3 lucruri mai puțin cunoscute despre porțile din Maramureș: Sunt construite în general pe trei stâlpi și un „fruntar”

Vă prezentăm lucruri mai puțin cunoscute despre porțile din Maramureș: Sunt construite în general pe trei stâlpi și un „fruntar”

Porțile tradiționale din Maramureș, cu lemnul lor lucrat cu măiestrie, sunt mult mai mult decât simple intrări într-o gospodărie. Aceste construcții iconice nu doar că au o valoare estetică remarcabilă, dar sunt și încărcate cu semnificații culturale, istorice și antropologice adânci. În acest articol, vom explora trei aspecte mai puțin cunoscute despre porțile maramureșene, care le fac cu adevărat speciale și remarcabile.

1. Construite pe trei stâlpi și un „fruntar” din stejar

Una dintre trăsăturile caracteristice ale porților din Maramureș este structura lor: sunt ridicate pe trei stâlpi din lemn de stejar și un „fruntar”, sau pragul de sus al porții, tot din lemn de stejar. Acesta le conferă nu doar o rezistență deosebită, ci și o simbolistică aparte. Porțile din Maramureș au fost adesea comparate cu „arcuri de triumf”, semnificând demnitatea și mândria țăranului maramureșean. Deși aceste construcții sunt inspirate din tehnologia porților secuiești, ele nu trebuie confundate cu acestea, având trăsături specifice și o semnificație culturală diferită.

Fruntarului îi revine rolul de a încorona poarta, având adesea un acoperiș de șindrilă, ce protejează lemnul de intemperii și completează aspectul estetic al construcției. Acest detaliu se adaugă în simbolistica profundă a porții, care se dorea nu doar un simplu obiect funcțional, ci un „limbaj vizual” ce transmitea statutul și istoria locuitorilor.

Citește și: Top 10 destinații turistice din Maramureș de vizitat primăvara

2. Semnificația socială și istorică a porții

Porțile maramureșene nu sunt doar mărturii ale meșteșugului desăvârșit al meșteșugarilor din zonă, dar și ale unei realități sociale și politice din trecut. În perioada feudală, Maramureșul era una dintre regiunile în care obștile de țărani aveau o organizare socială aparte, iar din rândurile lor se ridicau cneji care își alegeau periodic voievodul. Aceste familii nobile, numite nemeși, aveau privilegii distincte, iar una dintre acestea era dreptul de a-și ridica porți mari și impunătoare.

În contrast, țăranii simpli nu aveau acest drept și foloseau porți mai modeste, numite „vranițe”.

Astfel, poarta maramureșeană simboliza statutul nobil al celor care o dețineau și semnifica demnitatea și onorabilitatea lor în fața comunității. Această practică a fost păstrată până în secolul al XX-lea, iar până astăzi, bătrânii din sat indică locuințele oamenilor respectabili prin „poarta” acestora, ceea ce arată cât de puternic rămâne legătura între poartă și statutul social în cultura maramureșeană.

Citește și: Valea Vaserului, cel mai atractiv traseu turistic din Maramureș

3. Motivul simbolic al sculpturilor și ritualurile legate de construcția porții

Pe lângă valoarea lor estetică, porțile maramureșene sunt încărcate cu simboluri care se regăsesc în motivele sculptate în lemn. Aceste sculpturi nu sunt doar ornamente, ci au un profund substrat mitologic, de protecție și purificare.

Cele mai frecvent întâlnite motive sunt „funia” (care simbolizează unitatea și legătura dintre oameni), „pomul vieții” (un simbol al rodniciei și al vieții fără de moarte), dar și figuri antropomorfe sau de animale, care aveau rolul de a proteja gospodăria de rele, cum ar fi ciuma sau spiritele malefice.

În plus, procesul de construire a porții era marcat de o serie de ritualuri stricte, legate de credințele locale.

De exemplu, tăierea stejarului trebuia să fie făcută în timpul unei nopți cu lună plină, iar transportul lemnului trebuia să aibă loc într-o zi „de dulce”, pentru a aduce noroc casei. Mai mult, sub stâlpul porții se puneau obiecte rituale precum bani, agheasmă și tămâie, pentru a proteja gospodăria de boală și nenorociri.

Trecerea pe sub poartă nu era un simplu act fizic, ci un gest ceremonial cu un puternic sens de purificare, un moment în care locuitorii gospodăriei își lăsau în urmă „răutățile lumii exterioare” și pătrundeau într-un univers al familiei și al sacralității.