1 din 2 | Ion Iliescu, acuzat de crime împotriva umanității în Dosarul Revoluției de la 1989
2 din 2 | Ion Iliescu
Ion Iliescu, primul președinte al României post-comuniste, a avut o viață de film. El a fost abandonat de mama lui naturală, Maria Dumitru Toma, la vârsta de doar un an și a fost crescut de părinți adoptivi. Căsătorit de tânăr cu Nina Iliescu, fostul șef al statului nu a avut copii, dar a adoptat la rândul său un fiu.
Ion Iliescu a murit pe data de 5 august 2025, la vârsta de 95 ani, după aproape două luni în care a fost internat la terapie intensivă la Spitalul SRI. Înainte de 1989, Ion Iliescu a avut o carieră spectaculoasă la vârful Partidului Comunist Român (PCR), până când a intrat în dizgrația cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu.
După căderea comunismului, Ion Iliescu a fost ales de trei ori ca președinte al României, ultimul mandat fiind în perioada 2000-2004.
Ion Iliescu s-a retras treptat din viața politică și de pe scena publică după 2006, pe fondul vârstei înaintate, dar și a problemelor de sănătate.
Ion Iliescu, crescut de mătușa sa
Ion Iliescu s-a născut în 3 martie 1930, la Olteniţa, județul Călărași.
Tatăl lui Ion Iliescu a fost comunist ilegalist. Datorită acestei activităṭi, în copilăria foarte mică a fiilor săi Ion ṣi Eugen, Alexandru Iliescu a fost plecat de acasă.
În 1931 s-a dus clandestin în Uniunea Sovietică, lăsându-ṣi soṭia, Maria, cu un copil de un an pe lângă ea ṣi cu unul încă nenăscut.
La întoarcere a găsit-o recăsătorită, iar pe băieṭi despărṭiṭi. Ion a fost o vreme crescut de rude, până când tatăl său s-a recăsătorit.
Noua soṭie s-a numit tot Maria ṣi a fost o mamă bună pentru fiul cel mare al bărbatului ei.
Ce a povestit Ion Iliescu despre copilăria sa
Într-un interviu din 2011 pentru Arhiva de istorie orală fostul preṣedinte Ion Iliescu a vorbit despre mama lui adoptivă cu respect ṣi admiraṭie.
„Tata a intrat cumva în mişcarea sindicală şi în acţiunile acestea muncitoreşti, aşa s-a apropiat de mişcarea muncitorească propriu-zisă, la care a fost împins apoi şi de condiţiile concrete de viaţă, ba cu loc de muncă, ba fără loc de muncă… În acest fel, în 1930 – deci eu m-am născut în martie 1930 – el era în această situaţie, locuia în Bucureşti, în cartierul Bucureştii Noi şi în ‘31 a fost contactat de reprezentanţii Partidului Comunist şi la sfârşitul anului i s-a propus să meargă ca delegat la Congresul Partidului Comunist. […]
Ei, asta pentru viaţa noastră a avut o anumită influenţă, pentru că mama naturală rămăsese însărcinată cu fratele meu Eugen, el s-a născut în lipsa tatălui. Deci, taică-meu a plecat şi a lipsit vreo cinci ani din ţară, a venit prin ’36 – ’37. Când s-a reîntors, a găsit-o pe mama naturală recăsătorită. Ea era o femeie simplă, toată vremea cu Poliţia pe capul ei s-o întrebe de taică-meu. Ea nu ştia nimic, săraca, ea nici nu ştia că taică-meu a plecat din ţară, el nu putea să-i spună, era în clandestinitate. Născând şi pe al doilea copil, bunicii m-au luat pe mine la Olteniţa. Fratele care s-a născut în lipsa tatălui, a rămas la mama naturală. Asta ne-a despărţit pentru o bucată de vreme. Ea s-a recăsătorit cu un muncitor, un şofer.
Taică-meu, când s-a reîntors, în ’36 – ’37 a vizitat-o, a văzut casa pe care şi-o construise, casă de paiantă, simplă de periferie de Bucureşti. A constatat realitatea, şi-a luat rămas bun, a vrut să vadă copilul. Peste o vreme s-a recăsătorit cu o femeie venită din Maramureş – coincidenţă, tot Maria o chema! – şi care mi-a devenit mamă adoptivă şi de care m-am ataşat efectiv, era o femeie extraordinară! Fiică de maramureşeni de pe Valea Izei, cu o viaţă dificilă, grea, pe care au cunoscut-o maramureşenii în general. Ea o vreme a apucat să facă gimnaziul de la Sighet, şi o vreme a lucrat ca învăţătoare suplinitoare în câteva sate din zona respectivă. N-a rezistat mult şi a venit spre Bucureşti să-şi caute o viaţă mai bună. Ea era născută în 1912. Până la urmă a găsit un loc de lenjereasă la Spitalul Filantropia. Aşa a cunoscut-o tatăl meu şi s-au căsătorit spre finele anului ’37. […]
Am mers în vacanţe, în vacanţele de Crăciun, de Paşte şi în vacanţele mari( să-și viziteze tatăl la închisoare- n.r). Prima dată l-am vizitat la Caracal, acolo l-am văzut pe profesorul Constantinescu Iaşi care era împreună cu ei. Atunci am mers împreună cu maică-mea. De prin ’41 – ’42 maică-mea a fost obligată să intre şi ea în clandestinitate. Eu am rămas la o mătuşă, la sora tatălui meu care era soţia unui lucrător la Abatorul din Bucureşti, de pe Calea Văcăreşti. Acolo am şi locuit în anii războiului”, a povestit Ion Iliescu.
Ce studii avea Ion Iliescu
Ion Iliescu a urmat primii ani de şcoală în oraşul natal, după care a urmat studiile secundare în Bucureşti, la Liceul Industrial-Polizu, Liceul „Spiru Haret” şi Colegiul „Sfântul Sava”.
Ion Iliescu s-a numărat în această perioadă printre fondatorii Uniunii Asociaţiilor Elevilor din România (1948).
În 1950, Ion Iliescu a fost admis la Institutul Politehnic din Bucureşti unde a studiat hidroenergia şi gospodărirea apelor.
Mătuşa lui Iliescu era menajeră în casa Anei Pauker, lucru care l-a ajutat să obţină sprijinul acesteia pentru a-şi continua studiile la Institutul Energetic din Moscova (1950- 1954).
În 1951, Ion Iliescu s-a căsătorit cu Nina Şerbănescu, inginer, cercetător ştiinţific în domeniul coroziunii metalelor. Cei doi se cunoșteau din perioada liceului.
După întoarcerea de la Moscova, Ion Iliescu a lucrat, din 1955, ca inginer proiectant la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice din Bucureşti.
În anii 1960 și 1970, Ion Iliescu a avut o ascensiune la vârful Partidului Comunist Român (PCR), ajungând secretar al Comitetului Central al PCR, ocupându-se de secţia de Propagandă.
După această perioadă, Iliescu devine vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Timiş, între anii 1971- 1974, şi preşedinte al Consiliului judeţean Iaşi, între anii 1974- 1979.
De asemenea, din noiembrie 1974 a fost desemnat membru supleant (permanent din 30 martie 1979) al Consiliului de Stat.
Ion Iliescu și soția sa, Nina, au adoptat un copil orfan
Mihail Bujor Sion a rămas orfan de ambii părinți, la sfârșitul anilor ’70, în urma unei tragedii aviatice petrecute între Sibiu și Caransebeș.
După această întâmplare nefericită, Mihail Bujor Sion a fost luat sub aripa sa de familia Iliescu, Ion și Nina crescându-l și îndrumându-l ca și cum ar fi fost propriul lor copil, chiar dacă nu apare oficial în niciun act.
Ion Iliescu i-a călăuzit paşii lui Mihai Bujor Sion și în cariera profesională. După ce a devenit președinte al României, acesta l-a luat la Palatul Cotroceni pe fiul său adoptiv, numindu-l la început în funcția de șef al Cancelariei Prezidențiale și, ulterior, în cea de consilier prezidențial pe probleme economice.
Ion Iliescu, primul președinte al României după "mazilirea" lui Ceaușescu
Ion Iliescu s-a impus ca o figură providențială în timpul Revoluției din decembrie 1989, fiind ales ca preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale și al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN). Cele două organisme au fost create cu scopul de a asigura provizoriu conducerea statului până la primele alegeri democratice.
Partidele istorice (liberalii și țărăniștii) i-au cerut lui Ion Iliescu ca Frontul Salvării Naționale (FSN) să nu intre direct în jocul politic, ci să rămână un organism neutru, care organizează alegerile.
FSN s-a transformat, însă, în ianuarie 1990 în partid politic şi s-a impus în alegeri într-un mod categoric. Alegerile din 20 mai 1990 au fost denumite și "Duminica Orbului", fiind câștigate de FSN cu 67% din voturi, iar Ion Iliescu a fost ales președinte cu un procentaj zdrobitor, 85% din voturi.
"Alegerile din 20 mai 1990 au fost kilometrul zero al evoluției democrate a României", a scris Ion Iliescu la împlinirea a 30 de ani de la acel moment.
"Nu a fost totul perfect, nu au mers lin toate lucrurile. Dar programul enunțat atunci, în lunile care au precedat alegerile, a unit națiunea în jurul unui proiect strategic, cel al integrării europene și euro-atlantic. Ne-am atins obiectivele, pentru că am crezut în ele", a completat fostul lider al FSN.
Ion Iliescu, acuzat de infracțiuni împotriva umanității în Dosarul Revoluției
Nederanjat de procurori peste 30 de ani după Revoluție, Ion Iliescu a fost acuzat în cele din urmă de infracțiuni împotriva umanității în Dosarul Revoluției din 1989.
Fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul viceprim-ministru Gelu Voican Voiculescu şi Iosif Rus, fost şef al Aviaţiei Militare, sunt acuzaţi de săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii.
În 8 aprilie 2019, procurorii Secţiei militare din Parchetul General au trimis în judecată dosarul Revoluției din decembrie 1989, în care Ion Iliescu este acuzat de infracţiuni contra umanităţii.
Dosarul cauzei cuprinde 3.330 de volume, dintre care 2.030 au fost instrumentate după 13 iunie 2016.
Ion Iliescu, membru şi preşedinte al C.F.S.N., Gelu Voican Voiculescu, membru C.F.S.N. şi fost viceprim-ministru al Guvernului României, Iosif Rus, fost comandant al Aviaţiei Militare, şi Emil (Cico) Dumitrescu, fost membru CFSN, sunt acuzaţi în dosarul Revoluţiei din decembrie 1989 de infracţiuni contra umanităţii.
Cum ar fi profitat Ion Iliescu de "psihoza teroriștilor" de la Revoluție
Ion Iliescu a fost acuzat de procurori că a deturnat, împreună cu un grup de comuniști din eșalonul doi al partidului-stat, Revoluția din decembrie 1989.
Probatoriul administrat, arată Parchetul, a relevat că întreaga forţă militară a României, Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul de Interne – Departamentul Securităţii Statului, precum şi Gărzile Patriotice, începând cu data de 22.12.1989, orele 16:00, s-au pus la dispoziţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi conducerii acestuia.
Din acelaşi moment, grupul de decizie politico-militară al C.F.S.N. a luat deciziile importante cu caracter politic şi militar, urmărind accederea la puterea politică a unui grup preconstituit şi legitimarea politică în faţa poporului român.
Cercetările vizează faptul că prin instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului ar fi fost create numeroase situaţii de foc fratricid, trageri haotice, ordine militare contradictorii etc.
În acest context, în intervalul 22-30.12.1989 au fost trase aproximativ 12.600.000 de cartuşe. Psihoza teroristă ar fi fost indusă cu intenţie prin diversiuni şi dezinformări şi a provocat, după 22.12.1989, 862 de decese, 2.150 răniri, lipsirea gravă de libertate a sute de persoane, vătămări psihice. Aceste consecinţe tragice au fost mult mai grave decât cele ale represiunii exercitate în intervalul 17-22.12.1989 (orele 12:00), arată procurorii.
