VIDEO - Asta-i România! Ultimul rapsod al Transilvaniei. Povestea unui om simplu, devenit tezaur: „Ca să fii român trebuie să aperi tot ce e românesc în România”
Într-un sat din Cluj, un bătrân își cântă viața în doine, așa cum o făcea odată. E printre ultimii rapsozi ai Transilvaniei, un om considerat tezaur uman viu, pentru că încă mai ține în viață o tradiție autentică. N-are carte, dar are un sac de povești, toate cu tâlc, iar astăzi își deschide sufletul pentru toți cei care au urechi să-l asculte.
Un om și doina lui, o poveste veche începută în alte timpuri pe care rar îți mai e dat s-o auzi în zilele noastre. Un român adevărat înainte de toate, care a trăit la talpa țării și și-a făcut din doina rugăciune.
Omul simplu ajuns tezaur
„Eu până la 17 ani am fost slugă. Am slujit pe la mai multe gazde.
Acum eu nu mă laud că am cantat, nu știu cum. Eu am cântat ca mine! Doinele m-au făcut mare și așa am rămas cum mă vedeți. Doineam”, a spus bătrânul.
Suntem la Cluj, într-o zi de primăvară gri, o ploaie măruntă și rece inundă comuna Frata, de parcă ar vrea să o șteargă de pe fața pământului. Noroc cu badea Vasile care, asemenea unui stejar bătrân, cu rădăcinile adânc înfipte în locurile astea, tine încă vie tradiția și pentru asta e considerat tezaur uman viu.
- Păi am învățat să scriu forțat! Am fost nevoit să învăț să scriu. Eu le-am compus poate nu 100, dar toate sunt făcute de mine, nu am cântec luat de la nimeni. Am început să compun cântecele pe unde mă duceam”, a povestit badea Vasile.
Ochii albaștri îi scapără, iar mâinile arse de soare şi bătătorite gesticulează întruna.
Bătrânul vine parcă din alte timpuri și are atâtea de spus.
N-a avut o viață bună, dar a trecut peste toate cantând, doinind, simplu, așa cum a simțit, cum a știut, cum i-a spus sufletul și așa a ajuns în pragul unui veac.
La 6 ani își ajuta deja părinții la munca. A crescut pe dealuri cu animalele la păscut și a horit doinele pe care le auzea pe la oamenii mari. Apoi, încet-încet, a început să compună. Când pleca la izvor, după apă, când pleca la câmp, la sapă… apoi, când a mai crescut, a fost horitor, dansator neîntrecut și staroste pe la nunțile din sat.
El purta steagul şi ținea ordinea obiceiurilor și a muzicii. Lumea-l îndrăgea şi cu greu se făcea o nuntă fără tetea Vasile.
Nu şi-ar fi imaginat vreodată că va ajunge să urce pe scenă, să scoată discuri, să reprezinte România-n lume, el, un copil sărac, fără școală. Însă, într-o zi a aflat că lumea știe de el și de doinele lui. Nu va uita ziua când a primit titlul de tezaur uman viu.
E fericit că toată viața și-a câștigat o pâine mai bună făcând ce îi place, să-i cânte omului și să-l facă fericit în cele mai frumoase momente ale vieții lui. A făcut-o mereu cu drag și de fiecare dată cu aceleași emoții ca la început.
Badea Vasile: „ Ca să fii român trebuie să aperi tot ce e românesc în România”
Lumea în jurul lui s-a schimbat și nimic din ce știa odinioară nu mai e la fel.
Nici nunți nu se mai fac și nici ceterașii nu mai sunt ce erau, spune bătrânul cu amar.
„Ăsta-i mare lucru! Ca să fii român trebuie să aperi tot ce e românesc în România, să nu îți bați joc, să meargă oamenii umăr la umăr, nu să își scoată piepturile că el e nu știu cine și altul să rabde de foame”, a mai spus bătrânul.
Într-o lume tot mai greu de înțeles, el a încercat să rămână la fel: să facă ce știe de o viață, să ducă mai departe tradiția doinelor. O face singur pentru că niciunul dintre copii și nepoți nu l-au urmat în folclor.
Ploaia nu dă semne să se oprească. Se face timpul să ne strângem mâinile, să ne privim în ochi și să ne luăm rămas bun… Dar nu înainte ca badea Vasile să ne ducă pe dealul din capul satului, acolo unde își dorește să doinească pentru ultima dată. Și mai are o dorință: să nu se îngroape odată cu el doina care i-a fost atât de dragă.
