Tranșeul în care a murit Ecaterina Teodoroiu a fost descoperit după 100 de ani. Iar acum devine decorul unui film documentar

În pădurea deasă de pe Dealul Secului, o echipă de pasionați ai istoriei a descoperit locul exact în care Ecaterina Teodoroiu și-a pierdut viața în timpul Primului Război Mondial. Era acolo, chiar sub picioarele noastre, uitat de timp – un tranșeu românesc în care s-au găsit gloanțe, schije, o cască sfâșiată și o gamelă. Acum, acel loc prinde viață într-un film documentar care promite să transforme o pagină de istorie într-o emoție vie.

Până la capătul pantei și al istoriei: Dealul Secului, Vrancea

În istoria Primului Război Mondial sunt multe locuri uitate, dar puține poartă o greutate simbolică atât de mare precum Dealul Secului, în Vrancea. Aici, în inima pădurii din sectorul Muncelu, o echipă de cercetători pasionați a pornit, în 2018, în căutarea unui loc considerat de mult pierdut: tranșeul în care și-a găsit sfârșitul sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, așa cum știm toți, pe numele ei întreg Cătălina Vasile Teodoroiu.

Demersul aparține Asociației Prospectorii Istoriei, o mână de oameni care au schimbat birourile și sălile de arhivă pe bocanci și hărți militare, înarmați cu detectoare de metale și cazmale. Coordonatorul lor, Florin Boșoteanu, a crezut de la început că legenda putea fi dovedită – dar nu cu vorbe, ci cu urme lăsate în pământ: cartușe, piese de armament, tranșee, poziționări.

Alături de ei a fost și cunoscutul salvamontist Sabin Cornoiu, care i-a ajutat financiar să ducă la capăt o bună parte dintre expediții, încă din 2018.

Ani de zile, membrii asociației au analizat cu rigoare fragmente de relatări din epocă, hărți vechi și topografii de luptă. Un paragraf dintr-o carte de istorie, o frază dintr-un ziar interbelic, un raport de luptă dintr-un dosar uitat – toate au fost transformate într-un puzzle strategic.

Dincolo de partea romantică a eroismului, era nevoie de geografie aplicată, de logică militară și, mai ales, de încăpățânarea de a nu renunța.

În toamna lui 2024, la șase ani de la prima incursiune, au identificat un ansamblu de poziții defensive germane vizibile și astăzi – cuiburi de mitralieră, tranșee în formă de zigzag, toate orientate către panta estică. Coborând pe acea direcție, au intrat într-o linie de tranșee românești săpate în grabă, expuse și aproape uitate.

Era exact în zona în care istoria plasa ultimul act al Ecaterinei. Și, pentru prima dată în peste un secol, istoria a început să vorbească.

Dovezile din pământ: Ecaterina a fost aici

Sunt momente în care istoria se scrie cu sânge, dar se confirmă cu metal. Așa s-a întâmplat și pe Dealul Secului, când echipa Asociației Prospectorii Istoriei, condusă de Florin Boșoteanu, a început să scaneze solul pe care nu mai pășise nimeni cu o întrebare în gând: „Oare aici a murit Cătălina noastră?”

 

Până în acel punct, toate indicau un „poate”. Analiza de teren le arătase linia defensivă a armatei germane de la cota 407 – cuiburi de mitralieră perfect conservate, dispuse de-a lungul unei coame lungi de aproape un kilometru. Direcția de tragere a acestora era clară: în jos, spre est, către pârâul Zăbrăucioru. Tot pe acolo venise atacul românesc.

Coborând în acea direcție, cercetătorii au descoperit o serie de tuburi de cartuș trase, risipite în mod clar pe o linie de foc.

Erau cartușe Lebel – model 1886 –, calibrul folosit de armata română în acel moment al războiului. Urmele nu erau întâmplătoare. Formau o linie coerentă, care părea să spună o poveste despre o înaintare cu foc de acoperire, despre oameni care s-au târât, au tras, au căzut și au continuat să tragă. Așa s-a conturat linia unui tranșeu românesc, îngust și puțin adânc, săpat în grabă, fără forma perfectă a celor germane – semn că fusese făcut în focul luptei, nu din timp. Atunci au început să apară obiectele care aveau să schimbe totul.

Într-un strat de pământ afânat, detectorul a semnalat o formă familiară: era o cască „Adrian” – model standard al infanteriei române. Nu era întreagă. Fusese lovită cu violență în zona coamei și a cozorocului, îndoiturile și găurile spunând propria versiune a morții. În apropiere, o gamela românească, banală dar personală, întărea prezența unei unități române în acea poziție. Câteva schije de proiectil și piese de mortier german adăugau o dimensiune sonoră scenei: acolo se trăsese intens. Acolo se murise.

Câteva zeci de metri mai jos, o macetă de tranșee, unelte improvizate, și un blindaj de corp deteriorat – tip necunoscut, fără documentație oficială – lăsau impresia că tot ce fusese acolo se risipise în haosul unui atac frontal. Nu erau obiecte rămase întâmplător. Erau mărturii ale unei poziții lovite, apărate, pierdute, recâștigate. Pământul le-a păstrat tăcute, până când cineva a venit să întrebe.

Florin Boșoteanu, cu calmul cercetătorului care nu vânează senzaționalul, ci adevărul, a notat toate pozițiile. A refăcut traiectoriile, a suprapus descoperirile cu hărțile epocii. Totul se potrivea. Totul spunea că acel tranșeu este, aproape fără dubiu, locul în care a fost împușcată Ecaterina Teodoroiu în seara zilei de 22 august 1917.

Singura piesă lipsă este un obiect nominal: o plăcuță de identificare, o ștampilă, un însemn regimental. Dar absența acelui detaliu nu știrbește concluzia. E ca și cum o carte s-ar fi încheiat fără punct. Restul propoziției e clar.

Cercetătorii nu s-au pripit cu declarații. N-au vorbit în termeni de „certitudine absolută”, dar fiecare pas pe care l-au făcut, fiecare piesă extrasă din pământ, fiecare coincidență topografică și militară i-a adus mai aproape de acel adevăr care, până atunci, părea doar legendă: Ecaterina Teodoroiu a murit acolo.

Nu într-un simbol, nu într-un basorelief, ci într-o poziție reală, cu gloanțe reale, cu camarazi în jur și cu glorie câștigată prin moarte. Pământul încă mai ține minte.

„Cătălina” – filmul care o aduce înapoi

Uneori, istoria trebuie să fie dezgropată din pământ. Alteori, din uitare. Iar când cele două se întâlnesc, rezultatul poate fi o emoție înnodată cu adevărul. Așa s-a născut „Cătălina”, filmul documentar realizat de Asociația Prospectorii Istoriei, chiar în tranșeul redescoperit unde a murit Ecaterina Teodoroiu.

Nu e un film obișnuit. Nu e o reconstituire banală, filmată pe fundaluri generice și dublată cu o voce gravă. E un proiect făcut cu bocancii în noroi și cu inima în istorie. Între 16 și 18 mai 2025, echipa a coborât în tranșeul real, recent identificat pe Dealul Secului, și a transformat acele zile într-un efort de readucere la viață a unei figuri care, până atunci, părea pierdută în manuale.

Scenariul filmului s-a construit nu pe ficțiune, ci pe relatări istorice verificate. Filmul combină stilul documentar cu secvențe dramatizate, într-un format de tip docudramă, cu intenția clară de a spune nu doar „ce s-a întâmplat”, ci „cum s-a simțit”.

În rolul principal – actrița Gabriela Marin. Ea o interpretează pe Cătălina nu ca pe un personaj idealizat, ci ca pe un om. Nu e o statuie care merge prin pădure, ci o fată cu ochi vii, care duce cartușe, luptă, își rupe bocancii și moare drept.

Producția este semnată de:

• Regizor: Cătălin Iliescu
• Director de imagine: Cătălin Necula
• Consultanți istorici: Prof. dr. Nichifor Gheorghe, Prof. dr. Vasile Mărculeț, Col. (r) Alexandru Bucur
• Coordonator proiect: Florin Boșoteanu
• Asistență istorică și logistică: Asociația Deutsches Freicorps, specializată în reenactment de epocă WWI

Echipa a folosit uniforme autentice, replici de armament exact, obiecte recuperate de pe front și, cel mai important, locația reală. Nimic nu a fost falsificat. Totul s-a făcut în respect pentru solul care a ținut tăcerea peste o sută de ani.

Finanțarea filmului a fost realizată integral prin sponsorizări și donații private, fără implicare guvernamentală. Bugetul total: 46.250 lei, transparent și documentat. A fost un act de voință civică și de drag pentru o poveste care merită reactivată în memoria colectivă.

„ Filmul ‘Cătălina’ nu este un omagiu solemn. Este o privire sinceră în ochii unei fete care a spus 'Da' când alții se temeau. Și care n-a cerut nimic în schimb ”, declară realizatorii.

 

Proiectul va fi lansat în toamna anului 2025, cu proiecții în școli, muzee și în cadrul unor festivaluri de film documentar. Nu pentru faimă. Ci pentru ca, undeva, un copil să vadă și să spună: „Uite, acolo a fost. În tranșeul ăla. Acolo a fost Cătălina”.

În spatele proiectului „Cătălina” și al descoperirii tranșeului unde a fost ucisă Ecaterina Teodoroiu se află o organizație care și-a asumat, cu demnitate și discreție, un rol pe care alții l-au abandonat: acela de păstrător activ al memoriei naționale. Este vorba despre Asociația Prospectorii Istoriei, fondată de Florin Boșoteanu, o echipă formată din voluntari care îmbină pasiunea pentru trecut cu rigoarea cercetării de teren.

Cunoscuți pentru seriozitatea și consecvența cu care tratează orice demers istoric, membrii API promovează detecția de metale ca formă de arheologie civică — una bazată pe respect față de lege, patrimoniu și adevăr istoric. Toate obiectele găsite în urma cercetărilor sunt înregistrate, predate autorităților competente și documentate cu precizie. Pentru ei, detectarea nu este un hobby, ci un instrument de reconstituire a trecutului, cu aceeași greutate ca munca unui istoric sau muzeograf.

Printre cele mai impresionante inițiative ale asociației se numără ridicarea Ansamblului Monumental Coșna, pe Dealul Coșna (județul Bacău), un loc încărcat de semnificație pentru luptele din Primul Război Mondial. Inaugurat în 2019, ansamblul a fost construit exclusiv prin donații private, sponsorizări și muncă voluntară. Este compus din două cruci comemorative: una dedicată soldaților români căzuți pe Dealul Coșna, iar cealaltă în memoria locotenentului francez Paul Édouard Berge, ofițer al Armatei Române căzut în 1917, alături de Regimentul 16 Suceava.

În august 2022, API a organizat o ceremonie în care a fost îngropată o capsulă a timpului, destinată să fie deschisă în anul 2117. Aceasta conține mesaje, documente și artefacte care vorbesc peste generații despre valorile de azi și sacrificiile de atunci. Locul, între timp, a devenit un adevărat punct de pelerinaj istoric, vizitat anual de sute de persoane la fiecare comemorare.

Prin toate aceste eforturi, Asociația Prospectorii Istoriei demonstrează că istoria nu este doar ceea ce se păstrează între coperțile unei cărți, ci mai ales ceea ce se caută, se sapă, se recunoaște, se cinstește. Iar memoria Ecaterinei Teodoroiu, la fel ca a eroilor de pe Dealul Coșna, n-ar fi avut astăzi glas dacă n-ar fi fost aceste mâini care au știut să o scoată la lumină.

Ecaterina Teodoroiu – Ileana Cosânzeana cu spadă

Nu s-a născut Ecaterina. Ci Cătălina, la poalele Carpaților olteni, în comuna Vădeni. Cu acest nume de baladă a venit pe lume fiica lui Vasile Teodoroiu, veteran al Războiului de Independență. Mai târziu, în apropierea Marelui Război și a chemărilor la luptă, Cătălina s-a transformat în Ecaterina – poate pentru că melodia numelui ei a devenit prea blândă pentru o inimă ce bătea în pas cadențat cu epopeea care începea.

Așa o descrie maiorul N. Kirițescu, martor al epocii și cronicar al eroismului ei: „ Ecaterina Teodoroiu a fost Ileana Cosânzeana cu spadă. ”

Această frază, așternută în 1929 pe hârtia Universului Literar, condensează imaginea unei tinere care a trecut din baladă în tranșee, purtând între mâini nu doar o armă, ci o cauză. Fata crescută în atmosfera curată a Olteniei, care adoarme cu poveștile despre războiul de la Grivița și Plevna spuse de tatăl său, ajunge, în doar câțiva ani, să le trăiască.

După școala primară urmată în satul natal, merge la București, atrasă de visul de a deveni învățătoare. Dar cetatea o apasă. Zidurile capitalei nu seamănă cu dealurile Gorjului, iar glasul Jiului e înăbușit de vuietul tramvaielor. Se alătură cercetașilor, unde se remarcă imediat. Regina Maria și Principele Nicolae aud de ea. Era harnică, dârză, luminoasă.

Când războiul bate la ușă, Cătălina – devenită deja Ecaterina – se întoarce acasă. Patru frați plecați pe front, doi părinți bătrâni rămași în sat. Când dușmanul coboară în Valea Jiului, femeile fug, copiii plâng, iar bărbații stau. Dar ea ia pușca din perete și aleargă, strigând către cei din jur: „La pod! La pod!”. Este primul ei act de vitejie, iar rezultatul este neașteptat: dușmanul este învins de o mână de țărani, femei și copii înarmați cu coase și ciomege, conduși de o fată.

„Fecioara de la Jiu săvârșise prima minune”, scrie maiorul Kirițescu.

După patru zile, se oferă voluntar pe front. Acolo va avea parte de prizonierat, evadare, rană, decorare și, în cele din urmă, moarte. Dar până la acel punct, viața ei e o serie de alegeri făcute dintr-un singur motiv: datoria.

Nimeni nu i-a cerut să lupte. Nimeni nu i-a cerut să conducă. Dar ea o face. Nu pentru glorie. Ci pentru că, în spatele ochilor limpezi și ai vocii clare, era o flacără.

Relatat în Universul Literar de maiorul Kirițescu, după ce fratele ei moare pe front, în fața ochilor ei, Ecaterina îi sărută fruntea și jură: „Frate, te voi răzbuna eu.”

Ultima minune. Și ultima noapte.

Sunt oameni care par să se ridice din pământ ca să schimbe mersul lumii. Ecaterina Teodoroiu nu a cerut niciodată asta. Dar într-o viață strânsă între două strigăte – primul, „La pod!”; ultimul, „Răzbunați-mă!” – a reușit să încline nu bătălii, ci conștiințe.

După ce scapă din prizonieratul german de la Bumbești, cu o rană la picior și revolverul ascuns în sân, după ce își reface puterile la Iași și e decorată cu gradul de sublocotenent onorific de Regina Maria, nu cere decât un singur lucru: să revină pe front, în rândul soldaților. Nu ca infirmieră. Nu ca simbol. Ca soldat. Ca unul dintre „ei”.

Și se întoarce. Pe 4 august 1917 face marșul complet pe jos, cu tot echipamentul asupra sa: armă, raniță, 100 de cartușe și 5 grenade. Când este întâlnită de generalul Anastasiu cu ranița plină, îi răspunde cu un zâmbet ironic: „ Am hrană în sac, dar nu pentru mine… ci pentru nemți! ”. Nu cere să fie menajată. Nu acceptă privilegii. Nu stă pe margine. Intră în regimentul 43/59 și cere să fie repartizată la compania a 7-a. Câteva zile mai târziu, intră în tranșee. Pe 20 august, unitatea sa ajunge pe Dealul Secului, unde urmează o confruntare decisivă.

În zorii zilei de 22 august 1917, inamicul atacă. Poziția e dificilă. Trupele germane, bine organizate, vin metodic, cu presiunea unui val pe care nu-l poți opri. În tranșee, Ecaterina își asumă comanda. Nu e teatru. Nu e propagandă. Este război. Este realitate.

O văd ridicându-se din șanț. Dreaptă, subțire, mândră – „ca o spadă”, scrie Kirițescu. Cu fruntea descoperită, fie pentru a-și îmbărbăta soldații, fie – poate – pentru a întâmpina ceasul cel mare, se aruncă în față, strigând: „Înainte băieți! Nu vă lăsați, sunteți cu mine!”

Un glonț de mitralieră i-a străpuns pieptul. Trupul cade, iar pământul, același care i-a fost leagăn și legendă, o îmbrățișează pentru totdeauna. Sub iarba fragedă, în valea Zăbrăuciorului, „fecioara a adormit”, cum notează cronicarul. Este a treia minune. Și ultima.

Dar moartea ei nu e doar a unei tinere de 23 de ani. Este apogeul unui destin asumat. Comandantul regimentului, colonelul Pomponiu, o va cita prin ordin de zi: „Aceea care, în vitejia-i comunicativă, a murit în clipa când se descoperă, pentru a-și îndruma ostașii vorbindu-le: «Înainte băieți, nu vă lăsați, sunteți cu mine», are drept în clipa aceasta la cinstirea veșnică a tuturor românilor.”

După moarte, a fost înmormântată cu onoruri în Valea Zăbrăuciorului. În 1921, osemintele au fost strămutate și reînhumate cu mare fast la Târgu Jiu, într-un mausoleu ridicat în fața Primăriei. România își repunea simbolul în centrul cetății.

„Ecaterina Teodoroiu a fost nu doar un oștean al idealului național, ci un simbol”, scria Kirițescu.

Un simbol care n-a murit într-o frază de manual, ci într-o palmă de pădure, cu glonțul în frunte și ochii deschiși spre o victorie pe care n-a mai apucat să o vadă.

Ce rămâne după Ecaterina

După ce cade în tranșeul din Dealul Secului, trupul Ecaterinei Teodoroiu este așezat cu grijă de camarazii săi. Ostașii, căliți de ani de luptă, de pierderi și tăceri apăsătoare, nu se mai mirau de moarte. Dar de data asta, ceva îi face să îngenuncheze. Nu le-a murit doar un comandant. Le murise o voce. O lumină.

A doua zi, 23 august 1917, e înmormântată în grabă în Valea Zăbrăuciorului. Se aud puține ordine și multe oftaturi. E război. Nu e timp pentru fast. Dar fiecare pas făcut către locul unde este îngropată pare că e un drum în sine – o coloană a memoriei.

După război, România o reînvie. În 1921, cu onoruri militare și o procesiune impresionantă, osemintele Ecaterinei sunt mutate la Târgu Jiu, în fața Primăriei, într-un mausoleu sculptat cu scene din viața și moartea ei. E un mormânt de piatră, dar și de sens. Pentru că, odată cu ea, acolo se odihnește o parte din ce a avut România mai curat: credința că un singur om, chiar unul fără uniformă la început, poate schimba curgerea istoriei.

Dar ce rămâne, cu adevărat, după Ecaterina? Rămân poveștile – adevărate sau înălțate –, despre cum a evadat din lagăr cu revolverul ascuns în sân și cartușe în sacul de merinde. Despre cum s-a dus la Regina Maria să ceară alimente și țigări pentru soldații ei, nu pentru sine. Despre cum a fost rănită, a revenit, a căzut iar, s-a ridicat și, într-un final, a stat în picioare atunci când alții se ascundeau.

Rămân distincțiile: Virtutea Militară, Virtutea Cercetășească, gradul de sublocotenent plătit din Caseta Palatului Regal – nu pentru onoare, ci pentru adevăr. Pentru că a fost acolo. Pentru că a făcut.

Rămân femeile care o privesc ca pe un reper. Bărbații care își țin spatele mai drept când îi citesc numele. Profesorii care nu mai trebuie să „povestească”, ci doar să arate o fotografie. Rămân copiii care aud despre ea și o întreabă: „Ea chiar a fost reală?”

Rămâne, în 2025, o echipă de cercetători – Asociația Prospectorii Istoriei – care, cu răbdare și migală, a dezgropat liniștea tranșeului în care a murit. Și a pus acolo, în locul liniștii, o voce. O voce care acum reînvie în filmul „Cătălina”, filmat exact în locul unde s-a stins. O punere în scenă nu a unei legende, ci a unei vieți.

Cătălina din Vădeni: copilul care a devenit simbol național

Înainte să fie Ecaterina, eroina de pe front, a fost pur și simplu Cătălina – o fată din satul Vădeni, cu ochii limpezi și mintea ageră, fiica lui Vasile și a Alexandrinei Teodoroiu, țărani din Gorj. S-a născut pe 14 ianuarie 1894, într-o familie numeroasă, unde frații purtau cismele pe rând și unde poveștile despre Plevna și Grivița se spuneau la gura sobei, nu din cărți, ci din amintiri trăite.

Tatăl ei fusese veteran în Războiul de Independență. Iar când el povestea, fetița asculta cu ochii mari. Nu pentru că erau aventuri, ci pentru că simțea, undeva adânc, că acea datorie despre care vorbea el avea să-i devină și ei destin. Kirițescu scrie că, seara, înainte de culcare, Cătălina vedea fantome însângerate și auzea strigăte de luptă. În copilăria altora erau zâne. În a ei, era România.

După școala primară urmată în Vădeni, a mers la Târgu Jiu, apoi la București, unde voia să devină învățătoare. Acolo, într-un oraș care o strângea parcă între zidurile lui, a găsit un drum în mișcarea cercetășească. A fost printre primele fete înscrise în formațiile din Regat, și nu oricum – activă, disciplinată, plină de inițiativă. Regina Maria și Principele Nicolae i-au remarcat prezența. Nu o poză, ci o forță tăcută.

Când România intră în război, în august 1916, Cătălina devine infirmieră. Apoi, după moartea fratelui ei, Nicolae, cere să fie trimisă pe front. Nu i se permite inițial. Dar nu renunță. Iar când în octombrie 1916 ia parte la lupta de la Podul Jiului, alături de țăranii și femeile care au respins înaintarea germană, își câștigă dreptul de a nu mai fi ignorată.

În decurs de doar un an e luată prizonieră și evadează cu pistolul în mână, e rănită grav la picioare de un obuz, dar se vindecă și revine, e decorată de Regina Maria și avansată la gradul de sublocotenent, duce personal hrană și cartușe camarazilor ei și, într-un final, cade în luptă la Mărășești, în fruntea plutonului său, cu vorbele: „Înainte, băieți! Nu vă lăsați, sunteți cu mine!”

Aceasta este Cătălina – nu o poveste, nu o statuie, nu o poză pe un perete. Ci un om care, într-o viață cât un an de front, a ars complet, cu tot ce-a avut, pentru o idee.

Într-o epocă în care femeile rareori aveau voie să conducă, să lupte sau să aleagă, ea a făcut toate trei. Nu pentru a intra în cărți. Ci pentru că știa că, atunci când țara te strigă, nu-ți poți ascunde inima după reguli.

A murit la 23 de ani. A fost înmormântată întâi pe câmpul de luptă, apoi mutată la Târgu Jiu, în fața primăriei. Și, în 2021, chipul ei a fost imprimat pe prima bancnotă românească cu o figură feminină. Dar poate că, dincolo de monumente, filme, și pagini de istorie, cel mai frumos loc unde trăiește este chiar în întrebarea unui copil: „Ea chiar a fost reală?”. Da. A fost. Și a lăsat în urmă nu doar o legendă. Ci o datorie.

Foto: Wikipedia, Asociația Prospectorii Istoriei