1 din 8 | Nu e o glumă: Grecii se întorc oficial la zeii din Olimp. Ce se întâmplă acum la Atena
2 din 8 | Nu e o glumă: Grecii se întorc oficial la zeii din Olimp. Ce se întâmplă acum la Atena
3 din 8 | Nu e o glumă: Grecii se întorc oficial la zeii din Olimp. Ce se întâmplă acum la Atena
4 din 8 | Nu e o glumă: Grecii se întorc oficial la zeii din Olimp. Ce se întâmplă acum la Atena
5 din 8 | Nu e o glumă: Grecii se întorc oficial la zeii din Olimp. Ce se întâmplă acum la Atena
6 din 8 | Nu e o glumă: Grecii se întorc oficial la zeii din Olimp. Ce se întâmplă acum la Atena
7 din 8 | Nu e o glumă: Grecii se întorc oficial la zeii din Olimp. Ce se întâmplă acum la Atena
8 din 8 | Nu e o glumă: Grecii se întorc oficial la zeii din Olimp. Ce se întâmplă acum la Atena
În Grecia, patria filosofiei și a templelor albe care umplu manualele de istorie, zeii Olimpului nu mai sunt doar personaje de mitologie. Din 2017, religia lor este recunoscută oficial de stat, cu drepturi, ceremonii, temple autorizate și adepți care se prezintă, fără urmă de ironie, drept continuatorii tradiției politeiste din Antichitate.
În timp ce majoritatea grecilor privesc fenomenul cu un zâmbet sceptic, o comunitate tot mai vizibilă de „cetățeni eleni” își trăiește credința în Zeus, Hera, Apollo și Artemis cu o seriozitate care poate părea stranie. Sau fascinantă. Sau, după unii, ușor suveranistă.
„Zeii s-au întors”: cum a devenit politeismul elen religie recunoscută în Grecia modernă
Pentru orice turist care urcă azi treptele Partenonului, Grecia pare blocată într-un contrast spectaculos: pe de o parte ruinele lumii antice, pe de altă parte obișnuitele icoane ortodoxe care împânzesc fiecare colț de stradă, brutărie sau taxi. Între aceste două lumi părea să nu existe o punte reală, până în 2017, când statul elen a decis că religia politeistă a grecilor antici poate fi din nou recunoscută oficial. Nu ca „proiect cultural”, ci ca religie în toată regula, cu statut juridic, cu dreptul de a oficia ritualuri și chiar de a deschide temple.
Decizia a stârnit atunci un val de reacții, de la uimire la indignare. Mulți greci au privit momentul ca pe o glumă ministerială, o curiozitate exotică într-o țară dominată masiv de ortodoxie. Altora li s-a părut o întoarcere la rădăcini, un elogiu adus unei identități culturale prea des îngropate sub straturi de istorie. Iar pentru adepți — puțini, dar extrem de vocali — recunoașterea din 2017 a fost confirmarea că tradiția lor, cultivată în tăcere timp de decenii, merită un loc oficial în contemporaneitate.
La baza fenomenului se află Consiliul Suprem al Cetățenilor Eleni, o organizație fondată în 1997 cu misiunea declarată de a „restabili religia elenă” și de a combate ceea ce liderii săi numesc „bizantinismul spiritual” care ar fi dominat Grecia în ultimii 1500 de ani. Limbajul lor, plin de expresii grave și termeni arhaizanți, i-a făcut pe mulți greci să ridice o sprânceană. „Cetățeni eleni”, „restaurarea tradiției originale”, „recâștigarea spiritului liber al Antichității” — toate sună mai degrabă a manifest identitar decât a catehism.
Și totuși, indiferent de percepția publică, comunitatea a crescut constant. Adepții se întâlnesc pentru ceremonii, își sărbătoresc zeii în sanctuare naturale sau în spații autorizate, își construiesc calendarul lunar după modelul antic și participă la congrese europene unde politeiștii din diferite țări își compară ritualurile.
Recunoașterea oficială nu a fost un gest de entuziasm religios, ci consecința unei legislații europene care interzice discriminarea cultelor neagresive. Guvernul elen, confruntat cu cereri repetate și cu un dosar juridic impecabil, a decis să îi includă în categoria cultelor recunoscute. Practic, Grecia nu a „adoptat” politeismul, ci doar a admis că libertatea religioasă nu poate exclude un cult atât timp cât acesta este pașnic și organizat.
Reacția societății a rămas însă ambiguă. Unii greci îi consideră pe adepți simpatici, dar ridicoli, alții îi văd ca pe niște nostalgici inofensivi, iar un segment deloc neglijabil îi privește cu suspiciune, observând retorica lor anticlericală și tonul identitar pe care îl folosesc atunci când vorbesc despre „renașterea elenismului”. Între admirație culturală și iritare politică, fenomenul se mișcă pe o linie subțire, unde mitologia devine uneori pretext pentru dezbateri despre identitate, istorie și chiar geopolitică.
Ceea ce e sigur însă e că, în Grecia anului 2025, zeii Olimpului nu mai sunt doar decor pentru turiști sau subiect de filme. Cei care îi venerează o fac cu ritualuri, cu ceremonii elaborate și cu un calendar religios propriu, care se întinde pe tot anul. Iar faptul că statul le-a recunoscut oficial existența transformă această întoarcere la Olimp într-o realitate greu de ignorat.
Cine sunt adepții și ce vor: portretul „cetățenilor eleni” din secolul XXI
Dacă îi întrebi pe liderii Consiliului Suprem al Cetățenilor Eleni cine sunt ei, răspunsul vine prompt: oameni obișnuiți, profesioniști, intelectuali, artiști, oameni care au descoperit în mitologia greacă nu doar povești frumoase, ci un mod de viață. Dacă îi întrebi însă pe majoritatea grecilor cine sunt acești adepți, primești cu totul alt tablou: „ăia care se îmbracă în togi”, „romantici de profesie”, „fani ai lui Zeus care nu s-au desprins de ora de istorie din clasa a VII-a”. Undeva între aceste două percepții se află adevărul.
Mișcarea a început discret, în anii ’90, într-o perioadă în care Grecia traversa turbulențe identitare după anii grei ai crizei economice și ai conflictelor politice. Organizația care avea să devină centrul politeismului modern a fost fondată în 1997 cu o misiune aparent academică: restabilirea tradițiilor elene autentice, studiul calendarului antic, promovarea culturii grecești precreștine. În timp însă, misiunea s-a transformat într-un proiect religios explicit, construit pe ideea că zeii antici nu sunt doar simboluri culturale, ci entități demne de venerare în prezent.
Adepții nu sunt deloc genul de fanatici pe care ți i-ai imagina într-un cult marginal. Majoritatea trăiesc în marile orașe, au studii universitare, sunt familiarizați cu știința modernă și nu contestă evoluția sau astronomia. Dimpotrivă, mulți dintre ei au legături cu mediul academic, iar unii provin chiar din primele societăți de astronomie culturală fondate în Grecia încă din anii ’30. Dar dincolo de aparențele raționale, discursul lor are o direcție clară: recuperarea unei identități pierdute, reînnodarea legăturii cu lumea elenă înainte ca Bizanțul și apoi creștinismul să schimbe complet peisajul spiritual al țării.
Din această cauză, retorica lor este adesea percepută drept provocatoare. Adepții vorbesc despre „renașterea spiritului elen”, despre „depășirea întunecimii bizantine” și despre recuperarea libertății spirituale pierdute. Nu e surprinzător că unii critici îi acuză de suveranism cultural, mai ales atunci când insistă că tradiția elenă autentică ar fi fost „îngropată” sub straturi străine de influențe orientale. Într-o țară în care identitatea națională este strâns legată de ortodoxie, asemenea afirmații aprind repede spiritele.
Cu toate acestea, în contact direct, adepții nu par nici rebeli, nici radicali. Sunt oameni extrem de serioși în ceea ce fac, uneori chiar prea serioși pentru gustul publicului. Își pregătesc ceremoniile luni întregi, studiază texte vechi, reconstruiesc ritualuri cu atenție aproape arheologică, se adună în sanctuare naturale pentru a invoca prezența zeilor sau organizează conferințe internaționale despre tradițiile europene precreștine. De la distanță, totul poate părea un fel de societate de reconstituire istorică, dar pentru ei diferența e clară: nu se prefac, nu interpretează roluri, ci cred.
Ce vor, de fapt? Răspunsul depinde pe cine întrebi. Liderii mișcării vorbesc despre libertate spirituală, despre recuperarea unei culturi îngropate în istorie, despre dreptul de a practica o religie care precedă cu două milenii tradiția dominantă. Adepții mai tineri caută adesea sens, comunitate, liniște, un tip de spiritualitate mai puțin rigidă decât cea instituționalizată. Cei mai sceptici dintre observatori susțin însă că politeismul modern funcționează și ca manifest identitar, o formă de diferențiere într-o societate globalizată, în care Grecia își negociază constant locul între tradiție și modernitate.
În mijlocul acestor tensiuni, comunitatea continuă să crească lent, dar constant. Nu sunt mulți, dar sunt vizibili, organizați și neobișnuit de perseverenți. Iar pentru o mișcare religioasă care venerează zei vechi de trei milenii, perseverența pare să fie, până la urmă, cea mai firească dintre virtuți.
Ritualuri și ceremonii: între solemnitate, reconstituire și surprinzător de multă seriozitate
Dacă te aștepți ca ritualurile politeiștilor moderni să fie un fel de carnaval estival, o paradă turistică sau un cosplay elaborat, pregătește-te să fii contrazis. Pentru adepții religiei elene, ceremoniile sunt momente sacre, tratate cu un formalism care ar putea părea anacronic, dar care vine exact din dorința lor de a recrea o legătură pierdută cu lumea Antichității. Totul se pregătește minuțios: altarul, ofrandele, incantațiile, gesturile, chiar și ordinea participanților. Într-o epocă în care totul este improvizat sau digitalizat, spectaculozitatea lor stă tocmai în faptul că nimic nu este lăsat la voia întâmplării.
Ritualurile încep de obicei în natură. Adepții preferă locurile considerate sacre: coline, păduri, ruine sau izvoare care evocă sanctuarele Nimfelor, templele lui Zeus sau spațiile purificate dedicate lui Apollo. Ceremoniile încep aproape întotdeauna cu aprinderea focului, moment solemn în care se invocă atenția zeilor. Urmează ofrandele: grâu, fructe, vin, ulei, flori, elemente simple, dar încărcate simbolic. Uneori se aduc și mâncăruri gătite, care după ritual sunt împărțite comunității, într-o atmosferă ce amintește de ospățul sacru din lumea vechilor eleni.
Acolo unde apare controversa, apare și fascinația. Există ritualuri în care se folosesc sacrificii animale, un detaliu care a provocat scandaluri periodice în presa grecească. În realitate, aceste sacrificii sunt rare, strict reglementate și nu seamănă deloc cu imaginile violente pe care unii critici le evocă pentru dramatism. E vorba de mici animale sacrificate în mod legal și consumate ulterior de comunitate, într-o formă care, din punct de vedere juridic, nu diferă prea mult de un eveniment gastronomic tradițional. În ciuda explicațiilor oficiale, subiectul rămâne însă sensibil, iar adepții se trezesc adesea acuzați că duc reconstituirea mult prea departe.
În rest, ritualurile sunt surprinzător de pașnice. Muzica este minimală sau absentă, discursurile sunt solemne, iar participanții păstrează o atitudine de concentrare care îi surprinde pe cei obișnuiți cu ceremoniile zgomotoase ale altor grupări spirituale. Există procesiuni cu tineri care poartă torțe sau vase cu ofrande, există libații în cinstea zeilor, există replici din imnurile homerice, recitate cu o pasiune care ar putea trezi gelozia oricărui profesor de limbi clasice. Totul este atât de serios, încât uneori pare să înghețe timpul în jurul lor. Singurul element cu adevărat modern este inevitabil: telefoanele ridicate pe furiș de participanți sau de trecători, pentru a imortaliza momentul pe Instagram.
Pentru restul societății, ritualurile sunt un amestec desconcertant de sacru și teatral. Unii greci privesc ceremoniile cu un zâmbet indulgent, alții cu iritare, iar alții cu un interes antropologic sincer. Important este că ritualurile nu sunt făcute pentru spectatori. Ele sunt declarații de existență, reconfirmări ale unei identități, momente în care adepții afirmă, într-o lume extrem de seculară, că spiritualitatea poate lua și forme pe care nimeni nu le-ar fi crezut posibile în Grecia secolului XXI.
Un an în slujba zeilor: calendarul ceremoniilor din 2025
Dacă există un indiciu că politeismul elen modern nu este un hobby izolat, ci o religie trăită zi de zi, acesta se vede cel mai bine în calendarul lor anual. Nu vorbim despre câteva ceremonii sporadice organizate de entuziaști nostalgici, ci despre un program complet, dens, aproape epuizant, care se întinde pe douăsprezece luni și transformă fiecare fază a lunii, fiecare echinocțiu, fiecare anotimp într-un moment sacru. Privit de la distanță, anul ritualic al adepților pare un carusel de festivaluri, comemorări, ceremonii solare, invocări lunare și sărbători dedicate eroilor Greciei. Privit de aproape, este o coregrafie complicată a unei tradiții împrumutate din manualele de istorie și din fragmentele de literatură antică, dar adaptată pentru secolul XXI.
Anul începe, simbolic, cu Maimakteria, o sărbătoare rezervată invocării vremii bune înainte de intrarea în iarnă, un ritual antic pe care adepții îl reinterpretează cu o seriozitate aproape poetică. Apoi vine Noumenia, momentul în care luna nouă marchează începutul unei etape cosmice. Noumenia revine la fiecare lună, cu nume sonore care par desprinse din tragediile lui Euripide: Maimakterion, Metageitnion, Boedromion, Skirophorion, Elafivolionos. Pentru fiecare dintre aceste luni, adepții aprind focul sacru, dedică vin și ulei zeilor și rostesc imnuri care, în Antichitate, se auzeau probabil doar în sanctuarele polisurilor grecești.
Apoi vine Thesmophoria, o sărbătoare cu rădăcini străvechi legată de Demetra și fertilitatea pământului. În Grecia antică era un festival exclusiv feminin, presărat cu ritualuri misterioase care i-au nedumerit chiar și pe autorii antici. În varianta modernă, Thesmophoria devine o ceremonie solemnă și surprinzător de discretă, în care participantele reconstituie gesturi vechi de milenii, fără spectacol, fără stridențe, într-o liniște care contrastează puternic cu agitația orașelor din jur.
Primăvara și toamna aduc cu ele marile momente ale calendarului solar. Echinocțiul de Primăvară este celebrat alături de Asclepia, un festival dedicat lui Asclepios, zeul medicinei. Este una dintre cele mai interesante ceremonii, pentru că adună laolaltă simboluri de vindecare, ritualuri de purificare și momente în care adepții își exprimă recunoștința pentru sănătate într-o manieră care combină eleganța modernă cu atmosfera solemnă a vechilor temple de pe insula Kos. Echinocțiul de Toamnă, pe de altă parte, se împletește cu comemorarea eroilor Marianthonului, un ritual civic care amintește că religia elenă modernă nu este doar cult, ci și un act de memorie națională.
Există însă și momente spectaculoase, în care reconstituirea capătă dimensiuni aproape teatrale. Sărbătoarea Thesea, desfășurată la Sanctuarul Nimfelor în cadrul Congresului European al Religiilor Naționale, adună participanți din toată Europa. Procesiuni cu torțe, ofrande aduse pe altare decorate, recitări din imnurile vechi și invocarea lui Theseus creează un tablou care pare scos dintr-o inscripție antică, doar că este filmat cu telefoane moderne. Ceremonia de deschidere a congresului, ținută la Atena, are aceeași solemnitate, completată de momente de dialog între delegațiile internaționale ale altor religii precreștine europene, de la baltice la nordice.
Adepții nu se limitează însă la zei, ci onorează și eroii. Ceremonia din Salamina, dedicată războinicilor care au schimbat soarta Greciei în fața perșilor, este o comemorare strictă, lipsită de spectaculozitate, dar încărcată de patriotism. La fel și depunerea coroanei la statuia lui Rigas, un gest care spune totul despre direcția ideologică a grupării: religia lor nu trăiește în trecut, ci într-un prezent în care spiritualitatea se împletește vizibil cu sentimentul național.
Iar anul nu ar fi complet fără festivalurile dedicate zeilor iubirii, purificării sau armoniei: Charisia și Aphrodisia, sărbători discrete, dar foarte apreciate în comunitate; Thargilia, un rit de purificare în care se invocă lumina lui Apollo; sau Antesteria, festivalul vinului și al renașterii primăverii, unul dintre puținele momente în care politeiștii moderni par să-și permită o relaxare reală. Solstițiul de Vară rămâne însă apogeul anului: o noapte lungă, luminată de torțe și de focul sacru, în care comunitatea întâmpină cea mai puternică lumină a soarelui cu o combinație de solemnitate și entuziasm care îi cucerește chiar și pe cei mai sceptici observatori.
Privind calendarul în ansamblu, devine clar că politeismul elen modern nu este o fantezie estivală, ci un ritm de viață. O lume paralelă, în care timpul nu se măsoară doar în zile și luni, ci în momente sacre care dau sens prezentului prin oglinda unui trecut îndepărtat.
Identitate și suspiciuni de suveranism
Dacă ritualurile îi fac pe adepți să pară excentrici, discursul lor public este cel care alimentează suspiciunile. Mulți dintre ei vorbesc despre „renașterea spiritului elen”, despre eliberarea Greciei de „umbrele bizantine” și despre recuperarea unei identități pierdute sub dominația creștină. Într-o societate în care ortodoxia este aproape sinonimă cu identitatea națională, asemenea formulări nu trec neobservate.
Adepții resping acuzațiile de politizare, dar tonul lor anticlerical — uneori ironic, alteori tăios — îi face pe critici să-i considere o versiune culturală a suveranismului modern. Diferența este că „programul” lor nu are revendicări politice, ci mai degrabă spirituale: cer respect, spații pentru ritualuri, recunoaștere culturală și dreptul de a trăi într-o Grecie în care mitologia nu e doar subiect de excursii școlare, ci parte din viața cotidiană.
Pentru restul societății, fenomenul rămâne un amestec de curiozitate și scepticism. Unii îi privesc ca pe niște romantici inofensivi, alții ca pe niște agitatori cu nostalgii antice. Adevărul este probabil la mijloc: o comunitate mică, dar pasionată, care transformă un discurs cultural într-o identitate spirituală.
Ce se reconstituie, de fapt: religia antică, așa cum nu mai există de două milenii
Oricât de fidel ar încerca adepții să reconstruiască tradițiile elene, religia lor nu este — și nu are cum să fie — copia exactă a celei practicate acum 2.500 de ani. În Antichitate, cultul zeilor era o parte organică a vieții publice, amestecat cu politica, teatrul, armata și administrația orașului. Era mai puțin o credință intimă și mai mult o obligație civică, un mod prin care comunitățile își mențineau coeziunea.
Versiunea modernă este inevitabil reinterpretată. Lipsesc templele mari, lipsesc preoții oficiali ai polisurilor, lipsesc sacrificiile în masă, lipsesc oracolele. Au rămas însă ideile centrale: relația cu natura, respectul față de ritmurile cosmice, simbolismul imnurilor și, mai ales, sentimentul că viața spirituală a Greciei a început cu mult înaintea erei creștine.
Într-un fel, ceea ce reconstruiesc adepții nu este religia antică, ci o versiune romanțată a acesteia, filtrată prin secolul XXI și prin dorința firească de a transforma mitologia într-o identitate. Și poate că tocmai de aceea fenomenul este atât de greu de clasificiat: nu este nici doar credință, nici doar reconstituire, nici doar cultură, ci o combinație fluidă care trăiește undeva la granița tuturor acestor lumi.
sursa foto: ysee.gr
