1 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
2 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
3 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
4 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
5 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
6 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
7 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
8 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
9 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
10 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
11 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
12 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
13 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
14 din 14 | Statul român a refuzat să îi achite recompensa unui detectorist de metale, pentru o veritabilă comoară! Ce a hotărât instanța, după ani de procese
La 42 de ani, Florin Băsceanu, din București, este unul dintre cei mai vechi practicanți ai hobby-ului detecției de metale din Capitală și poate chiar din România. Într-o perioadă în care acest gen de activitate abia începea să prindă rădăcini la noi, cu doar câțiva entuziaști la nivel național, Florin își petrecea deja weekendurile prin păduri, cu detectorul în mână și răbdarea pe care doar anii de practică ți-o pot forma.
„ Atunci nu existau grupuri pe Facebook, nu era o comunitate atât de mare, nu aveai de unde învăța. Era doar intuiția, multă documentare și dorința de a descoperi ceva cu adevărat valoros — nu neapărat ca preț, ci ca poveste ”, povestește Florin, cu o modestie specifică celor care nu simt nevoia să își afișeze reușitele.
Astăzi, după aproape 13 ani de pasiune neîntreruptă, este considerat un veteran în acest domeniu — atât în București, cât și în țară. Hobby-ul a explodat în timpul pandemiei, când tot mai mulți oameni au descoperit și altfel de ieșiri în natură și curiozitatea pentru trecutul ascuns sub pământ. Dar Florin a fost acolo cu mult înainte, cu zeci de descoperiri remarcabile la activ și o reputație solidă construită în ani.
În viața de zi cu zi, este antreprenor și un familist convins.
Din pasiune, în sprijinul arheologiei
De-a lungul anilor, Florin Băsceanu a descoperit numeroase artefacte — de la arme antice și medievale, până la obiecte de cult, podoabe, morminte de incinerație sau chiar tezaure monetare.
Fiecare dintre aceste descoperiri a fost predată, fără excepție, autorităților, conform legii. Pentru el, respectarea patrimoniului nu e o regulă, ci o datorie de bun simț: „ Nici nu mi-a trecut vreodată prin minte să păstrez ceva. Toate aceste obiecte nu ne aparțin nouă, ci istoriei noastre comune ”.Apoi a venit ziua care avea să-i schimbe complet relația cu instituțiile statului — nu prin descoperire, ci prin ceea ce a urmat după ea.
991 de monede din argint, găsite „în mod întâmplător”, într-o pădure din Dâmbovița
„ Numele meu este Băsceanu Florin, iar în data de 11 ianuarie 2020 am descoperit, în mod întâmplător, pe raza orașului Răcari, județul Dâmbovița, în zona numită Pădurea Boanga, un tezaur compus din 991 de monede medievale din argint. Descoperirea nu a avut loc într-un sit arheologic cunoscut, nu a fost precedată de documentare istorică, hărți sau informații de specialitate și nu a implicat vreo cercetare arheologică sistematică.
În termen de 72 de ore, așa cum prevede legea, la data de 13 ianuarie 2020, a predat integral tezaurul autorităților locale, la sediul U.A.T. Răcari, fiind întocmit proces-verbal oficial. Predarea s-a făcut în prezența reprezentanților administrației locale și a poliției, iar bunurile au fost ulterior preluate de Direcția Județeană de Cultură Dâmbovița și de Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște pentru expertizare, restaurare și conservare.
Până aici, povestea ar fi putut intra, fără rezerve, într-un manual de protejare a patrimoniului: descoperitor onest, predare imediată, instituții informate, expertiză realizată de specialiști acreditați. Conform art. 49 din Legea 182/2000, cadrul legal este limpede: autorul unei descoperiri întâmplătoare are dreptul la o recompensă de 30% din valoarea bunurilor, iar în cazul descoperirilor de valoare excepțională, la o bonificație suplimentară. Legea nu este ambiguă, nu lasă loc de interpretări poetice și nici de improvizații administrative.
Când începe „partea complicată”: contestarea indirectă a unei legi clare
Și totuși, tocmai din acest punct începe partea cea mai complicată a poveștii. În loc ca legea să fie aplicată, autoritățile implicate au decis să o conteste indirect, încercând să redefinească noțiuni juridice consacrate sau să invoce „instrucțiuni” interne, nepublicate, cu o forță juridică aparent superioară legii adoptate de Parlament. A apărut astfel o luptă tăcută, dar persistentă, între textul legii și dorința instituțională de a nu-l aplica.
„ Au urmat aproape cinci ani de procese, desfășurate în fața mai multor instanțe. Judecătoria, Tribunalul și, în final, Curtea de Apel București au fost nevoite să analizeze aceleași argumente reluate obsesiv: că descoperirea nu ar fi fost întâmplătoare, că folosirea unui detector de metale autorizat ar anula hazardul, că zona ar fi avut, retroactiv, un potențial arheologic nedefinit. Toate aceste susțineri au fost examinate și respinse, rând pe rând, ca fiind lipsite de suport probator sau juridic ”, ne-a explicat Florin Băsceanu.
În final, Curtea de Apel a tranșat definitiv litigiul, confirmând ceea ce legea spunea de la început: descoperirea este întâmplătoare, procedura a fost respectată, iar recompensa este datorată. Hotărârea este definitivă și executorie, punând capăt unei dispute care, realist vorbind, nu ar fi trebuit să existe.
Mesajul periculos: când respectarea legii ajunge să pară „naivitate”
Problema de fond, însă, rămâne mai complexă decât o simplă dispută procedurală. Atunci când statul refuză sau tergiversează aplicarea unei recompense legale, mesajul transmis societății este extrem de periculos: respectarea legii devine un act de naivitate. În mod paradoxal, o astfel de atitudine poate încuraja indirect braconajul arheologic, deoarece descurajează exact comportamentul corect – predarea bunurilor și colaborarea cu autoritățile. Adică respectarea Legii Patrimoniului.
Contrastul cu alte sisteme este relevant. În Regatul Unit, de exemplu, Treasure Act 1996 reglementează clar ce este considerat tezaur, cum se raportează descoperirea și, mai ales, cum este recompensat descoperitorul la valoarea de piață, într-un mecanism transparent, rapid și civilizat. Statul britanic a înțeles că protejarea patrimoniului nu se face prin suspiciune și procese interminabile, ci prin stimulente corecte și respectarea propriilor reguli.
Prin comparație, cazul Tezaurului de la Răcari arată cum o lege clară poate fi transformată, prin refuz instituțional, într-un maraton judiciar de ani de zile. Este, poate, un exemplu grăitor despre cât de dificil poate deveni, uneori, să aplici o normă juridică simplă atunci când aceasta contrazice reflexe administrative adânc înrădăcinate.
„Liniște totală”: încercările de dialog și excepția care confirmă regula
„ Am dorit să vă ofer aceste clarificări nu doar pentru a lămuri situația mea personală, ci și pentru a evidenția un mecanism care, dacă nu este corectat, riscă să producă efecte exact opuse celor declarate: pierderea patrimoniului și decredibilizarea statului în ochii cetățenilor onești.
Merită adăugat, pentru o imagine completă, un detaliu care spune poate mai mult decât toate argumentele juridice la un loc: în tot acest parcurs de aproape cinci ani nu a existat, din partea majorității autorităților implicate, nici cea mai mică dorință de dialog.
Înainte ca lucrurile să ajungă în instanță, am încercat exact ceea ce orice cetățean de bună-credință ar face: petiții scrise, solicitări oficiale, telefoane, e-mailuri, încercări repetate de a deschide o discuție rezonabilă, bazată pe lege și pe fapte. Răspunsul a fost constant și remarcabil prin consecvență: liniște totală. O tăcere administrativă care, în sine, ar putea fi studiată ca formă de comunicare pasiv-agresivă instituțională.
Singura excepție notabilă, și o spun fără niciun fel de ironie, a fost Direcția Județeană de Cultură Dâmbovița, unde am găsit deschidere, profesionalism și respect față de lege. În mod particular, conducerea instituției, prin Radu Alexandru, a dat un exemplu rar de normalitate administrativă: răspunsuri clare, asumate și conforme cu cadrul legal. Din păcate, tocmai această normalitate a fost excepția, nu regula ”, ne-a spus Florin Băsceanu.
„ În schimb, atât Complexul Național Muzeal Curtea Domnească, cât și Consiliul Județean Dâmbovița, au părut să considere că dialogul cu cetățeanul este inutil sau, poate, periculos. Nu s-a putut discuta nimic, sub nicio formă. Singurul spațiu în care aceste instituții au acceptat să „dialogheze” a fost sala de judecată — un loc, de altfel, mult mai costisitor și mai puțin flexibil decât un birou sau un schimb de corespondență.
Rezultatul acestei încăpățânări instituționale este, din păcate, previzibil și perfect cuantificabil: pe lângă zeci de mii de lei reprezentând recompensa legală, Consiliul Județean este obligat acum să plătească dobândă legală penalizatoare și cheltuieli de judecată, toate provenite exclusiv din refuzul de a aplica o lege clară de la bun început. Cu alte cuvinte, prețul acestei „strategii” nu este suportat de cei care au decis-o, ci de contribuabili ”, a mai adaugat Florin Băsceanu.
Este greu de evitat concluzia că nu a fost vorba despre o neclaritate legislativă, ci -aparent- despre o încăpățânare de principiu: refuzul de a accepta că legea se aplică inclusiv atunci când produce efecte concrete și costuri reale. Instanțele au fost nevoite să explice, pas cu pas, ceea ce putea fi rezolvat printr-o simplă citire a legii și printr-un minim exercițiu de bună-credință administrativă.
Poate că cel mai trist aspect al acestei povești este că, în tot acest timp, nu s-a pierdut doar timp și bani publici, ci și o ocazie rară de a arăta că anumite instituții de cultură ale statului român știu să colaboreze cu cetățenii săi onești. În loc de dialog, s-a ales confruntarea. În loc de aplicarea legii, s-a ales lupta cu ea. Iar rezultatul final a fost exact cel prevăzut de lege de la început.
„Cât de mult îți permiți să o ceri”: costurile și strategia de uzură
Rămâne, poate, cea mai incomodă întrebare din toată această poveste, una pe care nimeni din zona instituțională nu pare dispus să o formuleze deschis: ce șanse reale are un om obișnuit, fără resurse financiare considerabile, să se lupte cu statul atunci când statul refuză să aplice propria lege?
„ În teorie, răspunsul ar trebui să fie simplu: aceleași șanse ca oricine. În practică însă, lucrurile arată cu totul altfel. Un proces de acest tip presupune, încă de la început, cheltuieli de judecată care pornesc, în cel mai fericit scenariu, de la 10.000–15.000 de lei și pot crește rapid pe măsură ce cauza este plimbată între instanțe. Pentru majoritatea cetățenilor, aceasta nu este o sumă neglijabilă, ci una prohibitive ”, a mai detaliat Florin.
În acest context, devine legitim să ne întrebăm dacă nu cumva tocmai acest mecanism este miza reală. Atunci când o autoritate publică știe că are resurse financiare, iar cetățeanul trebuie să suporte din buzunar fiecare termen, fiecare avocat, fiecare expertiză, lupta tinde să devină inegală. Nu mai vorbim despre dreptate, ci despre rezistență financiară? Cine obosește primul?
„ În cazul de față, situația capătă accente aproape absurde. Consiliul Județean Dâmbovița nu s-a prezentat efectiv la niciun termen de judecată. Nu a existat un reprezentant care să susțină cauza în fața instanței, să răspundă întrebărilor judecătorului sau să intre într-un dialog juridic real. În schimb, au fost trimise, cu o regularitate birocratică impecabilă, hârtii. Multe hârtii. Documente care evitau sistematic trimiterea la texte de lege clare, preferând dispoziții interne, interpretări inventive și formulări vagi, de parcă realitatea juridică ar fi fost negociabilă.
Mesajul transmis, chiar dacă niciodată formulat explicit, a fost limpede: noi putem continua oricât, voi nu. Ani de zile, aceeași cauză, aceleași argumente reciclate, aceleași încercări de a amâna, de a complica, de a transforma o obligație legală într-un maraton de uzură. Este o strategie veche, bine cunoscută, dar rar recunoscută: nu câștigi prin dreptate, ci prin epuizarea adversarului ”, ne-a explicat Florin Băsceanu.
Din această perspectivă, procesul nu mai este despre dacă legea se aplică sau nu — pentru că instanțele au arătat clar că se aplică — ci despre cât de mult îți permiți să o ceri. Dacă respectarea legii devine condiționată de capacitatea financiară a cetățeanului, atunci legea încetează să mai fie un instrument de protecție și pare că devine un lux.
Și aici apare întrebarea poate cea mai tulburătoare: de ce trebuie să plătească, în final, tot cetățenii? Pentru că sumele pierdute de Consiliul Județean Dâmbovița — recompensa legală, dobânda penalizatoare și cheltuielile de judecată — nu sunt achitate din buzunarul celor care au decis să ignore legea, ci din bugetul public. Cu alte cuvinte, din banii tuturor.
Comoara găsită de Florin Băsceanu ar fi fost estimată la aproximativ 10- 20.000 de euro. Conform legii, el ar trebui să primească minim 30% sau 45% din valoarea evaluării. El, însă, a zis că nu banii îl încântă, ci victoria, întreg procesul fiind de fapt o demonstrație principială- din partea sa.
„ În acest context, cazul meu nu este unul excepțional, ci mai degrabă unul rar prin faptul că nu s-a încheiat cu abandon. Dar este legitim să ne întrebăm câți alți descoperitori de bunuri arheologice au ales, în tăcere, să nu mai raporteze nimic, convinși că respectarea legii este doar începutul unei lupte costisitoare și fără garanții.
Legea prevede că descoperirile întâmplătoare trebuie recompensate imediat. Nu condiționat, nu după ani de procese, nu după ce cetățeanul demonstrează că are nervii și finanțele necesare pentru a rezista. Orice altă interpretare transformă legea într-un instrument de descurajare, nu de protecție ”, a mai adaugat Florin Băsceanu.
Iar atunci când statul ajunge să mizeze pe oboseala financiară a propriilor cetățeni pentru a evita aplicarea legii, problema nu mai este una juridică. Este una morală și, mai ales, una care spune multe despre cât de fragilă este, în practică, relația dintre stat și cetățeanul de bună-credință.
Decizia finală: recurs respins, hotărâre definitivă (8 decembrie 2025)
În cele din urmă, finalizarea recursului apare public la data de 9 decembrie 2025. Tipul soluției? Nefondat. Iar soluția, pe scurt: „ Respinge excepţia nulităţii recursului ca neîntemeiată. Respinge recursul ca nefondat. Definitivă. Pronunţată la data de 08.12.2025 prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei. Document: Hotarâre 564/2025 08.12.2025”.
După ani de procese și după o bătălie care, în esență, pornea de la o lege clară și de la o descoperire predată la timp și integral, verdictul a rămas în picioare: descoperirea este întâmplătoare, procedura a fost respectată, iar recompensa este datorată. Iar pentru Florin Băsceanu, miza reală — așa cum a spus — nu a fost doar suma, ci demonstrația de principiu și victoria obținută în fața unui refuz care a transformat o obligație legală într-un maraton.
