1 din 14 | Așa arată dronele românești! Povestea a doi ingineri care au început cu aeromodele
2 din 14 | USV Squallus, în exploatare pe Marea Neagră
3 din 14 | UAV Hirrus
4 din 14 | Standul companiei românești la BSDA 2024
5 din 14 | UAV Hirrus
6 din 14 | UAV Hirrus
7 din 14 | Signus 150
8 din 14 | Avion țintă Quarus în operare în poligonul militar
9 din 14 | Signus 1000
10 din 14 | Sistemul de control de la sol al UAV Hirrus
11 din 14 | Signus 150
12 din 14 | Emanuel Pop (stânga) și Ionel Mîndru (dreapta), cu avionul țintă Quarrus la Expomil în 2005
13 din 14 | Avion țintă Quarus
14 din 14 | Signus 100 și întregul colectiv al companiei românești
Războiul din Ucraina a schimbat radical modul în care sunt purtate conflictele moderne. Dronele au devenit arme esențiale pe câmpul de luptă, capabile să influențeze operațiuni militare la costuri incomparabil mai mici decât sistemele clasice.
În timp ce marile puteri accelerează dezvoltarea acestor tehnologii, puțini știu că și în România există ingineri care proiectează sisteme autonome de zbor, iar povestea lor a început, surprinzător, cu simple aeromodele.
Războiul dronelor
Ultimii ani au schimbat definitiv imaginea războiului modern. Dacă în Afganistan și Irak dronele erau asociate mai ales cu operațiuni punctuale sau cu supravegherea aeriană, conflictul din Ucraina a demonstrat că ele pot deveni elemente centrale ale strategiei militare.
Drone relativ ieftine au reușit să distrugă echipamente militare de milioane de dolari, iar imaginile cu aparate fără pilot care atacă tancuri sau poziții fortificate au devenit aproape obișnuite pe front. În paralel, statele lumii au accelerat programe de cercetare pe care, până nu demult, le dezvoltau discret în laboratoare sau în proiecte experimentale.
În această cursă tehnologică globală, percepția despre România este adesea aceea a unei țări rămasă în urmă, ancorată într-o industrie militară moștenită din perioada comunistă.
În laboratoare mici sau în ateliere tehnice, ingineri români dezvoltă sisteme autonome care arată că tehnologia de vârf nu este rezervată doar marilor puteri industriale.
Un exemplu interesant este povestea a doi ingineri pasionați de zbor care au început, la propriu, cu niște „jucării”.
Doi ingineri și o pasiune pentru zbor
La începutul anilor 2000, cu mult înainte ca dronele să devină un subiect familiar pentru publicul larg, doi ingineri români, Ionel Mîndru și Emanuel Popp, experimentau în lumea aeromodelismului.
„ Pentru noi, construirea unor aeronave miniaturale nu era doar un hobby. Era o modalitate de a înțelege mecanica zborului, aerodinamica și electronica de control”, începe Ionel Mîndru povestea.
În acea perioadă, conceptul de zbor autonom era încă o curiozitate tehnologică. În marile universități și în programele militare occidentale se făceau experimente serioase, dar în Europa de Est ideea părea departe de a deveni o industrie.
Cei doi ingineri au decis totuși să transforme pasiunea într-un proiect antreprenorial. Primii pași au fost făcuți sub numele Another Flying Team, iar activitatea lor inițială era una surprinzător de simplă: vindeau kituri de aeromodele în lanțuri de hipermarketuri.
Citește și: Arma invizibilă rusească a ajuns pe mâna americanilor și dă coșmaruri oricui află de ce e capabilă
„E ra perioada în care pasiunea pentru zbor se întâlnea cu spiritul antreprenorial. Aeromodelele erau, pentru public, niște jucării sofisticate. Pentru noi, însă, ele reprezentau platforme de experiment și învățare ”, explică Emanuel Popp.
Această experiență avea să devină fundația unor proiecte mult mai ambițioase.
De la aeromodele la drone reale
Momentul decisiv a venit în 2005, când echipa a dezvoltat primul avion țintă fără pilot realizat în România. Aparatul se numea inițial „Șoim”, iar ulterior a devenit cunoscut sub numele Quarrus.
„ Rolul acestor aeronave era unul foarte specific: simularea unor ținte aeriene în exercițiile de antrenament ale Armatei Române. În timpul testelor, aparatele erau utilizate pentru a reproduce traiectorii de zbor realiste, permițând militarilor să testeze mitraliere, artilerie, rachete sol-aer sau armamentul navelor militare ”, rememorează cei doi ingineri.
Pentru ei, provocările erau considerabile. Aeronavele trebuiau să fie rapide, stabile și suficient de robuste pentru a putea fi utilizate în mod repetat.
La început, aceste platforme erau controlate prin radio-comandă, într-un mod similar aeromodelelor din care evoluaseră. Dar experiența acumulată în zbor a arătat rapid că viitorul acestor sisteme nu putea depinde de o simplă telecomandă.
Era nevoie de ceva mai avansat: sisteme capabile să controleze automat aeronava.
Primul autopilot românesc pentru UAV
În 2007, echipa a făcut un pas tehnologic major. Inginerii au dezvoltat primul sistem românesc de autopilot pentru vehicule aeriene fără pilot. Acest sistem nu însemna doar un software de control. Era o arhitectură completă care includea autopilotul propriu-zis, un centru de comandă și control la sol și o rețea de comunicații sol-aer. A fost momentul în care aeronavele telecomandate au început să devină sisteme autonome.
În termeni tehnologici, diferența era uriașă. În locul unui operator care controla manual fiecare mișcare, aeronava putea urma trasee programate, putea menține stabilitatea în condiții variate și putea executa misiuni complexe. Discret, fără multă atenție publică, inginerii români făceau trecerea către o nouă etapă a aviației: cea a sistemelor autonome.
Un sistem UAV complet, proiectat în România
După dezvoltarea autopilotului, ambiția echipei a crescut. Dacă sistemele de control puteau fi create local, de ce nu ar putea fi realizat întregul sistem? Din această idee s-a născut platforma Hirrus, un sistem UAV complet format din aeronavă, stație de control la sol, terminal de date, surse de alimentare și echipamente auxiliare.
Pentru echipă, provocarea era clară: cât mai multe dintre componente să fie dezvoltate în România. Astfel, procesul de producție includea proiectare structurală, prelucrare mecanică, matrițare și laminare pentru componentele aerodinamice, dar și dezvoltarea modulelor electronice, a sistemelor de comunicații și a software-ului de control.
Rezultatul a fost un sistem matur, care a ajuns să fie comercializat nu doar în România, ci și pe piețe din Europa și Africa. Ulterior, experiența acumulată în dezvoltarea platformei a dus la apariția unei versiuni extinse, Hirrus XL, concepută pentru misiuni mai complexe și pentru transportul unor echipamente mai grele.
Inovație continuă
Pe parcursul anilor, portofoliul de proiecte s-a extins constant. Inginerii români au dezvoltat sisteme precum Signus 150D, Signus 35V, Signus 1000 sau versiunile Quarrus III și Quarrus IV. Unele dintre aceste proiecte au devenit prototipuri funcționale, altele au rămas concepte tehnologice, dar fiecare a contribuit la acumularea de experiență în domeniul sistemelor autonome.
Drumul unei companii de tehnologie nu este însă niciodată liniar. Cercetarea și dezvoltarea necesită resurse constante, iar pentru a susține acest ritm de inovare echipa a aplicat cunoștințele sale și în alte domenii.
Au apărut astfel proiecte diverse: stații meteo inteligente pentru agricultură, prototipuri pentru industria auto, producția de module electronice sau servicii de mentenanță pentru mobilitatea electrică.
Această diversificare a permis finanțarea și susținerea unor proiecte experimentale: dezvoltarea celui mai mic altimetru pentru planoare DLG, dispozitive IoT, planoare de competiție sau chiar un planor ultraușor ULF-1.
Spiritul de explorare nu s-a oprit însă la cer. În ultimii ani, inginerii au dezvoltat și un vehicul autonom maritim, Squalus, testat în condiții operaționale. Extinderea către sisteme autonome maritime arată direcția în care se îndreaptă această industrie: tehnologii capabile să funcționeze în aer, pe uscat sau pe mare.
O industrie discretă, dar promițătoare
Dincolo de poveștile individuale, un lucru devine clar: tehnologia dronelor nu mai este o nișă experimentală. Este o industrie strategică, aflată într-o expansiune rapidă.
Conflictul din Ucraina a accelerat această evoluție și a demonstrat că sistemele autonome pot schimba echilibrul pe câmpul de luptă. În același timp însă, aceleași tehnologii pot avea aplicații civile importante: de la monitorizarea infrastructurii și agricultură, până la cercetare sau intervenții în situații de urgență.
În România, această industrie este încă discretă și fragmentată. Există producători de componente, dezvoltatori de software și câteva echipe care proiectează sisteme complete. Povestea celor doi ingineri arată însă că expertiza tehnică există. Totul a pornit de la câteva aeromodele construite din pasiune. În timp, experiența acumulată s-a transformat în sisteme autonome complexe și în tehnologii care ajung pe piețe internaționale.
Într-o lume în care războaiele devin din ce în ce mai tehnologizate, iar dronele joacă un rol tot mai important, astfel de inițiative ar putea deveni mult mai relevante decât par astăzi.
