Mihai Eminescu a murit pe 15 iunie 1889. Dar în calendarul de azi, asta înseamnă altă dată. Nu a fost înconjurat de flori de tei, nici înmormântat în lumina vreunui mit. A fost dus la morga unui spital care azi nu mai există, a fost învelit cu un zăbranic, iar la înmormântare au venit câțiva prieteni, câțiva oficiali și un cor de care puțini mai știu. Și totuși, din acea dimineață caldă de iunie, s-a născut legenda.
15 iunie 1889. Sâmbătă. Undeva, în Bucureștiul sfârșitului de secol, într-o cameră întunecoasă a ospiciului primului psihiatru român, doctorul Alexandru Șuțu, pe strada Plantelor la numărul 9, Mihai Eminescu moare în tăcere. Nimeni nu e lângă el. Nu se spun rugăciuni, nu se rostesc cuvinte de alinare. Doar un corp, culcat în pat, care nu se mai ridică. Poetul ceruse cu câteva ore înainte „un pahar de lapte”, după cum notează ziarul Democrația și consemnează revista Familia.
O vizită la Eminescu în ultimele luni de viață
Într-un articol tulburător apărut în ziarul Universul în vara anului 1889, un coleg de presă relata o vizită făcută la Eminescu, internat la Spitalul dr. Șuțu – unde poetul mai fusese internat anterior, pentru a se informa despre starea acestuia.
„Eminescu ni s’a părut escesiv de slab; obrajii îi sunt afundaţi şi pare şi mai slab pentru că i s’a ras barba la spital; ochii îi sunt rătăciţi.”
„A schimbat cu noi mai multe vorbe şi a început a ne recita din autori greceşti şi latineşti.”
„Eminescu se ocupă toată ziua cu scriere de manuscrise fără nici un înţeles; pretinde că sunt traduceri din Homer, din Tacit şi din Cicerone.”
„Marea sa preocupaţie, peste zi, este şi să adune tot ce găseşte, funduri de cutii de chibrituri, bucăţele de lemn... toate aceste lucruri mici sunt pentru dânsul bani, galbeni.”
„După ce-şi umple cu dânsele buzunarele, cere să vadă pe doctor, le numără bucată cu bucată, şi i le dă ca răsplată pentru bunele sale îngrijiri.”
Medicul său, doctorul Șuțu, a confirmat gravitatea bolii: „E ramolirea completă a crierului; va veni un moment când Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai putea vorbi şi va cădea într’o prostraţie complectă, care îi
va lua darul graiului.”Concluzia amară a acestuia a fost că, deși starea sa nu părea a duce la un sfârșit iminent, „boala e de alt fel, foarte gravă şi chiar incurabilă”.
Nu a fost singura vizită tulburătoare. Într-un moment de confuzie profundă, dar cu o luciditate dezarmantă în propria fantasmă, Mihai Eminescu a fost intervievat de medicul Bursan, căruia i-a răspuns cu convingere:
— Cum te cheamă?
— Sunt Matei Basarab. Am fost rănit la 1 iunie.
Când i s-a cerut să vorbească despre planurile sale de viitor, Eminescu a oferit o viziune halucinantă, dar totodată poetică în manieră proprie:
— Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască, italienească şi sanscrită. Ştiu şaizeci şi patru de limbi...
Acest răspuns, păstrat în arhivele medicale și preluat ulterior în revista Argeș din 1973, arată nu doar delirul poetic în care trăia poetul, ci și fragmentele de conștiință culturală care
Tot într-o astfel de stare de alterare a realității, Eminescu își construise o identitate imaginară grandioasă. Se credea moștenitorul domnitorului Matei Basarab și afirma cu seninătate că este:
„Un om bogat, care are 48 de moşii, 48 de rîuri, 48 de garduri, 48 de case, 48 de sate şi care are 48 de milioane...”
Această cifră obsesiv repetată, simbol al bogăției și ordinii într-un univers haotic pentru el, pare o ultimă încercare de a-și reconstrui o demnitate pierdută, într-un imperiu al minții ruinate.
O zi de vară, fără metafore
Doctorul Șuțu a fost primul care a constatat decesul. „Făcui cunoscută această știre tuturor prietenilor săi și membrilor consiliului de familie, ce s-a constituit marțea trecută” – se menționează în ediția comemorativă a revistei Familia, publicația la care Eminescu debutase în urmă cu 23 de ani. Nu e doar o coincidență afectivă: Iosif Vulcan, cel care l-a lansat, avea să fie și cel care semnează cronica morții sale.
Trupul lui Eminescu a fost mutat din salonul în care murise într-o cameră mai apropiată de biroul doctorului. A fost acoperit cu un zăbranic – văl de mătase, borangic sau lână. Fața, notează revista, „era foarte slăbită și avea mai multe zgârieturi, cari au provenit din causa mâncărimei ce suferia el”.
La înregistrarea oficială a decesului, un detaliu dramatic scoate la iveală cruzimea și indiferența sistemului față de geniile lui. Cei care au fost aduși ca martori ai morții poetului nu știau să semneze: „Martorii n-au ştiut subscri”
Doi servitori analfabeți, luați în grabă, au fost puși să ateste sfârșitul celui mai mare poet al țării. Nimeni dintre prietenii săi nu fusese acolo, în acel moment birocratic al morții.
Ce apare în mărturiile apropiate, este imaginea degradantă a ultimelor sale zile. Într-o scrisoare redată de Curierul Român și reprodusă de Familia, o femeie apropiată poetului, aflată la căpătâiul său, scrie: „De 7 nopţi de când stau lângă nenorocitul, numai astăzi a putut fi scos din cămaşa de forţă, având nişte furii ce sâmănă mai mult a turbat decât a alienat. Îndată ce-l deslăgă, rupe tot cu o putere de fiară şi strigă de produce un ecou îngrozitor în spital… Capul îi este spart şi umflat”.
Această rană – spartura de la cap – a devenit, ulterior, subiect de legendă și speculație. Unii au afirmat că ar fi fost lovit de un paznic. Alții, că s-a rănit singur. Nimeni nu a oferit vreodată o concluzie clară.
Dar ceea ce presa vremii a văzut clar a fost tristețea întregii scene. Revista Familia, în aceeași ediție specială din iunie 1889, remarcă: „A avut şi el sórtea celor mai mulţi poeţi mari. A făcut gloria naţiunii sale, dar a fost şi a rămas sărac, a trăit luptându-se cu lipse materiale şi a murit în mizerie…”.
În ultimele luni de viață, Eminescu trăise mai mult în umbra delirului decât în luminile conștiinței. Avea momente de luciditate, dar scurte și rare. Într-un interviu publicat de ziarul Naționalul, unul dintre vizitatorii săi descrie o întâlnire sfâșietoare: poetul îl recunoaște, îl îmbrățișează, apoi începe să delireze: „Ah! Ia uite-te cum seamănă Pasteur cu Maiorescu!... Eu semăn cu Schiller și cu Faust al lui Göthe!... Am să mă sinucid... Așa a făcut și Hamlet!... Unde mai găsești un Kant? A murit în 1885!... Am să mă duc să-l văd la Heidelberg!”
Fuma fără oprire. Repeta: „Țigara e cel mai bun iod”. Scria pe orice hârtie găsea. Note fără sens. Uneori: „Kant”, „limba sanscrită”, „limba arabă”. Alteori – doar litere. Spunea versuri din Horațiu, din Virgiliu, din Homer. Avea accese în care devenea imposibil de controlat, apoi cădea într-o tăcere totală, tulburătoare.
Acesta era Eminescu în ultimele sale zile – departe de imaginea poetului seren, cu fruntea în lumină. Un om epuizat de propria minte, lăsat într-o cameră cu pereți goi și cu geamuri închise. „Nenorocitul poet are, parcă, clipe de luciditate, care însă imediat dispar, lăsând loc unei incoerențe spăimântătoare”, scria cu onestitate Familia.
La moarte, nu l-a ținut nimeni de mână. N-a avut parte de un rămas-bun. Dar ceea ce a urmat – autopsia, priveghiul, drumul spre Bellu – avea să devină, încet, parte din legendă.
Brâncovenesc – un spital care nu mai există
După confirmarea morții, corpul lui Mihai Eminescu a fost mutat de la ospiciul doctorului Șuțu și transportat, în cursul aceleiași zile – vineri, 15 iunie 1889 (stil vechi) –, la Spitalul Brâncovenesc. La ora 3 după-amiaza, potrivit relatărilor din presa vremii, a fost depus în camera mortuară a spitalului, „unde dnii doctori Suţu şi Alexian au făcut autopsia cadavrului”. Acolo, i s-a realizat o trepanație de către medicii legiști. Acest fapt era vizibil inclusiv în timpul înmormântării: „Capul poartă un bandaj negru, spre a masca linia trepanației făcute de serviciul medico-legal la morga spitalului Brâncovenesc.”
Această bandă neagră a fost văzută de toți cei care l-au privit pentru ultima dată, iar mulți au considerat-o o imagine tulburătoare — semnul brutal al unei investigații științifice aplicate unui om care trăise în sferele înalte ale spiritului.
Astăzi, tinerii care trec prin Piața Unirii sau așteaptă tramvaiul la poalele dealului Patriarhiei nu au de unde ști că, pe acel loc, a existat un spital cu o istorie veche de peste 150 de ani. Spitalul Brâncovenesc fusese întemeiat de Safta Brâncoveanu, văduva domnitorului Grigore Ghica, și era unul dintre cele mai solide așezăminte medicale din București. Situat între actualul Bulevard Unirii și Splaiul Independenței, în marginea fostei Piețe Bibescu Vodă, spitalul a fost demolat brutal în 1984, în cadrul programului de „sistematizare” dictat de regimul Ceaușescu.
În acea vară toridă din 1889, sub tavanele înalte și printre pereții răcoroși de piatră ai spitalului, Eminescu a fost tăcut pentru ultima dată de bisturiul medicinei. „În urma dorinţei dlui Titu Maiorescu, s’a procedat la autopsia cadavrului lui Eminescu. S’a constatat, spune »Constituţionalul«, că creerii aveau o greutate de 1400 grame, cu toate că erau în stare de imuere (ramoliţie)” – relata revista Familia.
Rezultatele autopsiei au fost considerate impresionante. Într-un gest cu iz de simbolism științific, o parte din creierul poetului a fost trimisă profesorului Victor Babeș pentru studiu. Însă ceea ce au descoperit medicii era, în fapt, un creier „ulcerat aproape total” în zona emisferei stângi, cu afectare și a regiunii psihomotorii. Membranele cerebrale erau injectate și aderente, iar circumvoluțiunile – „mult dezvoltate și adânci”.
„Partea psihică a creerilor era aproape total ulcerată, în emisferul stâng chiar și cea psihomotrică” – nota Familia, într-un ton sobru, lipsit de exagerări romantice.
Și inima era mărită. Mușchiul cardiac suferise o „degenerare grăsoasă”, iar la rădăcina aortei apăruseră deja semne ale unei ateromatoze timpurii. Ficatul, la rândul său, era „puțin impetrofiat”, iar splina – în „stare hiperemică și de degenerare”. Niciun organ nu scăpase neatins.
Aceste constatări medicale vin în răspăr cu imaginea poetului „neînțeles de lume, dar sănătos”. Aici nu era vorba doar de suferință lăuntrică. Era o boală sistemică, vizibilă în carne și sânge, în nervi și țesuturi. Moartea fusese provocată, cel mai probabil, de o apoplexie, survenită în somn, în urma unui accident vascular cerebral – o concluzie medicală repetată în mai multe surse, printre care și Democrația și Constituționalul, preluate de Familia.
La ora 1 a zilei următoare, corpul lui Eminescu a fost ridicat din morga spitalului și depus în Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, pentru priveghi. A fost adus într-un car simplu, aparținând tot spitalului Brâncovenesc.
Această secvență – autopsia, morga, dricul fără flamuri – pare departe de marea poezie. Dar tocmai prin ea se simte, mai adânc, golul lăsat în urmă. Nu un gol retoric. Ci unul fizic, visceral. Golul unei ființe care a murit aproape anonim, într-un oraș în care nici Academia, nici Ateneul, nici Ministerul nu și-au găsit timp să-i rostească un cuvânt la procesiunea mortuară.
„Geniul lui nemuritor s’a stins într’un spital, într’o cameră obscură, părăsit de toţi... fără să se găsăscă o mână care să-i închidă pleoapele amorțite pentru totdeauna” – scria Familia, cu durerea celui care l-a văzut născându-se ca poet.
În clădirea care azi nu mai există, Eminescu a fost deopotrivă autopsiat și uitat, măsurat și expediat, cântărit și încadrat într-o fișă. Dar tot acolo a început, involuntar, mitul.
Priveghiul la Biserica Sfântul Gheorghe-Nou și muzica prieteniei
Sâmbătă după-amiază, 16 iunie 1889 (stil vechi) – adică 28 iunie în calendarul nostru – trupul lui Mihai Eminescu este așezat în Biserica Sfântul Gheorghe-Nou din centrul Bucureștiului, biserica domnească de pe colțul actual al bulevardului I.C. Brătianu. A fost adus „în carul de morți al spitalului Brâncovenesc”, iar dricul era simplu, tras de doar doi cai. Nu era nicio paradă. Niciun fast. Era un sicriu, câteva coroane și o liniște grea.
Revista Familia, care i-a dedicat un întreg număr omagial, notează:
„Stetea întins, în mijlocul bisericei, pe un catafalc, era acoperit de flori, de frunze și de ramuri, întocmai cum dorea sărmanul poet:
‘Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.’”
Aceste versuri, devenite profetice, erau din poezia „Mai am un singur dor”. Și dorul i-a fost împlinit. Printre coroanele vizibile, se disting cele trimise de: Academia Română, presa vremii, societatea „Tinerimea Română”, ziarul „Naționalul”, „Constituționalul”, „Fântâna Blandusiei” (unde Eminescu publicase în ultimii ani), dar și de „societatea studenților universitari Unirea”.
În biserică era adunată o lume pestriță, dar restrânsă. Erau acolo Lascar Catargiu, președintele Consiliului de Miniștri, Mihail Kogălniceanu, delegat al Academiei, Titu Maiorescu, fostul său prieten, profesor și ministru, Teodor Rosetti, foști colegi din presă, precum Laurian și Mihăilescu, și, firește, ziariști, studenți și necunoscuți.
Dar ceea ce s-a întâmplat la căpătâiul lui Eminescu nu a fost o adunare oficială. A fost, mai degrabă, o tăcere complice a celor care încă îl mai înțelegeau. Printre ei, un om pe care mulți l-au trecut cu vederea în istorie: Bărcănescu, dirijorul corului Bisericii Domnița Bălașa și prieten apropiat al poetului. Nu a fost plătit. Nu a fost invitat. A venit din inițiativă proprie, însoțit de corul bisericii în care slujea muzical și în care, în zilele bune, Eminescu mai intra.
„La orele 5 începu serviciul funebru. Bărcănescu, șeful corului de la biserica Domnița Bălașa, Bărcănescu, unul din cei mai buni prieteni ai defunctului, a venit însoțit de corul său, la această înmormântare. Și nu erau accente de ocazie ce le cânta Bărcănescu, și nu era plătit Bărcănescu; se vedea de pe fața lui cât de mult suferă pentru pierderea unui asemenea Eminescu. Notele ce ieșeau din gura lui Bărcănescu te înduioșau...”.
În finalul slujbei, Grigore Ventura, prim-redactor la ziarul Adevărul, a ținut o cuvântare „scurtă, căutând a arăta meritele poetului”. După-amiază, sicriul a fost ridicat de câțiva prieteni ai săi și dus pe umeri, prin mulțime, până la carul funerar. Iar cortegiul a pornit încet, pe străzile orașului, spre cimitirul Șerban Vodă – Bellu.
„La orele 6 și jumătate, cortegiul porni... la urmă, un convoi lung de studenți universitari, tinerimea de prin școalele secundare, precum și o mulțime de necunoscuți...” – scrie Familia.
Ceva din Eminescu începuse să meargă, deja, alături de ei. Nu era doar trupul. Era ideea. Era omul. Era, poate pentru prima dată, o conștiință națională care nu mai putea fi ignorată.
Drum prin Bucureștiul de atunci: spre Bellu
Duminică, 17 iunie 1889 (stil vechi), adică 29 iunie în calendarul nostru. Bucureștiul era copleșit de o zi de vară, cu soare aprins și praf ridicat de roțile trăsurilor. Într-un asemenea decor, Eminescu își făcea ultima trecere prin orașul care i-a fost cândva scenă și fundal al durerii. Cortegiul funerar a plecat din fața Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou spre Cimitirul Șerban Vodă – Bellu, un drum lung și simbolic.
„Cortegiul a pornit la ora 5 p.m. Sicriul era purtat de câțiva tineri și a fost așezat pe carul funerar. Preoții și corul mergeau înaintea carului. Urmau rudele poetului, câțiva prieteni, apoi studenți, ziariști, oameni de teatru și o mare mulțime anonimă, curioasă, melancolică sau doar tăcută.”
Revista Familia menționează că traseul a fost populat de trecători opriți cu pălăriile scoase, de bătrâni care își ștergeau ochii și de copii care întrebau cine era „omul din carul negru”.
Niciun clopot de biserică nu bătea pe parcurs. Nu se trăgeau salve. Nu era nicio fanfară militară. Doar pasul greu al roților și al bocancilor pe caldarâm.
Drumul a trecut pe lângă Palatul Universității, locul în care Eminescu își citise cândva primele poezii, și a continuat prin Calea Șerban Vodă, până la cimitir.
Sosirea la Bellu
Cimitirul Bellu, pe atunci, era deja necropola marilor familii din București. Dar Eminescu nu avea nici familie înstărită, nici un cavou gata pregătit. A fost așezat într-un mormânt simplu, pe aleea principală. Sicriul a fost coborât cu frânghii și așezat în pământul reavăn, însoțit de cuvinte puține, dar sincere. „Laurian a rostit câteva cuvinte, simple și nealambicate, ca pentru cineva iubit. A urmat d. Neagoe, apoi Bărcănescu. Dar nu a fost ceremonial.”
Pe marginea gropii nu a fost văzut niciun reprezentant al Casei Regale. Niciun ministru în funcție nu a coborât din trăsură. Singura recunoaștere oficială a venit, paradoxal, printr-o... absență notabilă. „Ministerul Cultelor și Instrucțiunii publice a plătit toate cheltuielile înmormântării. Atât.”
Era, poate, gestul unei instituții care își dădea seama, prea târziu, că îl pierduse. Sau poate doar un reflex birocratic. După înmormântare, unii dintre prietenii apropiați au rămas lângă mormânt până seara. Alții au plecat repede. Trecerea în anonimat, cum avea să spună peste ani Nichifor Crainic, „venise cu o precizie mai mare decât timpul”.
Ziarul Constituționalul, în ediția sa din 12 iunie 1889, a relatat cu o surprinzătoare grijă ziua înmormântării lui Mihai Eminescu. Printre rândurile tipărite cu cerneală groasă, înghesuită pe coloanele înguste, apar detalii care nu se regăsesc în alte publicații. Detalii vii, umane, uneori dureroase.
Tăcerea autorităților
„Nici Academia, nici Ministerul nu au rostit un cuvânt. Tăcerea lor a fost mai grea decât o rană.”
Această frază, imprimată fără menajamente, acuză frontal lipsa reacției oficiale la moartea celui considerat, chiar și atunci, „poetul național”. Doar câteva societăți literare private și ziarele culturale au luat atitudine. Niciun om politic de prim rang nu a fost prezent. Niciun mesaj de condoleanțe din partea instituțiilor statului nu a fost trimis la slujbă, nici citit la mormânt.
Această tăcere apăsătoare este cu atât mai izbitoare cu cât, în ciuda ei, oamenii au venit. Mulți. Tineri, bătrâni, femei cu flori în mâini și ochii înlăcrimați, necunoscuți pentru el, dar care îi știau versurile.
„Numeroase femei au venit să arunce flori și să plângă, fără a fi fost cunoscute ale poetului.”
Ziarul subliniază acest detaliu ca pe o imagine emblematică: moartea lui Eminescu nu a fost doar o pierdere pentru cultura română, ci și pentru un public larg, sensibil, poate anonim, care se regăsea în poezia lui. A fost o înmormântare populară, dar nu populistă. Iar durerea celor care l-au plâns a fost, după cum scrie reporterul, „tăcută, dar adâncă, de parcă fiecare își pierduse un vis”.
Discursul de la mormânt: August Treboniu Laurian
Printre puținele voci ridicate la capătul drumului, în fața mormântului, s-a aflat și August Treboniu Laurian, care a rostit un discurs vibrant, păstrat parțial în paginile ziarului:
„Moartea i-a fost o eliberare. Un suflet ca al lui nu putea trăi într-o lume atât de josnică.”
Cuvintele sale nu sunt deloc împăciuitoare. Sunt amare, directe, pline de o revoltă elegantă – o revoltă împotriva unei societăți care „l-a sărăcit, l-a marginalizat și apoi l-a uitat”. Laurian a vorbit despre suferința conștientă a unui geniu, despre „izolarea care ucide mai sigur decât orice boală” și despre mizeria în care Eminescu a fost lăsat să se stingă, fără demnitate, fără recunoștință.
Printre vorbitorii de la cimitir s-a aflat și profesorul Neagoe. Acesta a început discursul într-o limbă clasică, omagiindu-l pe poetul-filozof cu o frază din anticii pe care Eminescu îi venerase:
„Advenite! nam et hic Dii sunt!”, adica „Apropiați-vă! Căci și aici sunt zei!”.
Continuarea sa a fost plină de sobrietate și durere: „E mic numărul acelor care ne găsim azi aici[...] dar mare e durerea[...] Eminescu a fost un rod genial al țării...”
O zi tristă, dar limpede
Ziarul încheie relatarea cu o propoziție seacă, dar apăsătoare: „Ziua a fost senină. Sicriul negru a strălucit sub soare, iar chipul său – pentru cei care l-au văzut – părea liniștit.”
Mormântul lui Eminescu, simplu la început, a devenit, în timp, un loc de pelerinaj. În perioada următoare, mai mulți studenți au făcut o strângere de fonduri pentru ridicarea unui bust, la mormântul Luceafărului.
Mormântul lui Mihai Eminescu se află în Cimitirul Șerban Vodă – Bellu din București, la umbra unui tei, copacul simbolic al liricii sale. A fost marcat cu un monument din piatră, pe care sculptorul Ion Georgescu a realizat un basorelief și a gravat versurile din poezia „Nu voi mormânt bogat”: „Reverse dulci scântei/ Atotștiutoarea,/ Deasupra-mi crengi de tei/ Să-și scuture floarea...”. De-a lungul timpului, în jurul lui au fost înmormântați Caragiale, Coșbuc, Sadoveanu și alți scriitori, poetul ajungând înconjurat, chiar și în moarte, de spiritele culturii române.
Mormântul este înscris în Lista Monumentelor Istorice – LMI, din București.
La ce dată a murit, de fapt Mihai Eminescu?
De-a lungul vremii, moartea lui Mihai Eminescu a fost comemorată oficial pe 15 iunie – dată acceptată decenii la rând în calendarele culturale și în însemnările publice. Totuși, cercetările recente, întărite de relatările de epocă din ziare precum Universul sau Familia, confirmă că Eminescu a încetat din viață la 15 iunie stil vechi, adică 27 iunie 1889 după calendarul nou (gregorian). România a adoptat oficial calendarul gregorian în 1919, dar în 1889 presa, administrația și opinia publică foloseau încă vechiul stil (iulian). Astfel, ziua corectă pentru comemorarea lui Eminescu, raportată la actualul calendar, este 27 iunie.
Înainte de a muri: cine a fost Eminescu, în ochii celor care l-au cunoscut
Revista Familia — care l-a lansat pe Eminescu la doar 16 ani și care l-a încurajat să se mute în Capitală — i-a dedicat un întreg număr după moarte. Redactorul-șef, Iosif Vulcan, cel care îi publicase primul poem („De-aș avea...”), a semnat și textul central de adio: „Moartea lui Eminescu”.
Tonul este sobru, dar intim. Nu e un necrolog obișnuit, ci o scrisoare târzie a unui prieten vechi.
„Am rămas înmărmurit. Mă simțeam ca și cum mi s-ar fi rupt un nerv din sufletul meu.” „Eminescu a murit și mie nu-mi venea să cred.”
Vulcan își amintește de băiatul timid și „neîmbrăcat după modă”, care i-a trimis poezii în 1866, rugându-l respectuos să le publice. L-a publicat imediat și i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu, crezând că sună mai artistic.
„Azi, numele Eminescu răsună peste tot și nici nu mai știe lumea că el era, de fapt, Eminovici. Îi dădusem acest nume fără să știu ce va deveni...”
În anii următori, Eminescu a trăit între reviste, ziare, biblioteci, teatre și grădini publice. Dar, spune Vulcan, și între dureri. Prietenii apropiați îl știau visător, dar uneori „refractar și neliniștit”, bântuit de gânduri sumbre. „Avea clipe în care tăcea și părea să nu fie acolo. Stătea singur, înfrânt de ceva ce nu puteai înțelege.”
„Avea un aer de om neîmpăcat cu nimeni, nici cu sine. Dar apoi, brusc, te învăluia cu vorbe blânde și o lumină de zâmbet.”
Revista Familia notează că, în ultimii ani, Eminescu nu a mai fost „la modă”. Publica rar. Scria din ce în ce mai puțin. Era văzut uneori pe străzi, murdar și dezorientat, alteori retras în grădinile Cişmigiului sau în săli pustii ale bibliotecii.
„Am auzit, de la cineva din București, că l-au întâlnit recent pe Eminescu lângă statuia lui Ion Heliade Rădulescu. Se uita fix la ea și vorbea singur. Nu era beat. Era Eminescu.”
Pe patul de moarte, Eminescu nu a avut pe nimeni din familie alături. În Familia, Iosif Vulcan consemnează: „N-a fost nimeni din ai lui. A murit cu gândul poate la sora sa, căreia i-a scris adeseori. Poate la Veronica Micle, care-i fusese aproape, dar care, în ultimii ani, era la distanță.” „A murit cu inima grea, dar fără zgomot. Cu tăcere.”
Înainte de a încheia acest capitol, rămâne un detaliu dureros: Eminescu a fost internat în Spitalul Brâncovenesc, nu din inițiativa vreunei instituții de cultură, ci la presiunea prietenilor care nu mai știau ce să facă cu el. A fost considerat „nebun”. Diagnosticul? Unul vag, ca multe altele din acea vreme.
Nu a existat niciun tratament coerent. Doar internare, izolare și, în final, o moarte în obscuritate.
Revista Familia nu ascunde acest adevăr:
„A murit, cum au murit și alți mari poeți, neînțeles, rănit și singur.”
Dar adaugă ceva ce pare să fie, poate, cea mai justă concluzie: „Eminescu nu a fost doar un poet. A fost un suflet care a trăit prea mult în interior și prea puțin în lume.”
1889- un an negru în care au murit toți trei, Eminescu, Veronica și Creangă
În mai puțin de două luni, Mihai Eminescu avea să moară într-un spital din București, iar iubirea vieții lui, Veronica Micle, să-și pună capăt zilelor la Văratec. Pentru cei care le cunoșteau povestea, această dublă dispariție a avut aerul unei tragedii antice – o iubire imposibilă, frântă, dar care a sfârșit în același an, prin două morți dureroase și definitive.
Moartea Veronicăi Micle
Veronica Micle a murit pe 3 august 1889, într-o chilie a Mănăstirii Văratec. Se izolase în liniște, purtând doliu și citind poeziile lui Mihai, tipărite de Iacob Negruzzi. Ziarul Curierul de Iași, în numărul său din 1889, relata cu tristețe gestul fatal: „Se sculă dis-de-dimineață și după ce reciti, pe când era singură în casă, mai multe poezii scrise de Eminescu[...] se așeză în pat și își luă viața cu arsenic”.
Presa vremii a confirmat că arsenicul i-a fost adus de un farmacist din Târgu Neamț, care „nu se putuse îndupleca s-o refuze, cunoscându-i frământarea”. În camera unde a fost găsită, pe o măsuță, stăteau la vedere câteva scrisori netrimise și o ediție din poeziile lui Eminescu, deschisă la poezia Departe sunt de tine.
Relația dintre cei doi fusese una tensionată, dar profundă și neîntreruptă în ciuda separărilor. În epocă se știa că Veronica l-a susținut pe Eminescu în cele mai grele momente și că i-a fost alături chiar și în boală. Cei doi se logodiseră simbolic, dar nu s-au căsătorit niciodată, deși trăiseră episoade de conviețuire în Iași și București.
Ion Creangă – un sfârșit discret, dar devastator
În seara zilei de 31 decembrie 1889, în ultima zi a aceluiași an în care se stinseseră Mihai Eminescu și Veronica Micle, avea să moară și Ion Creangă, la 52 de ani. Nu într-o casă boierească, nici înconjurat de prieteni, ci într-un mic magazin de tutun din Iași, de pe strada Sfinții Andrei.
Potrivit certificatului de deces, cauza oficială a fost „moarte subită prin apoplexie”, o formulare folosită des în epocă pentru accidentele vasculare cerebrale. Același document, menționat în presa ieșeană a vremii, preciza că decesul s-a produs în tutungeria fratelui său, Zahie.
Creangă, cunoscut pentru crizele epileptice repetate, suferea de ani buni. Boala sa, moștenită -aparent – de la mama, era agravată de supraponderabilitate și, așa cum au remarcat contemporanii, de o viață trăită cu puține precauții.
Moartea lui Eminescu, cu șase luni înainte, l-a afectat profund. Cei doi fuseseră prieteni apropiați, iar vizitele poetului în casa „bojdeucii” din Țicău erau frecvente și pline de umor amar. Într-o scrisoare pierdută, reprodusă în articolele vremii, un apropiat nota că „Eminescu era singurul om pe care Creangă îl aștepta cu drag în prag. Când s-a dus Eminescu, s-a dus și o parte din el”.
După deces, trupul i-a fost transportat în casa sa din Țicău, iar înmormântarea a avut loc pe 2 ianuarie 1890, în Cimitirul Eternitatea din Iași, cu o ceremonie modestă, dar încărcată de emoție. Așa se încheia anul 1889.
