Român îndrăgit de milioane de oameni, ucis cu sălbăticie în propria casă! Pozele de la locul crimei au îngrozit România

Ioan Luchian Mihalea, fondatorul „Song” și „Minisong”, a fost unul dintre cei mai apreciați muzicieni ai României înainte de 1989 și în primii ani de după Revoluție. Uciderea sa violentă, pe 29 noiembrie 1993, a zguduit țara și a lăsat în urmă un dosar controversat.

Presa vremii a publicat pentru prima dată imagini de la locul crimei, schimbând definitiv modul în care era consumată informația în România anilor ’90.

Cine a fost Ioan Luchian Mihalea

Ioan Luchian Mihalea, cunoscut de prieteni sub diminutivul „Oanță”, s-a născut la 15 decembrie 1951, la Ocnele Mari, județul Vâlcea. Dirijor, compozitor și realizator de televiziune, el a devenit un nume emblematic al muzicii corale românești prin fondarea ansamblului „Song” și, mai târziu, a corului de copii „Minisong”.

Prezența sa era ușor de remarcat: jovial, plin de energie, Mihalea combina în aparițiile sale televizate ironia cu un farmec natural. Într-o perioadă în care acest tip de atitudine nu era familiar pe micul ecran, el știa să capteze atenția publicului și să transmită entuziasm. Dincolo de scenă, era perceput ca un om apropiat copiilor și tinerilor, pentru care organiza repetiții, turnee și evenimente, creând o comunitate muzicală care continua să existe și după anii ’80.

Succesul său a venit într-o vreme în care accesul la libertate artistică era limitat. „Song” și „Minisong” au devenit simboluri ale tinereții și speranței, proiecte care au depășit barierele culturale ale epocii comuniste. Tocmai această notorietate l-a transformat într-o figură iubită de milioane de români, dar și într-o țintă a prejudecăților din anii ’90.

În plan personal, moștenirea sa a fost afectată de stigmatul epocii: homosexualitatea era încă incriminată prin lege în România acelor ani.

Deși relațiile private ale lui Mihalea au devenit subiect de investigație și scandal mediatic după moartea sa, cei care l-au cunoscut își amintesc un profesionist pasionat, un om cald și plin de viață, care a marcat prin generozitatea și energia sa o întreagă generație.

Ultimele zile și interviul testamentar

Ultimele zile din viața lui Ioan Luchian Mihalea au fost încărcate de activități artistice și întâlniri cu prieteni apropiați.

Pe 28 noiembrie 1993, duminică, acesta a sunat-o pe prietena sa, Paula Mitrache, invitând-o la masă și la spectacolul „Divertis” din aceeași seară. Invitația a fost refuzată, iar Mihalea și-a continuat ziua cu repetițiile membrilor grupului Song, care se pregăteau pentru aniversarea a 20 de ani de activitate.

A doua zi, luni 29 noiembrie, compozitorul a participat la două spectacole la Moreni, încasând onorariul obișnuit și plecând spre București în jurul orei 15:40.

În aceeași seară, vecinii din Drumul Taberei au relatat că, între orele 19:20 și 19:30, au auzit strigăte de ajutor din apartamentul său. Una dintre ele, Filofteia Bratu, a încercat să coboare pentru a verifica, dar a constatat că becul de pe palier era stins, iar întunericul a descurajat orice intervenție.

Crima s-a petrecut atunci, iar a doua zi dimineață, pe 30 noiembrie, o vecină a descoperit ușa apartamentului întredeschisă și urme de sânge pe tocul acesteia, alertând imediat administrația și poliția.

Ironia tragică face ca în aceeași zi, în ziarul Timișoara, să apară un interviu realizat cu câteva zile înainte, în care Ioan Luchian Mihalea lăsa una dintre cele mai memorabile declarații din cariera sa: „ Uresc când se stinge lumina și dispare mirajul ”.

O frază care, publicată în dimineața în care țara afla că artistul fusese ucis, a rămas în memoria colectivă ca o mărturisire testamentară.

Crima

Pe 29 noiembrie 1993, Ioan Luchian Mihalea a fost atacat în apartamentul său din Drumul Taberei. Ancheta și relatările presei au conturat tabloul unei crime de o violență extremă.

Potrivit reconstituirilor, victima a fost lovită cu un obiect contondent — cel mai probabil un letcon (ciocan de lipit) — și cu un box metalic. A urmat o ploaie de lovituri, peste 27 în total, care i-au provocat fracturi craniene, răni la nivelul feței și chiar o fractură deschisă la deget, în momentul în care i s-a smuls verigheta.

Autopsia a arătat o luptă intensă, desfășurată pe parcursul a 15–30 de minute. Urmele de pe brațele și antebrațele lui Mihalea dovedeau că s-a apărat până în ultima clipă. Momentul final a fost strangularea: două cabluri electrice au fost înfășurate în jurul gâtului, agresorii apăsând cu piciorul pe toracele victimei în timp ce trăgeau de capete, provocând atât sufocarea, cât și fracturi costale.

Un detaliu șocant a fost faptul că, deși din apartament au dispărut unele obiecte (videocasetofon, bijuterii), alte bunuri de valoare și chiar valută au rămas neatinsă. Această contradicție a alimentat speculațiile cu privire la mobilul crimei.

Cazul a marcat și presa românească: ziarul Evenimentul Zilei a publicat fotografii de la locul crimei, fapt nemaiîntâlnit până atunci în România. Aceste imagini, șocante pentru public, au schimbat modul de raportare al ziarelor la subiectele criminale și sunt considerate un moment de cotitură în apariția presei tabloid-senzaționale din anii ’90.

Șocul public și înmormântarea

Moartea lui Ioan Luchian Mihalea a stârnit o emoție fără precedent. În zilele care au urmat crimei, mii de oameni au venit să îi aducă un ultim omagiu. Trupul neînsuflețit a fost depus la capela Cimitirului Bellu, unde cozile s-au întins ore întregi, oameni de toate vârstele dorind să își ia rămas bun.

Pe 5 decembrie 1993, la înmormântare, numărul participanților a depășit 25.000 de persoane. Atmosfera a fost una de durere colectivă, dar și de revoltă. Când sicriul a fost scos din capelă, mulțimea a început să scandeze: „Moarte pentru moarte!” și „Răzbunare!”.

Convoiul funerar a înaintat cu greu pe Aleea Actorilor, în timp ce oameni plângeau, aruncau flori și încercau să atingă sicriul. Zeci de polițiști au fost mobilizați pentru a ține sub control mulțimea, care izbucnea în strigăte și îmbulzeli. În tot acest timp, foști și actuali membri ai grupului „Song” și „Minisong” au cântat, cu lumânări în mâini, în memoria dirijorului lor. Mesajul depus pe coroana copiilor din Minisong era simplu și dureros: „Profule, rămâi veșnic viu printre copiii tăi!”.

Pentru opinia publică, moartea lui Mihalea a căpătat dimensiunea unei tragedii naționale. Mulți dintre cei prezenți discutau aprins despre mobilul crimei și despre identitatea criminalului. Ipotezele oscilau între jaf și o „crimă pasională”, dar consensul general era că ancheta trebuia să ofere rapid un răspuns.

Anchetă și suspiciuni

Crima din apartamentul de pe strada Brașov a declanșat una dintre cele mai ample anchete din România începutului de ani ’90. Ministerul de Interne a mobilizat echipe speciale de criminaliști, iar în doar câteva zile poliția declara că restrânsese „cercul suspecților”.

Un element controversat a fost modul în care presa și autoritățile au insistat pe viața privată a lui Ioan Luchian Mihalea. Ziarele vremii au relatat că poliția ar fi contactat „toți homosexualii cunoscuți din București”, într-o perioadă în care homosexualitatea era incriminată prin lege în România (art. 200, abrogat abia în 2001). Această abordare a alimentat stigmatul și a afectat grav memoria publică a artistului.

Relatările oficiale au variat: unii anchetatori sugerau că mobilul principal ar fi fost jaful, alții – că ar fi fost o crimă pasională. „Evenimentul Zilei” nota că victima fusese lovită de peste 27 de ori și strangulată cu cabluri, dar totuși anumite bunuri de valoare rămăseseră neatinsă.

Opinia publică a fost puternic divizată. Mulți cititori contactau redacțiile de ziar pentru a-și exprima neîncrederea în concluziile oficiale. Într-un grupaj de scrisori și telefoane publicat în ianuarie 1994, oameni obișnuiți spuneau că „ cei doi nu sunt asasinii lui Mihalea ” sau că „ adevăratul criminal este acoperit de cei de la putere ”.

Aceste suspiciuni au fost alimentate și de inconsecvențele relatate în presă: pe de o parte, se afirma că Mihalea fusese ucis pentru bani, pe de altă parte se scria că fusese o răfuială legată de viața sa intimă. În lipsa unei comunicări oficiale clare, cazul a rămas mult timp înconjurat de zvonuri și teorii.

Prinderea suspecților: „prioritatea zero” și amănuntul care a închis cercul

Cazul Mihalea a devenit „ prioritatea zero ” a Compartimentului Omoruri, iar suspecții au fost identificați la 40 de zile după deces, potrivit lui Dan Antonescu. În primele zile de anchetă, cei doi tineri au cooperat, iar polițiștii au găsit camera video a lui Mihalea, demontată, în locuința unuia dintre ei; au recuperat și letconul (ciocanul de lipit) folosit la lovituri, „ cu fire de păr și urme de sânge ”, susține Antonescu. Tot el spune că unul dintre inculpați purta o geacă furată din casa victimei.

Un detaliu-cheie i-a ajutat pe anchetatori să fixeze identitatea unuia dintre agresori: într-o fotografie pe plajă găsită printre lucrurile lui Mihalea apărea un tânăr necunoscut. O informație primită ulterior le-a indicat că băiatul lucra la metrou. Polițiștii l-au ridicat de la stația Eroilor, unde lucre. La controlul corporal, tânărul avea pastile pentru somn, iar întrebat de când are insomnii, a răspuns „ de o lună și jumătate ” — interval ce coincide cu perioada scursă de la crimă. La întrebarea spontană „ și celălalt unde e? ”, suspectul a dezvăluit existența complicelui, iar de la acesta s-a recuperat camera de luat vederi a victimei, dezmembrată pentru vânzare pe bucăți. Ambii au recunoscut faptele, indicând și locul unde aruncaseră letconul.

Condamnarea ucigașilor

Procesul asasinilor lui Ioan Luchian Mihalea a început în 1994 și a atras un interes uriaș din partea presei. Cei doi inculpați – Nelu (Florian) Gavrilă și Ionel Păun – au fost prezentați ca autorii direcți ai crimei. În iulie 1995, Tribunalul Municipiului București i-a condamnat pe fiecare la 25 de ani de închisoare și la 10 ani interzicerea unor drepturi civile.

Sentința preciza că aceștia săvârșiseră omorul prin cruzimi, cu premeditare, și pentru a ascunde o tâlhărie. Instanța a dispus și confiscarea ciocanului de lipit și a boxului metalic, obiecte folosite la crimă. De asemenea, condamnații au fost obligați să plătească soției lui Mihalea, Adina Mariana, aproape cinci milioane de lei despăgubiri și o pensie lunară pentru fiul lor, până la împlinirea vârstei de 25 de ani.

Deși hotărârea părea să închidă cazul, procesul a lăsat loc de controverse. Avocații au susținut că existau probe care indicau posibilitatea unui „al treilea” autor, menționând urme biologice și amprente ce nu aparțineau celor doi inculpați.

Anii au trecut, iar interesul public pentru dosar a scăzut treptat. În cele din urmă, după două decenii de detenție, instanțele au aprobat eliberările condiționate:

Nelu Gavrilă a ieșit din închisoare în februarie 2015; Ionel Păun a fost eliberat un an mai târziu, în 2016.

Astfel, la peste 20 de ani de la pronunțarea sentinței, amândoi cei considerați vinovați pentru uciderea lui Mihalea se aflau din nou în libertate.

Moștenirea și memoria afectată

Ioan Luchian Mihalea a lăsat în urmă nu doar sute de spectacole și generații de copii formați în „Song” și „Minisong”, ci și amintirea unei personalități care a marcat profund cultura populară a României anilor ’80 și ’90. Energia lui pe scenă, stilul ironic și jovial, dar plin de farmec, l-au transformat într-un simbol al televiziunii și al muzicii corale.

Totuși, moștenirea lui a fost umbrită de felul în care ancheta și presa vremii au pus accent pe viața sa privată. În acei ani, homosexualitatea era incriminată prin lege, iar acest stigmat a fost folosit împotriva memoriei sale. În loc ca discuția publică să se concentreze pe realizările lui artistice și pe impactul emoțional al crimei, Mihalea a fost judecat prin prisma prejudecăților sociale ale unei epoci care marginaliza comunitățile LGBT.

Chiar și așa, pentru cei care l-au cunoscut sau au crescut cântând sub îndrumarea sa, „Oanță” rămâne amintirea unui om cald, apropiat de copii, capabil să transmită bucuria muzicii.

Cutremurător! Pe crucea lui Ioan Luchian Mihalea, compozitorul omorât acum 25 de ani, apare cuvântul ”ucis”! FOTO

Simbolic, în ziua în care țara afla vestea morții sale, în Timișoara apărea un interviu în care Mihalea mărturisea: „ Uresc când se stinge lumina și dispare mirajul ”.

Publicată pe 30 noiembrie 1993, fraza a rămas peste ani ca un ecou al unei vieți frânte brutal și ca un testament artistic al celui care a luminat scena românească pentru milioane de oameni.