exclusiv: Cum a ajuns, de fapt, Carol I în România în urmă cu 160 de ani? Ce a făcut prima dată?

În mai 1866, un tânăr ofițer prusac de 27 de ani cobora dintr-un vapor pe malul Dunării, la Turnu Severin, cu bagajele altcuiva în mână și cu un pașaport fals în buzunar. Nimeni de pe vas nu știa cine era – sau aproape nimeni.

Căpitanul vaporului austriac a aflat prea târziu. Acel tânăr era Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, viitorul rege al României. Iar omul care îl aștepta pe mal, gata să se încline în fața lui, era Ion C. Brătianu – cel care îl adusese incognito printr-o Europă în război, cu banii lui proprii, cu riscul libertății sale.

O țară fără cap. România în iarna lui 1866

La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza abdica forțat, după o lovitură de palat pusă la cale de o coaliție neobișnuită de conservatori și liberali, unificați pentru o singură clipă de

nemulțumirea față de un domn devenit autoritar. Unele puteri străine îşi puneau întrebarea dacă Unirea Principatelor mai putea fi recunoscută fără un cap de stat legitim. Țara risca să se destrame exact la câțiva ani după ce se înfăptuise, cu atâtea sacrificii, Mica Unire din 1859.

Soluția nu era una originală, dar părea singura viabilă: un prinț străin, dintr-o familie europeană cu greutate diplomatică, care să ancoreze tânărul stat în concertul continental.

Urmând exemplul grecesc, românii au propus aducerea unui principe străin. Propunerea i-a fost făcută prinţului de Flandra, acesta refuzând oferta. Locotenența Domnească – regența provizorie alcătuită din Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu și colonelul Nicolae Haralambie – nu mai avea timp de pierdut.

La 19 martie 1866, I.C. Brătianu îi propunea Principelui Carol, în numele României, să devină şeful statului român. Candidatul era tânăr, bine instruit militar, vorbea mai multe limbi europene și – detaliu deloc neînsemnat – se înrudea, prin mama sa, cu Napoleon al III-lea, cel mai influent lider european al momentului.

Familia sa, Hohenzollern-Sigmaringen, era înrudită cu familia lui Napoleon al III-lea şi avea relaţii excelente cu acesta.

Plebiscitul organizat rapid a dat un rezultat uluitor pentru acea epocă: în favoarea lui Carol fuseseră exprimate 685.969 de voturi, iar împotrivă doar 2.248. Românii votaseră masiv un om pe care nu-l văzuseră niciodată. Acum cineva trebuia să-l aducă acasă.

Citește și: A fost găsit „biroul mobil” al Regelui Carol I. Piesa de colecție este scoasă la licitație

Misiunea secretă a lui Brătianu. Cinci luni de diplomație clandestină

Ion C. Brătianu nu era la prima misiune periculoasă. Revoluționar pașoptist, arestat de mai multe ori, condamnat în absență, exilat la Paris – omul știa ce înseamnă să lupți pentru o cauză cu prețul confortului propriu. Ca şi vecinii de pe malul Argeşului, Goleştii, Brătienii, Ion şi Dumitru, îşi cheltuiseră, făcând lobby la Paris şi Londra pentru retragerea ocupanţilor ruşi şi turci.

Sabina Brătianu-Cantacuzino, fiica lui Ion C. Brătianu, consemna în memoriile familiei publicate în 1933 la Editura Universul că „în Noembrie 1865, tata pleacă în ascuns în străinătate pentru aducerea Principelui străin". Era o misiune care trebuia să rămână discretă până la capăt. Brătianu se oprise mai întâi la Vaudrevanges, unde un prieten comun cu Napoleon al III-lea „i-a dat sfatul de a se adresa principelui Anton de Hohenzollern", după cum notează Sabina Brătianu-Cantacuzino.

La 18/30 martie 1866, trimisul român, Ion C. Brătianu, este primit în audienţă de tatăl lui Carol, prinţul Carol Anton, la reşedinţa familiei de la Düsseldorf. Negocierile au mers rapid. Și din Germania, vestea nu era primită cu entuziasm universal: cancelarul Bismarck l-a avertizat pe tânărul prinț că va trebui să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman – o perspectivă pe care, până la urmă, atât Carol cât și predecesorul său au știut s-o ocolească.

Sabina Brătianu-Cantacuzino descrie în memorii greutățile familiei din aceste luni. Mama ei, rămasă singură la moșie cu doi copii bolnavi de dizenterie, trimitea scrisori la Cazarma Pompierilor din București – acolo unde Brătianu fusese închis anterior. „Greutățile din cauza lipsei de bani se întrevăd în toată seria acestei corespondențe", scrie Sabina, „fără însă nici o vorbă de părere de rău, căci știa unde se ducea marea parte din veniturile ei: la Românul", ziarul liberal pe care familia îl subvenționa.

„Karl Hettingen", negustorul fictiv. O călătorie de nouă zile prin Europa în război

Carol de Hohenzollern-Sigmaringen nu putea pleca spre România ca prinț prusac. Prusia, ţara sa natală, era pe punctul de a intra în război cu Austria, prin care era nevoit să treacă de la un capăt la altul. Un ofițer prusac prins pe teritoriu austriac risca să fie tratat ca prizonier de război – ceea ce ar fi transformat întreaga misiune diplomatică într-un dezastru internațional.

Tânărul Carol a trebuit să călătorească incognito, sub numele de Karl Hettingen, cu trenul pe ruta Düsseldorf – Bonn – Freiburg – Zürich – Viena – Budapesta. Se prezenta drept un negustor care se îndrepta spre Odesa în interes de afaceri. Traseul a fost obositor şi periculos. Nouă zile de tren, cu identitate falsă, prin miezul unui continent care se pregătea de război.

De la Budapesta, drumul continua pe Dunăre. Vaporul pleca din Baziaș spre Turnu Severin, traversând Porțile de Fier. Și aici, în interiorul vaporului, se juca o mică piesă de teatru cu miză istorică.

Citește și: EXCLUSIV- Regele Mihai I, celebrat cu o proiecție de film ”Despre viață” la Castelul Peleș din Sinaia: ”De fiecare dată putem găsi un motiv pentru care lumea să înțeleagă mai bine istoria”

„Feciorul tatei", în clasa a II-a. Scena de pe vapor

Sabina Brătianu-Cantacuzino lasă în memoriile sale una dintre cele mai vii imagini ale acestei călătorii. Tânărul prinț, ales deja Domnitor al Principatelor Române prin plebiscit, urca pe vapor de la Baziaș nu ca suveran, ci deghizat în servitorul lui Brătianu. „Călătoria pe vapor, de la Baziaș, a făcut-o ca feciorul tatei, în clasa a II-a, ducând bagajele", consemnează Sabina Brătianu-Cantacuzino în lucrarea „Din viața familiei Ion C. Brătianu" (Editura Universul, București, 1933).

Comedie sau strategie de supraviețuire? Ambele. Discreția era vitală atâta timp cât se aflau pe apele controlate de Austria. Și totuși, după cum scria Sabina Brătianu-Cantacuzino, viitorul rege „uneori uita și apuca tatei înainte, ca să se urce cu el în clasa I". Instinctul regal răzbătea prin deghizare.

Scena s-a repetat până la Turnu Severin. Abia când vaporul a acostat pe malul românesc, jocul s-a terminat. Brătianu coborî primul, îl salută pe Carol „ca pe Domnitorul țării. România câștigase pariul. Vaporul în care Suveranul călătorea, alături de Brătianu, a trecut de Porţile de Fier la 8 mai 1866, iar la ora patru după-amiaza Carol I a văzut drapelul românesc fluturând la Turnu Severin.

Legendele venirii. Ce s-a spus, ce s-a broderat, ce e adevărat

În deceniile care au urmat, povestea venirii lui Carol în România a căpătat, în imaginarul popular, contururi tot mai spectaculoase. Cea mai persistentă legendă spune că ar fi intrat în țară deghizat în femeie – cu rochie, văl și toate cele. E o poveste frumoasă, cu parfum de roman de aventuri, dar fără niciun suport în sursele vremii. Probabil că deghizarea reală – un prinț prusac cu mustață, ochelari și pașaport fals, pretinzând a fi negustor spre Odesa – a părut prea prozaică pentru o intrare în legendă. Imaginația populară a umplut golul cu ceva mai teatral.

O altă variantă circulată insistent a fost că ar fi venit „sărac lipit", fără un ban în buzunar, dependent de mila gazdelor. Nici asta nu rezistă la o privire mai atentă. Carol călătorise din Düsseldorf cu resursele necesare unui ofițer prusac de familie bună.

Sâmburele de adevăr din toate aceste versiuni e, de fapt, scena de pe vapor – mai haioasă și mai umilitoare decât orice invenție. Un Domnitor ales prin plebiscit cu aproape 686.000 de voturi, coborând cu bagajele altcuiva în mână, din clasa a II-a a unui vapor austriac, ca să nu fie prins de dușmani. Realitatea fusese deja destul de dramatică. Legenda nu a trebuit să adauge mare lucru – doar să uite câteva detalii incomode și să înlocuiască un negustor fictiv cu o fustă imaginară.

Opt cai, clopoței și păduri ca un parc englezesc

De la Turnu Severin, drumul spre București era de peste 340 de kilometri, în mare parte fără șosele pietruite. Mare parte din cei 340 de kilometri care despart Turnu Severin de Bucureşti au fost făcuţi cu trăsura de-a dreptul pe câmp.

Sabina Brătianu-Cantacuzino descrie cu fidelitate scena: „S-au suit într-o trăsură (poștalion) trasă de opt cai, cu clopoței la gât și mânați de surugii în haine cusute cu găitane, cu pălării împodobite cu panglici tricolore, cu un biciu lung de piele împletit, pocnind din cele trei sfârcuri de mătase." Era o primire populară și autentică, improvizată dar spectaculoasă.

Tânărul prinț prusac nu mai văzuse nimic asemănător. Peisajul îl uimise. Sabina Brătianu-Cantacuzino notează că „în galopul cailor și chiotele surugiilor călări, au făcut drumul de la graniță la București printr-un parc englezesc – atât de frumoase erau pădurile, livezile și lanurile pe vremea aceea, spunea Regele Carol, de câte ori vorbea de călătoria lui."

Era imaginea unei țări proaspete, necunoscute, care îl primea în toată splendoarea sa naturală. Iar costumul surugiilor l-a marcat atât de puternic, scrie Sabina Brătianu-Cantacuzino, încât „tot în amintirea ei, adoptase la Sinaia pentru echipagiurile regale – până la înființarea automobilelor – costumul surugiilor care îi plăcuse așa de mult." O decizie luată la câteva ore după ce pășise pe pământ românesc și păstrată decenii întregi.

Înainte de înserat, în jurul orei 18:00, cortegiul domnesc a ajuns la Piteşti. Carol şi Brătianu erau acum însoţiţi de două plutoane de dorobanţi, numeroşi călăreţi şi o serie nesfârşită de trăsuri. La Piteşti, autorităţile oraşului şi populaţia i-au întâmpinat cu entuziasm; s-au ridicat arcuri de triumf, s-au ţinut discursuri, a răsunat muzică de fanfară.

Hora de la Golești. O imagine pe care Carol nu a uitat-o până la moarte

A doua noapte din România, viitorul rege și-a petrecut-o la conacul familiei Golescu, din Argeș – una dintre cele mai ilustre familii ale boierimii liberale române. Gazda era o familie care, după cum scria Sabina Brătianu-Cantacuzino, se remarcase prin „simțimintele ei patriotice dezinteresate": Nicolae Golescu refuzase candidatura la domnie tocmai pentru a nu compromite cauza Unirii.

La Golești, scena pe care o găsi Carol era pregătită de parcă cineva ar fi știut dinainte ce l-ar impresiona cel mai tare. Sabina Brătianu-Cantacuzino consemnează: „Principele fu adânc impresionat de frumusețea costumului, de hora încinsă în fața curții de la Golești, la care veniseră țăranii și țărăncele dinprejur. Doamnele jucară cu ei." Doamnele Golescu purtau toate costumul popular – „toate erau înalte și bine făcute", notează Sabina. Între ele, Anica Davila – soția doctorului Carol Davila – „tip desăvârșit al româncei cu ochi mari negri și dinți admirabili. Niciodată n-a uitat această priveliște tânărul Domnitor; până la bătrânețe vorbea de dânsa."

Era primul lui contact real cu România profundă, cu oamenii ei, cu portul, muzica și obiceiurile sale. Principele Carol de Hohenzollern nu făcea o simplă metaforă când, adresându-se locuitorilor oraşului Piteşti, afirma în 1866: „Din minutul în care am păşit pe pământul nouei Mele patrii, am devenit Român".

Ce a urmat. Prețul misiunii și începuturile unui rege

Pe 10 mai 1866, Carol I a intrat în Capitală, a primit cheile oraşului Bucureşti, a depus jurământul de credinţă în faţa Adunării Constituante şi a fost proclamat Domnitor al Principatelor Române. A doua zi – prima zi completă a unei domnii ce se va întinde pe 48 de ani – Carol a solicitat rapoarte amănunţite de la miniştrii guvernului. Dorea să ştie care sunt neajunsurile cele mai însemnate cu care se confruntă ţara. Omul care coborâse din vapor cu bagajele în mână se apucase deja de treabă.

Sabina Brătianu-Cantacuzino descrie și costul uman al misiunii: „Această călătorie și propagandă prin presă în străinătate costaseră bani mulți. Guvernul din țară nu i-ar fi dat. Tata a cheltuit din punga lui și, când a trebuit să plătească datoria făcută, a vândut moșia de zestre a mamei, Pleșoiul, care era în familia ei de mai multe generații." O moșie de familie înlocuită, în actul dotal, cu alta. Un sacrificiu personal ratat de manualele de istorie, dar conservat în amintirile private ale familiei.

Observatorii epocii apreciază că ritmul în care s-a dezvoltat România în anii de domnie ai lui Carol are, în epocă, un singur corespondent ca amplitudine – felul în care s-a dezvoltat Japonia. Cel care adormise în a doua noapte la Golești, în sunetul horei de afară, va construi Peleșul, va proclama Independența, va purta o coroană turnată dintr-un tun otoman cucerit la Plevna și va conduce România 48 de ani.

Căpitanul vaporului austriac știuse, până la urmă, pe cine adusese. România a știut abia mai târziu cât costase biletul.