exclusiv: Invincibilul Marius Stratulat: povestea unui Superman în viața reală

La 24 de ani, un accident de motocicletă i-a frânt coloana vertebrală și i-a schimbat complet viața. Astăzi, Marius Stratulat este un antreprenor de succes și activist civic – pentru protecția persoanelor cu dizabilități, dar și a mediului.

Povestea lui nu e doar una de supraviețuire, ci o epopee de voință, reconstrucție și curaj. Un drum anevoios, dar plin de sens, pe care l-a transformat în inspirație pentru alții. Nu și-a dorit niciodată să devină activist. Dar n-a avut de ales. Iar astăzi luptă pentru dreptul la aer curat al unei întregi comunități.

Un colț de Rai între gunoaie

În Sintesti, un sat din Ilfov care rareori apare pe harta optimismului, există un drum care duce spre o destinație neașteptată.

Pe marginea lui, un banner simplu indică direcția către o clinică de recuperare neurologică. Lângă ea, o mică firmă care produce și distribuie dispozitive medicale. Două repere, aparent modeste, dar esențiale, într-un loc cunoscut mai degrabă pentru poluare masivă, agricultură intensă și — în ultimii ani — pentru mirosul greu de gunoi care plutește constant în aer.

În mijlocul acestui decor neprimitor, Marius Stratulat a construit o oază.

Nu doar pentru el, ci pentru sute de persoane cu dizabilități care trec pragul clinicii, caută un sprijin sau încearcă, pur și simplu, să creadă din nou în oameni. Locul pe care l-a ridicat nu are nimic din rigiditatea instituțională a unui spațiu medical clasic. Este mai degrabă un refugiu — cu un mic lac populat de pești exotici, cu lebede care plutesc elegant pe apă și cu liniștea aceea rară care pare să îți spună, fără cuvinte: „aici ești în siguranță”.

În satul în care s-a născut, Marius a ridicat nu doar clădiri, ci un simbol: că și dintr-o traumă se poate naște ceva frumos. Că un om, chiar și într-un scaun rulant, poate muta munții — sau, cel puțin, poate încerca să-i transforme în parcuri.

Pe aleea din fața clinicii, Marius apare adesea zâmbind larg, cu o pereche de adidași imaculați în picioare.

Îi schimbă des — nu dintr-o pasiune pentru modă, ci dintr-un motiv infinit mai simplu: nu calcă pe jos, dar ține la detalii.

Faptul că nu mai poate merge nu l-a făcut să se plângă. Nu a cerut milă, nici favoruri. A cerut, în schimb, un singur lucru de la viață: să nu fie ignorat. Iar în schimb, a oferit lumii tot ce avea — ambiție, energie, curaj, și poate, cel mai important, capacitatea de a transforma un obstacol într-o rampă de lansare.

 

Viața l-a pus de multe ori în genunchi. Doar că Marius n-a avut cum să se ridice — așa că a învățat să înoate prin viață, în scaunul său rulant. A învățat să accelereze când alții s-ar fi oprit. Și a învățat că limitele sunt adesea mai fragile decât par — mai ales când sunt impuse de prejudecăți.

Astăzi, el e antreprenor, activist, sportiv de performanță, președintele al mai multor organizații civice și fondatorul unei rețele de sprijin pentru persoanele cu dizabilități.

Dar dincolo de toate titlurile, Marius rămâne omul care și-a construit viața aproape de la zero.

Pentru unii, Sinteștiul e doar un loc de trecut în grabă. Pentru Marius, e locul în care are rădăcinile, unde și-a vindecat rănile și a întins mâna către alții. Locul în care dizabilitatea a devenit motor, nu piedică. Și locul în care, așa cum spune cu un umor discret: „ Activist de mediu n-am vrut să fiu.

Dar n-am avut de ales. ”

 

Secunda care a rupt totul

Înainte ca totul să se rupă fizic, viața îl încercase deja în alte moduri. În 2007, când era în Marea Britanie pentru practică, un telefon primit de acasă avea să-i schimbe din nou traseul. Tatăl său fusese diagnosticat cu o formă agresivă de cancer de piele, cu metastaze pulmonare. Medicii îi dăduseră patru luni. N-a trăit nici măcar una.

Pentru Marius, întoarcerea acasă a fost sfâșietoare, dar a fost și momentul când a simțit ce înseamnă responsabilitatea. A trecut de la studentul plecat „să se facă om” în afară, la stâlpul unei familii în derivă. Tatăl nu apucase să înțeleagă pe deplin diagnosticul, iar Marius n-a mai apucat să trăiască vreodată un moment de liniște în anii care au urmat. A preluat repede rolul principal în casă. S-a angajat. Noaptea lucra la metrou, la Metrorex. Ziua făcea instalații electrice. Îi plăceau electronica și automatizările, îl fascinau. Dar necazurile nu se opriseră.

În 2011, a avut un prim accident de mașină. Era parcat pe marginea unui drum județean, când o mașină a intrat frontal în el. Impactul i-a rupt piciorul. A fost dus la spital, a stat pe tușă luni bune, iar toți din jur i-au spus că a avut mare noroc. Era aproape de coloană, dar scăpase. Sau cel puțin așa părea.

Șase luni mai târziu, avea să urce pe motocicleta prietenului său. Iar restul e istorie. Dureroasă, dar adevărată. Avea 24 de ani. În floarea vârstei, cu un viitor care părea abia deschis și cu o motocicletă sub el — simbol al libertății, al curajului și, poate, al unui ușor teribilism tineresc. Pasiunea pentru motoare o purta de ani buni. Nu era genul de om care să fugă de risc. Dar nici nu era pregătit pentru ceea ce urma să vină.

Într-o zi aparent obișnuită, un schimb de motociclete între prieteni, o curbă, o mașină care depășește imprudent. Marius pune frână brusc, alunecă, lovește o bordură. Coloana i se fracturează. Într-o clipă, viața se sparge în bucăți — și nu doar la figurat.

Până atunci, alergase între cursuri de facultate, joburi, vise și griji. Dar niciodată nu se gândise că ceva i-ar putea lua brusc dreptul la mers.

Accidentul a venit într-o zi banală. O zi de vară obișnuită, în care Marius se pregătea să meargă la muncă. A fost transportat la spital. Inconștient. Când s-a trezit, după trei zile de comă, a avut o clipă de confuzie poetică: a crezut că e pe plajă, în vacanță. A vrut să se ridice și să plece. Dar nu s-a putut. Corpul nu-l mai asculta. La scurt timp după ce s-a trezit primește cea mai grea veste din viața lui... de la o femeie de serviciu, nu de la un medic sau psiholog: „ Ți-ai rupt coloana. Nu o să mai mergi niciodată. ”

Cinic. Frustrant. Năucitor. Nu doar corpul i-a fost afectat. Ci tot ceea ce însemna identitate, plan, direcție. Dintr-un tânăr care își căuta un drum în viață, devenise, brusc, un „spectator”, cum i-au spus. Un om care, conform medicilor, urma să fie împins de la spate, hrănit, șters, asistat. I-au zis că asta va fi viața lui. Un rol pasiv. O existență trăită prin alții.

A urmat depresia. Grea. Surdă. Adâncă. Marius n-a ascuns niciodată că s-a gândit serios să renunțe la tot. A încercat, chiar. De mai multe ori. N-a funcționat. Nici gândurile negre, nici furia, nici mila. Nimic nu părea să-l elibereze de ideea că viața s-a terminat.

Dar Marius, în stilul său caracteristic, n-a cedat. Când a înțeles că nu poate schimba trecutul, a început să construiască viitorul. Pas cu pas. Cu roți, nu cu picioare. La propriu.

De la marginea prăpastiei, înapoi spre viață

„ Dacă nu pot să mor, atunci trebuie să fac ceva cu viața mea. ” Așa a început renașterea. Cu o încăpățânare de om înfrânt, care refuză să cedeze. Cu disperarea celui care nu-și permite să se prăbușească. Cu o dorință mută de a schimba ceva. În primul rând, în el.

Spitalul îl trimisese acasă cu un „te descurci”. Nici pensie, nici ajutor de handicap, nici ghidaj. A învățat singur. A căutat. A citit. A sunat. A greșit. A mers la 20 de medici până a găsit unul care să-l opereze. Operația l-a costat 20.000 de lei, bani pe care nu-i avea. Avea însă datorii: peste 800 de milioane de lei vechi, acumulate în doar 6 luni. Și totuși, a reușit. Cu împrumuturi, cu oameni buni, cu speranțe, din dorința de a se vindeca.

A trecut prin depresie. A stat într-o zi la metrou, cerșind. N-a primit niciun leu. A râs amar. A plâns. A ridicat din umeri. Și a ales, din nou, viața. Prima oară când a intrat în contact cu un ONG a fost cu o asociație pentru persoane cu dizabilități. Atunci l-a văzut pe fondator — tot într-un scaun rulant. Și pe soția lui. Și a întrebat uimit: „ Tu muncești? Ai și familie? ” A fost șocul care i-a resetat mental toate prejudecățile. Dacă el poate, pot și eu. Așa a început — cu baschet în scaun rulant, cu sport, cu determinare.

Marius nu doar că a supraviețuit. A crescut. A parcurs cursurile a patru facultăți. A lucrat. A făcut voluntariat. Și, într-un final, a construit. A înființat o firmă de dispozitive medicale, iar mai târziu o clinică de recuperare neurologică. Totul cu mâinile minții și inima unui om pe care viața a vrut să-l îngenuncheze — și nu a reușit.

La 35 de ani, după mai bine de un deceniu de zbucium și muncă, Marius a înțeles că povestea lui nu e doar despre un om în scaun rulant. Ci despre un om care a refuzat să trăiască o viață pe care n-a ales-o. Și care, în loc de „victimă”, a preferat să devină simbol.

Din scaunul rulant, în scaunul de antreprenor

După ce a trecut de cea mai neagră perioadă a vieții sale, Marius Stratulat a început să privească lumea cu o altă privire. Nu cu una amară sau resemnată, ci cu luciditatea și ambiția omului care știe exact cât valorează o secundă din viață — și nu mai are timp de pierdut.

A făcut voluntariat într-un ONG care l-a ajutat să se ridice. A învățat, a lucrat, și în cele din urmă și-a spus: „ Eu pot mai mult. Nu doar pentru mine, ci pentru toți cei ca mine. ” Așa a apărut ideea unei afaceri care să schimbe real viețile celor cu dizabilități: o firmă de distribuție de dispozitive medicale.

Cu ce bani? Cu ce sprijin? Cu ce experiență? Cu zero. Dar avea două lucruri imposibil de cumpărat: voință și înțelegerea profundă a nevoilor reale. El însuși era beneficiar. El încercase pe pielea lui toate produsele pe care urma să le promoveze. „ Eu le testez pe pielea mea ”, le spunea oamenilor. Și nu era o metaforă.

La început, afacerea mergea în pierdere. Primele livrări au fost făcute pe banii lui și ai lui Nicu, cel mai bun prieten și asociat – un alt învingător în scaun rulant. Mergeau sute de kilometri cu o mașină adaptată, cu produse de 1.000 de lei și costuri de drum de 1.500. „ Ne băgam pensiile în firmă”, glumește acum amar, dar cu un zâmbet autentic.

Au refuzat să renunțe. Au trecut prin bănci, rate, eșecuri, contracte pierdute și recuperate. Au pornit dintr-o cameră de 6 metri pe 5. Azi, spațiul lor are peste 1.500 de metri pătrați. Firma a crescut și cu ea și visul.

Marius nu a uitat de unde a pornit. Banii câștigați nu i-a oprit pentru el. I-a donat — ONG-ului, clinicii, taberelor pentru persoane cu dizabilități. În al treilea an de activitate, firma a donat 300.000 de lei. Astăzi, contribuțiile au depășit 1,2 milioane. Dar el nu s-a oprit aici.

În 2020 a fondat o clinică de recuperare neurologică în localitatea natală, Sintești. De ce acolo? Pentru că „ dacă tot ai văzut iadul, înveți să construiești raiul acolo unde te-a ars focul ”. Clinica nu e doar o afacere, e o misiune. A început cu o sală mică, azi are și cazare, aparatură de top, și planuri mari: un spital de recuperare construit de la zero.

A adus în sat oameni în scaun rulant care nu mai credeau că pot merge vreodată. A investit în echipamente, dar și în speranță. Unul dintre cele mai impresionante cazuri? Un copil de 14 ani, paraplegic, care după luni de recuperare a făcut primii trei pași. Nu metaforic. Pași reali. Cu efort, cu muncă, cu credință. „ Ne-au pus la treabă și aparatele ”, povestește Marius cu o mândrie liniștită.

Pe lângă clinică și firmă, Marius face și lobby pentru îmbunătățirea vieții celor cu dizabilități. E un om în continuă mișcare — chiar dacă scaunul cu rotile e singurul vehicul cu care poate „alerga”.

A fost tratat cu dispreț de multe ori. În parcări, în birouri de „doamne directoare” care-l priveau ca pe un cerșetor, în magazine, în drumurile spre tabere. I s-a spus că „handicapații” n-ar trebui să aibă voie să conducă. I s-a închis geamul în nas, i s-a refuzat ajutorul când mașina s-a stricat, i s-a pus eticheta de „cerșetor cu acte”.

Dar nimic din toate astea nu l-a oprit. Le-a încasat, le-a râs în față și a mers mai departe. Cu încrederea că face ceea ce trebuie — și cu zeci de mii de oameni care, în fiecare an, se bucură de roadele muncii sale.

Marius Stratulat nu și-a ales drumul. Dar l-a croit, cu propriile mâini, într-un peisaj care părea imposibil de străbătut. Pentru unii, este doar un om în scaun rulant. Pentru alții, este un model. Dar pentru cei care îl cunosc cu adevărat, este dovada vie că nu trebuie să mergi în picioare ca să urci munți.

Activist de mediu? N-a vrut. Dar n-a avut de ales

„ Activist de mediu nu-mi doream să devin. Dar n-am avut de ales.”- așa începe Marius Stratulat când e întrebat cum s-a implicat în lupta împotriva poluării din sudul Capitalei.

Pentru că din 2000, Marius a primit... vecini noi. Neinvitați, imprevizibili și complet toxici: un munte de gunoi, crescut încet, dar sigur, la marginea satului său natal, la aproximativ jumătate de kilometru de casa lui. Un depozit de deșeuri care a început să crească dincolo de ce și-ar fi imaginat cineva. Încet-încet, mirosul a devenit imposibil de suportat, iar aerul a devenit irespirabil.

Inițial, a crezut că e vorba doar de disconfort. De un miros urât, cu care „poate ne obișnuim”. Dar curând a înțeles că disconfortul era cea mai mică problemă.

Și-a montat un senzor profesionist de măsurare a calității aerului. Datele au fost șocante. Limite depășite de gaze toxice, asociate cu risc crescut de cancer și boli respiratorii cronice. Nu era doar un miros deranjant. Era un pericol real. Otravă în aerul pe care îl respirau copii, bătrâni, întreaga comunitate. Iar el nu putea rămâne spectator.

S-a informat, a învățat, a vorbit cu specialiști, cu juriști, cu alți cetățeni care simțeau aceleași lucruri. A decis că e momentul să acționeze. Așa s-a născut Asociația Civică Iar Miroase, dintr-un amestec de revoltă, determinare și dragoste pentru oamenii din jur.

A devenit președintele acestei organizații care, în doar un an, a devenit principala voce a sudului Bucureștiului și a județului Ilfov în fața autorităților. A învățat să facă sesizări, să citească legislație, să conteste autorizații. A vorbit cu presa, cu oameni din Guvern, cu ONG-uri din toată țara. A mobilizat o comunitate tăcută să își spună of-ul. Să scrie, să reclame, să se implice.

În prezent, Asociația Iar Miroase este parte într-un proces important: cererea de anulare a autorizației integrate de mediu pentru depozitul de deșeuri din Sintești–Vidra. Nu e un demers ușor. Nu e o luptă scurtă. Dar e o luptă vitală.

Și în ciuda presiunilor, amenințărilor și campaniilor de discreditare, Marius rămâne calm. Deși e atacat de rețele obscure de pseudo-ONG-uri și articole publicate pe site-uri dubioase, el continuă să creadă în adevăr. Nu se teme. De ce ar face-o? A învins moartea, depresia, umilința. Nu-l mai sperie un proces.

„ Aerul curat nu e un moft. E un drept elementar ”, spune Marius.

Un invincibil printre oameni

Dacă ar fi să-i rezumăm viața într-un cuvânt, probabil că „invincibil” ar fi cel mai potrivit. Nu pentru că n-a fost doborât. Ci pentru că, ori de câte ori a fost, s-a ridicat. Și de fiecare dată mai puternic.

Marius Stratulat nu e doar fondator de afacere, lider de ONG, activist civic și sportiv cu performanțe. E un om complet, cu o viață care îmbină umorul cu profunzimea, vulnerabilitatea cu puterea, familia cu misiunea. Are o relație stabilă, prieteni apropiați și o familie extinsă care-l susține necondiționat. A învățat să construiască în jurul lui nu doar ziduri sau proiecte, ci o comunitate întreagă de sprijin și afecțiune.

Da, succesul lui a născut și invidii. Unele tăcute, altele exprimate fățiș, chiar din partea unor oameni care nu știu – și, poate, nici nu vor să știe – ce înseamnă să trăiești într-un scaun rulant. Ce înseamnă să-ți conduci mașina doar cu mâinile, să te lovești de nepăsare, de aroganță, de prejudecăți. Ce înseamnă să-ți începi viața de la zero nu o dată, ci de mai multe ori. Ce înseamnă să nu ai voie să obosești – pentru că, dacă tu cedezi, nimeni nu vine să ducă mai departe ce-ai început.

Dar pe Marius nu-l sperie ironiile sau zvonurile. Nu-l clatină. Nu-l rănesc. Le privește cu un zâmbet aproape ironic. „ Dacă ar ști cât de greu e drumul ăsta, poate că și-ar mușca limba înainte să judece ”, spune uneori.

Într-o lume grăbită, superficială, în care like-urile sunt confundate cu sprijinul real, Marius e o lecție vie. O lecție de curaj. De asumare. De muncă. De perseverență. Și mai ales de iubire față de viață.

Poate că nu va construi doar un spital, ci o întreagă mișcare. Poate că nu va revoluționa lumea, dar a schimbat deja viețile a sute de oameni care, văzându-l, au început să creadă că pot. Că merită. Că există un mâine în care se poate trăi demn, chiar și atunci când pare imposibil.

Dacă Marius ar fi fost doar un personaj de film, povestea lui ar fi fost considerată prea neverosimilă. Dar Marius Stratulat e cât se poate de real. Și exact prin asta devine super-eroul de care aveam nevoie. Un Superman care, în loc de pelerină, poartă o misiune. Care, în loc să salveze lumea, le arată oamenilor cum să se salveze singuri.