilizarea situației, România se retrage, păstrând controlul asupra Transilvaniei până la stabilirea tratatului de pace.
Acesta a fost cel mai amplu angajament militar românesc după Primul Război Mondial — și un element decisiv pentru recunoașterea unirii.
Tensiuni politice și interetnice
Rezoluția de la Alba Iulia garanta: autonomie locală, egalitate pentru toate naționalitățile, libertate religioasă, drepturi politice egale.
Aplicarea lor a fost însă dificilă. În unele orașe majoritar ungurești, consiliile locale au refuzat recunoașterea autorității române. În zonele mixte, românii și ungurii au format gărzi civile paralele. În Banat, disputa dintre români și sârbi (care ocupaseră militar Timișoara în toamna lui 1918) a necesitat medierea Antantei.
Tensiunile au fost rezolvate treptat prin preluarea administrativă românească, prin prezență militară și prin negocieri politice.
Recunoașterea internațională: Trianon și consfințirea Unirii
Unirea de la Alba Iulia și deciziile Consiliului Dirigent au produs efecte de facto din 1918–1919. Dar recunoașterea internațională s-a produs:
la 9–10 septembrie 1919, prin Tratatul de la Saint-Germain (recunoașterea unirii Bucovinei cu România); la 4 iunie 1920, prin Tratatul de la Trianon, care recunoaște unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.
Trianon consfințește juridic ceea ce decisese Adunarea Națională în 1918 și ceea ce armata română garantase militar în anul următor.
Cum a devenit 1 decembrie Ziua Națională a României
1 decembrie 1918 nu a fost, pentru foarte mult timp, „Ziua Națională” a României. De fapt, timp de peste șapte decenii, românii au celebrat alte repere istorice, iar schimbările au urmat mereu direcția politică a momentului. În Regatul României, ziua de 10 mai era sărbătoarea oficială: marca instaurarea dinastiei, Independența și simboliza modernizarea statului. După instaurarea regimului comunist, data a fost înlocuită cu 23 august, reinterpretată propagandistic drept ziua „eliberării” de sub fascism.
Abia după Revoluția din 1989 s-a deschis discuția despre alegerea unei noi zile naționale, una care să nu mai fie asociată nici cu monarhia, nici cu dictatura. Dezbaterea a fost intensă în primele luni ale anului 1990. În Parlament au existat două opțiuni puternice: revenirea la 10 mai, susținută de o parte a opoziției, și adoptarea datei de 1 decembrie, propusă de Frontul Salvării Naționale.
Cei care susțineau 1 decembrie au invocat un argument greu de contrazis: este ziua în care o adunare reprezentativă a românilor din Transilvania a decis unirea cu România, completând astfel procesul care începuse în acel an cu Basarabia și Bucovina. Ziua reprezenta, așadar, nu doar finalizarea unui proiect politic, ci și o promisiune de modernizare făcută prin Rezoluția de la Alba Iulia — unde se vorbea explicit despre vot universal, egalitatea naționalităților și libertate religioasă.
Un alt argument important era acela că 1 decembrie nu aparținea unei persoane sau unei instituții, ci unui moment colectiv: o decizie luată de o adunare democratică, în numele comunităților pe care le reprezentau. Într-o țară aflată în plină tranziție și confuzie politică, această simbolistică a avut greutate. Ziua nu părea să favorizeze sau să legitimeze vreo tabără.
Astfel, la 1 august 1990, Parlamentul a adoptat Legea nr. 10/1990, stabilind oficial 1 decembrie drept Ziua Națională a României. Alegerea a fost, fără îndoială, și politică — FSN avea majoritatea și a împins legea înainte — dar, dincolo de contextul legislativ, decizia a prins rădăcini rapid. Oamenii au recunoscut ziua de 1 decembrie ca fiind cea mai potrivită pentru a reprezenta unitatea națională într-o formă inclusivă, neîncărcată de simbolurile vechilor regimuri.
Așa a ajuns duminica Marii Uniri să devină, peste șapte decenii, și ziua noastră națională.
sursa documentelor: Arhiva Arcanum
