1 din 13 | Împăcarea anului în highlife-ul românesc! Serghei Mizil: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”
2 din 13 | Jean Maurer
3 din 13 | Jean și tatăl său, Ion Gheorghe Maurer
4 din 13 | Serghei Mizil
5 din 13 | Rândul de jos de la dreapta la stânga, primii doi: Serghei Mizil, Jean Maurer. Al patrulea de jos, cu cămașă neagră: Nicu Ceaușescu
6 din 13 | Împăcarea anului în highlife-ul românesc! Serghei Mizil: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”
7 din 13 | Împăcarea anului în highlife-ul românesc! Serghei Mizil: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”
8 din 13 | Împăcarea anului în highlife-ul românesc! Serghei Mizil: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”
9 din 13 | Împăcarea anului în highlife-ul românesc! Serghei Mizil: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”
10 din 13 | Împăcarea anului în highlife-ul românesc! Serghei Mizil: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”
11 din 13 | Împăcarea anului în highlife-ul românesc! Serghei Mizil: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”
12 din 13 | Împăcarea anului în highlife-ul românesc! Serghei Mizil: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”
13 din 13 | Împăcarea anului în highlife-ul românesc! Serghei Mizil: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”
După ani de dihonie continuă, marcați de înțepături și tăceri grele, Serghei Niculescu-Mizil și Jean Maurer apar din nou împreună, ca în vremurile când „garda” copiilor nomenclaturii făcea istorie la Snagov și în București.
Povestea împăcării trece prin familiile lor celebre, episoadele care au spart prietenia și “trăznăile” pe care Serghei le-a spus, de fiecare dată, pe șleau.
Împăcarea anului: două pahare, o prietenie și un sfârșit de toamnă la Sibiu
După ani întregi de tăcere, ironii fine și replici tăioase aruncate în spațiul public, Serghei Niculescu-Mizil și J ean Maurer au ridicat, în sfârșit, paharul împăcării.
„Împreună cu Serghei Mizil..! Prietenia din copilărie nu poate fi distrusă!”, a scris Jean Maurer pe pagina sa, alături de fotografia în care cei doi stau la o masă acoperită de farfurii, prăjituri și pahare cu vin roșu, într-o terasă din centrul vechi al Sibiului.
Câteva ore mai târziu, Serghei a postat la rândul său un alt cadru, îmbrățișându-și vechiul prieten: „Puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață. Bătrânii lupi de mare se reunesc ”. Două mesaje scurte, fără explicații, dar care pun punct unui conflict ce dura de mai bine de un deceniu.
Momentul e cu atât mai puternic cu cât, pentru o generație crescută la umbra puterii comuniste, dar trăind mereu într-o zonă gri, la limita regulilor”, cei doi au fost mai mult decât simple figuri mondene.
Copiii unor nume uriașe din ierarhia PCR, Paul Niculescu-Mizil și Ion Gheorghe Maurer, Serghei și Jean au împărțit curțile, vacanțele și legendele unei tinereți care s-a consumat între privilegii, rebeliune și un anumit fel de solidaritate de clan.
Fotografiile făcute într-o după-amiază cenușie de toamnă, sunt aproape simbolice: două destine care au mers în paralel, s-au despărțit cu orgolii, apoi s-au regăsit în liniștea unei vârste în care nu mai e loc pentru ranchiună.
Cei care i-au urmărit de-a lungul anilor știu că acest moment nu e deloc banal. Jean, stabilit de câțiva ani la Sibiu, a trecut prin probleme de sănătate serioase, recunoscând public că “a fost mort câteva minute”, după un infarct urmat de montarea unor stenturi. Vara trecută, i-a transmis lui Serghei, într-o postare emoționantă:
„Suntem prea bătrâni pentru a mai ține vreo supărare.
Iar astăzi, acel mesaj s-a transformat în gest. Două pahare ridicate și o prietenie resudată după ani de tăcere. Poate că, în final, highlife-ul românesc – cu tot trecutul lui tulbure – n-a pierdut chiar totul: a păstrat, măcar, poveștile și prieteniile care pot renaște atunci când nimeni nu le mai așteaptă.
Prietenia care s-a născut în curțile nomenclaturii
În România anilor ’60 și ’70, Snagovul era mai mult decât o zonă de vile de protocol. Era o lume paralelă, cu reguli proprii, în care copiii celor mai puternici oameni din partid creșteau împreună, feriți de lipsuri, dar și de realitatea celorlalți. Acolo s-au legat prietenii care aveau să devină legendare — iar una dintre ele a fost cea dintre Serghei Niculescu-Mizil și Jean Maurer.
Ambii proveneau din familii care făceau parte din elita politică a comunismului românesc.
Paul Niculescu-Mizil, tatăl lui Serghei, a fost unul dintre cei mai influenți membri ai conducerii Partidului Comunist Român: ministru al Educației, ministru de Finanțe, vicepremier și teoretician de partid. O figură respectată, temută și temeinic fidelă lui Nicolae Ceaușescu până la capăt.
Casa familiei Niculescu-Mizil din București era loc de întâlnire pentru o întreagă generație de “beizadele roșii”: Nicu Ceaușescu, Valentin Ceaușescu, fiul lui Manea Mănescu, dar și Jean Maurer – fiul premierului României.
Pe cealaltă parte a baricadei simbolice, Ion Gheorghe Maure r era considerat “aristocratul roșu” al regimului. Avocat rafinat, format înainte de război în spiritul dreptului francez, fost apărător al comuniștilor în ilegalitate, devenit apoi șef al guvernului timp de peste 12 ani – cel mai longeviv premier din istoria României moderne.
Maurer senior a fost omul care l-a propulsat pe Nicolae Ceaușescu după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în speranța că va putea controla un lider “mai tânăr și mai maleabil”. Istoria avea să-l contrazică.
Între aceste două familii, legătura era firească: puterea și proximitatea. Serghei și Jean erau colegi de joacă și, mai târziu, parteneri de escapade. Snagovul devenise terenul lor de antrenament pentru viață: ieșiri cu bărcile, petreceri interminabile, aventuri periculoase pentru acele vremuri. Erau, practic, “generația a doua” a comunismului, care gusta libertatea într-un regim în care ceilalți doar o visau.
În acele curți paznicii nu ridicau tonul, milițienii nu intervenau, iar regulile erau flexibile — atâta timp cât purtai un nume cu rezonanță. De acolo s-a născut o frăție tăcută între Jean și Serghei, o prietenie crescută printre uniforme, telefoane roșii și casete video aduse pe sub mână din Occident.
Privind astăzi fotografia lor de la Sibiu, e ușor să înțelegi de ce au spus, aproape simultan, că “puține lucruri sunt ca prieteniile de-o viață”. Pentru că, dincolo de conflicte, orgolii sau exiluri, ei au împărțit o copilărie și adolescență în care lumea părea a lor, iar puterea părinților era doar decorul unui spectacol mai mare: tinerețea.
Nicu, Donca și momentul care a rupt gașca
În spatele legendelor despre petreceri, mașini străine și escapadele “prinților roșii”, a existat și un moment care a pus capăt unei prietenii ce părea indestructibilă. O poveste de dragoste – adevărată, intensă și interzisă – a schimbat pentru totdeauna dinamica grupului din care făceau parte Nicu Ceaușescu, Donca Mizil, Serghei Mizil și Jean Maurer.
În interviul acordat în 2009 pentru presa din România, Jean Maurer rememora, cu o sinceritate brutală, acel episod care i-a urmărit pe toți:
“Am plecat din România de frică. Elena Ceaușescu avea planuri mari pentru Nicușor. El era în centrul grupului nostru de prieteni. Fiind fiul președintelui, era văzut din exterior ca liderul găștii. Dar între noi nu exista ierarhie, eram egali. Elena Ceaușescu nu mai accepta asta. Bomboana de pe colivă a fost relația de lungă durată, intensă și foarte sinceră dintre Nicușor și Donca Mizil, sora lui Serghei. Donca a rămas gravidă, iar Elena Ceaușescu a trimis Securitatea să o ia cu forța, să o ducă la spital și să avorteze copilul. O crimă! Pentru grupul nostru a fost devastator. Serghei a fost trimis la batalionul disciplinar. Clar voiau să ne separe de Nicușor.”
Relatarea lui Jean era explozivă. Deși în mediul public se vorbea de ani buni despre o legătură între fiul cuplului Ceaușescu și Donca Mizil, niciunul dintre cei apropiați nu confirmase vreodată faptele. Era, până atunci, o poveste de culise, spusă doar pe șoptite.
Reacția lui Serghei Mizil a venit imediat – și a fost una dură. Nu pentru că nu ar fi existat un sâmbure de adevăr în istoria aceea, ci pentru că, din perspectiva lui, Jean încălcase un pact nescris: “între prieteni, unele lucruri rămân doar între prieteni”. Pentru Serghei, povestea surorii sale era o rană veche, nu un subiect de presă.
De acolo, ruptura a fost inevitabilă. Ceea ce începuse ca o confesiune sinceră, într-un interviu despre viața în exil și despre propriile traume, a devenit scânteia unui conflict public între doi oameni care trăiseră o viață umăr la umăr.
Jean Maurer a continuat să acorde interviuri, povestind despre anii în care Elena Ceaușescu îi urmărea, despre fuga lui în Germania și despre modul în care “sistemul își devora propriii copii”. Serghei Mizil, la rândul său, a început să vorbească deschis despre “generația pierdută a copiilor de lideri”, cu un umor amar care i-a devenit marcă personală.
Privind înapoi, episodul “Donca și Nicu” nu a fost doar o dramă personală, ci un moment de fractură între două lumi: cea a prieteniilor de sânge din perioada comunistă și cea a supraviețuirii publice în anii de după 1989. Unul a ales exilul, celălalt – scena.
Și, pentru mai bine de un deceniu, amândoi au purtat, în tăcere, o supărare născută dintr-o poveste de dragoste care a fost, probabil, prea adevărată pentru lumea în care trăiau.
Când prietenia s-a mutat în platou TV
Scandalul declanșat de declarațiile lui Jean Maurer din 2009 a avut un efect neașteptat: l-a propulsat pe Serghei Mizil în centrul scenei publice. Până atunci, fiul lui Paul Niculescu-Mizil era mai degrabă o figură discretă, cunoscută doar în cercurile restrânse ale “copiilor din Primăverii”. După interviul prietenului său din Germania, însă, Serghei a devenit brusc un personaj râvnit de televiziuni.
Producătorii de televiziune îl sunau cu aceeași insistență cu care îl căutau jurnaliștii mondeni pe Cătălin Botezatu. Avea toate ingredientele unei apariții memorabile: un nume cu greutate, o memorie prodigioasă pentru detalii, o ironie dezarmantă și o lipsă totală de inhibiții.
În platourile de televiziune, Serghei vorbea cum rar se vorbea despre epoca de aur: fără ură, fără teamă, dar cu o sinceritate care tăia aerul.
De la primele apariții în emisiunile lui Dan Diaconescu, când a rememorat tinerețile turbulente alături de Nicu Ceaușescu și Jean Maurer, până la talk-show-urile mondene în care povestea cu vervă escapade, beții sau bătăi cu milițieni care “au murit de inimă când au aflat cu cine s-au pus”, Serghei a devenit rapid vocea unui trecut care refuza să se ia prea în serios. Publicul l-a îndrăgit exact pentru asta: pentru că, într-o lume de clișee, el vorbea despre istorie ca despre o beție din care abia te-ai trezit.
În anii care au urmat, aparițiile sale s-au înmulțit, iar poveștile au devenit tot mai spectaculoase. Serghei vorbea cu aceeași nonșalanță despre petrecerile din Snagov, despre Nicu Ceaușescu “în blugi Levi’s și fără escortă”, despre fugile cu motocicleta, dar și despre greutatea numelui Mizi l, care nu l-a ferit întotdeauna de consecințe.
Tot acest flux de confesiuni, amintiri și glume a creat un fenomen. La scurt timp, Serghei și-a dus energia în online, lansând propriul său show – „iȘmen”, un amestec de podcast, talk-show și cabaret de povestiri. Acolo, fără montaj și fără decoruri sofisticate, Serghei a continuat să spună povești, să invite prieteni vechi și să se autoironizeze. A fost momentul în care un fost “băiat de sistem” a devenit un personaj al pop-culturii: autentic, direct și autoironic.
În tot acest timp, numele lui Jean Maurer revenea periodic în interviurile sale, fie ca o glumă aruncată la finalul unei povești, fie ca o ironie ușor amară. Nu era ură, ci reflexul unei prietenii nerezolvate, care rămăsese undeva suspendată între nostalgie și orgoliu.
Serghei povestea, Jean asculta. Iar publicul, de fiecare dată, se întreba: “Oare se vor împăca vreodată?”
Astăzi știm răspunsul.
El Comandante și povestea unui exil voluntar
Pentru Jean Maurer, fiul celui mai longeviv premier din istoria României, libertatea nu a fost niciodată un moft, ci o formă de respirație. Când alții o cântăreau în șoapte, el o testa – cu riscuri, umor și, uneori, inconștiență.
În anii ’80, România comunistă mirosea a cafea doar în casele nomenclaturii. Pentru restul lumii, era o raritate adusă “pe sub mână”, în pungi brune, fără etichetă. Jean își amintea râzând cum devenise furnizor neoficial pentru prieteni, profesori și chiar pentru câțiva funcționari care știau prea bine cine era tatăl lui.
„Cafeaua era valută forte”, povestea el. „Așa că am organizat o mică rețea de contrabandă. Mergeam până în Bulgaria, luam zeci de kilograme și le treceam cu trenul. Când ne prindeau vameșii – și ne prindeau des – scoteam pozele: eu cu tata, tata cu președintele Bulgariei, cu primul-ministru. Se blocau, nu mai știau dacă să ne aresteze sau să ceară autograf. Le lăsam un kilogram de cafea ‘să-și revină’ și plecam mai departe.”
Așa trăia Jean – la limita dintre privilegii și interdicții. Pentru el, sistemul era un decor absurd, în care știai exact cât poți să-l păcălești. Și o făcea cu o eleganță care l-a făcut celebru printre tinerii din anturajul “prinților roșii”.
O altă noapte de neuitat – și una dintre cele mai savuroase povești pe care Jean le-a spus vreodată – s-a petrecut în plin București comunist, pe bulevardul Kiseleff. Era vară, toți se plictiseau. În vila Maurer, exista un păun împăiat, trofeu de vânătoare al fostului premier. „Ne-a venit ideea că trebuie să fim indieni. L-am jumulit pe păunul ăla, ne-am pus pene în păr, am luat vopsea și ne-am pictat fețele. Serghei a scos decapotabila, și-am pornit în coloană pe Kiseleff, urlând ca amerindienii din filme.”
Era noapte adâncă, iar în zona Comitetului Central patrulau mașinile Securității. Când convoiul improvizat le-a tăiat calea, agenții au tras brusc pe dreapta, convinși că asistă la o scenă de film sau, mai rău, la o diversiune. Jean, aflat pe locul din dreapta, a coborât calm, vorbindu-le în franceză:
„Bonsoir, mes amis… Nous sommes la délégation indienne en visite officielle à Bucarest.”
Securistii s-au blocat. În momentul acela, Nicu Ceaușesc u, ascuns pe bancheta din spate, a izbucnit în râs. „Băieții sunt indieni, îi scuzați”, a spus el printre hohote. „Sigur, tovarășe Nicolae, continuați, vă rugăm”, au răspuns securiștii, complet derutați.
Farsa aceea, petrecută în miezul unei dictaturi, spune mai mult despre gașca „beizadelelor” comuniste, mai mult decât ar putea-o face orice document oficial. Aveau umor, tupeu și o doză de libertate pe care nici comunismul nu le-a putut-o lua.
După 1989, când s-a reîntors pentru o vreme în România, Jean a simțit că aerul țării e prea dens pentru felul său de a trăi. S-a stabilit la München, unde a lucrat în mediul privat și a păstrat discreția anilor săi de glorie. Când a revenit definitiv, s-a retras la Sibiu, alături de ciobănescul său german, Fonzie, și și-a găsit un nou public: internauții care îi citeau postările ironice semnate “El Comandante ”.
După un infarct, care aproape i-a curmat viața în urmă cu mulți ani, problemele de sănătate i-au dat din nou, recent, bătăi de cap lui Jean Maurer. În vară, acesta a scris pe Facebook: “Suntem prea bătrâni pentru supărări. Serghei și familia lui au făcut parte din viața mea. Îi rămân același prieten. Să știi că te iubesc, prostule!”
Câteva luni mai târziu, s-au întâlnit. Iar fotografia lor, făcută la Sibiu, e poate cea mai frumoasă dovadă că umorul, amintirile și iertarea bat orice regim politic.
Povești cu milițieni, urși și libertatea care n-a murit niciodată
Dacă Jean Maurer era diplomat și ironic, Serghei Mizil a fost întotdeauna spontan, fără frâne și cu un simț al dreptății care trecea ușor în scandal. De aceea, poveștile lui nu seamănă cu ale nimănui. Le spune fără să caute scuze și fără să-și cosmetizeze trecutul.
Una dintre cele mai celebre întâmplări din tinerețea “găștii de la Snagov” a avut loc la Poiana Brașov, într-un weekend de iarnă care s-a transformat în istorie orală. Serghei, Nicu Ceaușescu și Zoe Ceaușescu coborâseră în oraș, la Brașov, pentru o plimbare. Pe o stradă laterală, au întâlnit o patrulă de miliție. Era o vreme în care uniforma însemna putere, dar și servilism. Când milițienii au început să-i legitimeze și să comenteze, tonul s-a schimbat brusc. Unul dintre agenți a făcut o remarcă deplasată la adresa lui Zoe. Serghei n-a stat pe gânduri — a sărit la bătaie. În câteva secunde, s-a iscat o încăierare generală.
Așa i-a găsit un ofițer de Securitate care răspundea de siguranța lor: Nicu, Zoe și Serghei, în mijlocul secției, înconjurați de milițieni transpirați și dezorientați. Când securistul a urlat „Băi, sunteți nebuni?! Ăsta e Nicu Ceaușescu !”, milițienii au încremenit.„Ne băteam cu miliția, după care milițienii se băteau între ei”, povestea Serghei, râzând.
Altă scenă antologică s-a petrecut la restaurantul Casa Albă, din Băneasa. O soție de ofițer de Miliție, invitată acolo, a făcut o remarcă nepotrivită la adresa lui Zoe — după alte versiuni, la adresa Doncăi Mizil. „N-am mai rezistat”, povestea Serghei. „Am sărit și am înjurat-o. Nu era ceva planificat. Soțul femeii era tot acolo. A aflat cine suntem și, culmea, a început să o certe pe ea, nu pe mine. A scos-o afară și a luat-o la șuturi.
Așa erau vremurile, așa era și Serghei: un amestec de instinct, loialitate și sarcasm.
În fiecare poveste a lui, indiferent dacă e spusă în platou TV sau în podcast, există aceeași energie vulcanică.
Poveștile cu milițieni și scandaluri nu sunt, de fapt, relatări despre violență, ci despre un soi de libertate subversivă, trăită de o generație care își permitea, paradoxal, să fie sinceră într-o lume plină de frică. „Am făcut prostii, da”, spunea Serghei. „Dar niciodată n-am trădat pe cineva. Și asta, în lumea noastră, conta mai mult decât orice partid.”
Privind fotografiile împăcării sale cu Jean Maurer, e limpede că acea lume nu s-a stins de tot. Doar s-a așezat, cu tot cu legendele ei, într-un album comun de amintiri, acolo unde râsul și scandalul merg mână în mână.
