VIDEO: Românul care și-a împlinit visul din copilărie! A construit de la zero și a zburat cu propriul planor ultraușor
1 din 19 | VIDEO Românul care și-a împlinit visul din copilărie! A construit de la zero și a zburat cu propriul planor ultraușor
2 din 19 | Un moment esențial în construcția aparatului de zbor, testarea rezistenței structurii
3 din 19 | VIDEO Românul care și-a împlinit visul din copilărie! A construit de la zero și a zburat cu propriul planor ultraușor
4 din 19 | Aterizarea ULF 1, după zborul de test
5 din 19 | Victoraș, alături de soție și copilul lor, după zborul de test
6 din 19 | Victoraș Anghel, alături de legenda planorismului românesc, Nicolae Mami Mihăiță zis și Omul Pasăre. după zborul de test al ULF 1
7 din 19 | VIDEO Românul care și-a împlinit visul din copilărie! A construit de la zero și a zburat cu propriul planor ultraușor
8 din 19 | O binemeritată fotografie de grup după finalizarea cu succes a zborului de test
9 din 19 | Planorul ULF 1, imediat după aterizare
10 din 19 | Victoraș, testând celula viitorului planor ultraușor
11 din 19 | Victoraș, încrezător în reușita zborului planorului ULF 1, la finalizarea aripilor
12 din 19 | Așa se testează rezistența structurii unui aparat de zbor
13 din 19 | VIDEO Românul care și-a împlinit visul din copilărie! A construit de la zero și a zburat cu propriul planor ultraușor
14 din 19 | Victoraș Anghel și soția sa, Ioana Satmari, deschid șampania după finalizarea cu succes a zborului de test
15 din 19 | VIDEO Românul care și-a împlinit visul din copilărie! A construit de la zero și a zburat cu propriul planor ultraușor
16 din 19 | Planorul ultraușor ULF 1, construit și pilotat de Victoraș Anghel
17 din 19 | Victoraș înainte de decolarea planorului ultraușor
18 din 19 | Victoraș, în etapa de construcție a aripilor planorului ultraușor
19 din 19 | Victoraș Anghel și soția sa Ioana Satmari după finalizarea cu succes a zborului de test
Într-o dimineață gri de noiembrie, pe aerodromul Șirna, din județul Prahova, un planor ca din anii ’70 s-a desprins pentru prima oară de la sol — dar în variantă românească. ULF-1, un model ultraușor rar, a fost construit piesă cu piesă de Victoraș Anghel, un planorist de 36 de ani care și-a transformat atelierul într-un laborator aeronautic.
Povestea lui e mai mult decât un proiect tehnic: e un vis început în copilărie și dus la capăt cu răbdare, calcule și o doză sănătoasă de îndrăzneală.
Băiatul de la Palatul Copiilor care voia să zboare
„Odată ce ai gustat zborul, vei merge pe pământ cu ochii ridicați spre cer, căci acolo ai fost și acolo tânjești să te întorci.” Cuvintele lui Leonardo da Vinci, scrise acum cinci secole, par să fi fost o premoniție pentru oamenii care ajung să-și construiască propriul zbor.
În cazul lui Victoraș Anghel, ele se potrivesc aproape matematic: copilul care a descoperit aviația la 10 ani avea să devină, la 36, omul care ridică de la sol un planor construit cu propriile mâini, după zile și de metalenopți lungi de lucru.
Povestea lui începe în București, la Palatul Copiilor, în cercul de aeromodele. Era prea mic pentru planorism, dar suficient de curios pentru a înțelege ce înseamnă portanță, profil aerodinamic și aripă. Primele modele pe care le-a construit nu erau doar jucării, ci exerciții timpurii de disciplină: tăiat fin, lipit precis, testat, ajustat. Acolo a învățat pentru prima oară că zborul nu e un act poetic, ci unul tehnic, făcut din toleranțe, greutate și echilibru.
La 16 ani, când majoritatea adolescenților abia își descopereau pasiunile, Victoraș se înscria la cursurile de planorism ale Aeroclubului României. Pentru el, aeroclubul nu era o activitate extracurriculară, ci o continuitate firească a copilăriei. Doi ani mai târziu devenea oficial planorist, iar în timp, a ajuns și instructor. Cu fiecare zbor, construia însă un vis mai vechi: să piloteze un aparat făcut chiar de el.
Tot în lumea aviației avea să o întâlnească și pe Ioana Satmari, viitoarea lui soție. S-au cunoscut pe Aerodromul Clinceni, într-un loc unde sunetul aerului tăiat de aripi și mirosul de iarbă udă la primele ore ale dimineții sunt decorul obișnuit. Povestea lor? Una firească. Doi oameni care privesc în aceeași direcție. Și care, mai târziu, vor transforma un proiect tehnic într-un drum comun.
Însă, să construiești un planor nu este același lucru cu a visa la unul.
Cinci ani de lucru, mii de ore și mii de detalii aveau să vină mult mai târziu. Dar esența poveștii, fascinația tehnică, disciplina și plăcerea de a învăța, era deja acolo. Într-un copil cu ochii ridicați spre cer, exact cum anticipa da Vinci.
ULF-1: planorul descoperit la 14 ani și construit după 22 de ani
Există proiecte care se nasc dintr-o nevoie practică și proiecte care se nasc dintr-un vis vechi, rămas într-un colț al memoriei până când omul devine suficient de pregătit încât să-l aducă în realitate. Pentru Victoraș Anghel, ULF-1 face parte din a doua categorie. L-a descoperit la 14 ani, într-o perioadă în care adolescenții schimbau reviste despre mașini, iar el răsfoia planuri tehnice ale unor planoare ultraușoare. Pentru mulți, ULF-1 era doar un desen cu un fuselaj simplu și două aripi lungi din lemn. Pentru el, avea să fie primul aparat de zbor construit cu mâinile lui.
ULF-1 este un planor ultraușor proiectat în Germania în anii ’70 și reconstruit, până astăzi, doar în câteva zeci de exemplare. Este un aparat simplu doar în aparență. Are o masă maximă de 150 de kilograme, se lansează de pe picioare și poate atinge până la 80 km/h. Construcția lui necesită însă o combinație rară: precizie de ceasornicar, înțelegerea comportamentului materialelor și un respect riguros pentru instrucțiunile originale. De aceea, doar câțiva pasionați din lume au avut curajul să îl construiască integral, piesă cu piesă.
Planurile lui ULF-1, pe care Victoraș le văzuse pentru prima dată în adolescență, nu erau simple schițe. Erau calcule, cote, poziții de nervuri, detalii despre materiale, toleranțe și limite de efort. La 14 ani, înțelegea doar o parte. La 36, înțelegea tot. De altfel, între timp, absolvise Facultatea de Inginerie Aerospațială, iar formarea tehnică avea să facă diferența între un vis îndrăzneț și un aparat certificabil, sigur.
Chiar și așa, Victoraș nu s-a abătut de la planurile originale. „ Am respectat toate instrucțiunile constructorului, dar pe partea de siguranță și rezistență am mai adaugat, în mod calculat, niște procente ”, explică el. Nu a făcut concesii, nu a improvizat. A lucrat cu formule, cu simulări și apoi cu teste reale de rezistență.
Aeroelasticitatea aripii, rigiditatea, comportamentul structurii din lemn sub încărcări, nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. „ După testele de rezistență, am văzut că totul se comportă așa cum calculasem. Există siguranță garantată, chiar dacă aparatul pare fragil ”.
Aceasta este particularitatea lui ULF-1: din exterior, pare o piesă de muzeu: un schelet ușor, cu fuselaj din zăbrele și aripi din lemn. Dar în realitate, este un aparat surprinzător de robust, atâta timp cât pilotul îi respectă limitele de proiectare. Victoraș știe asta foarte bine. Ca instructor, pune siguranța înaintea oricărui entuziasm.
„ Evident, fiecare pilot trebuie să cunoască meteorologie, tocmai pentru a ști în ce condiții zboară. Când condițiile meteo nu sunt favorabile zborului pentru care e proiectat aparatul, nu te poți aventura ”.
Faptul că modelul este rar în lume și inexistent în România a fost pentru el un motiv în plus, nu o opreliște. Construcția unui ULF-1 cere răbdare, disciplină și o relație specială cu materialele tradiționale: lemn, metal, compozite, pânză. Un limbaj tehnic pe care Victoraș îl vorbește de când era copil.
Când a început efectiv construcția, după aproape două decenii de când văzuse pentru prima oară planurile, ULF-1 nu mai era „planorul acela din revistă”. Devenise o promisiune față de sine, un proiect care cerea seriozitatea unui inginer, îndemânarea unui artizan și curajul unui pilot. Așa a început aventura celor 2.800 de ore de lucru.
Cinci ani de tăiat, lipit și calculat: un atelier mic, dar plin de vise
Construcția unui planor este, pentru cei mai mulți oameni, o idee abstractă. Pare ceva rezervat fabricilor mari, halelor industriale, echipelor specializate. La Victoraș Anghel, însă, realitatea a arătat altfel: ULF-1 a prins formă într-un atelier micuț, dar sufficient de mare pentru visul său: cu mese de lucru, șabloane, miros de lemn proaspăt șlefuit și o răbdare care nu poate fi măsurată în ore, ci în ani. Cinci ani, mai exact. Sau, tradus tehnic, peste 2.800 de ore de muncă concentrată.
Prima etapă nu a fost nici spectaculoasă, nici rapidă. A început cu ceea ce fotografiile surprind cel mai bine: structura din interior. Fuselajul, o rețea geometrică de zăbrele, pare la început un puzzle fragil. Doar că fiecare bucată din lemn, oricât de subțire ar fi, are un rol precis și o toleranță strictă. Unghiurile nu se negociază, distanțele nu se „aproximează”. Asta pentru că, în zbor, fiecare milimetru contează.
Aripile, cu nervuri așezate ca vertebrele unei creaturi aerodinamice, au cerut același tip de migală. Lemnul trebuie decupat, îndoit, șlefuit și tratat astfel încât, la final, structura să fie nu doar perfect simetrică, ci și suficient de ușoară pentru a se încadra în cele 150 de kilograme ale planorului. Aici nu există loc pentru „merge și așa”. Aripa este, poate, cel mai sincer element al unui planor: dacă nu e construită corect, te „anunță” imediat și nu te iartă.
Victoraș a lucrat cu manualul original în față, dar cu mintea de inginer activă la fiecare pas. Asta înseamnă că a testat fiecare zonă critică: îmbinări, lonjeroane, rigiditate torsională. Fotografiile, care fără modestie chiar marchează un capitol din istoria contemporană a aviației românești, îl surprind în momente de verificare, cu atenția unui om care știe că fiecare decizie îi va sta, la propriu, sub aripi.
Ce nu se vede însă în imagini este rutina. Zile întregi în care nimic nu „se întâmplă”, în afară de avansul câtorva centimetri de lipire sau de ajustarea unei nervuri. Nopți în care calculele trebuie refăcute până când cifrele coincid perfect cu realitatea din atelier. Și inevitabilele momente în care ceva nu iese, trebuie refăcut, uneori de mai multe ori.
Totuși, poate cele mai importante clipe ale acestui capitol sunt cele de testare. Înainte ca ULF-1 să vadă pista de la Șirna, fiecare componentă a fost supusă unor teste de rezistență. Nu pentru certificări formale, ci pentru liniștea pilotului. „După testele de rezistență, am văzut că totul se comportă așa cum calculasem”, spune Victoraș.
Acea confirmare a fost, probabil, punctul exact în care planorul a încetat să mai fie un proiect și a devenit un aparat de zbor în toată regula.
În atelierul acela mic s-a întâmplat de fapt marea transformare: o idee veche de 22 de ani a trecut prin mâna unui inginer, s-a transformat într-o structură reală și a început, discret, să semene a zbor.
Germania: brevetul 001 și întâlnirea cu planoarele ultraușoare
Dacă atelierul din România a fost locul în care ULF-1 a prins formă, Germania a fost locul în care proiectul a primit direcția corectă. În 2022, Victoraș Anghel a ajuns acolo împins de o curiozitate veche, dar și de nevoia de a înțelege, la sursă, ce înseamnă cu adevărat un planor ultraușor. ULF-1 fusese proiectat în Germania cu aproape jumătate de secol înainte, iar tradiția construcției acestor aparate se păstrase în câteva comunități tehnice restrânse, unde manualele, măsurătorile și experiența practică circulau încă de la fondatori.
Pentru Victoraș, nu a fost un simplu stagiu. A fost o întoarcere la originea visului său de la 14 ani. În Germania, Victoraș a urmat cursuri și a obținut ceea ce avea să devină un element unic în CV-ul său aviatic: calificarea de pilot și instructor de planor ultraușor. Brevetul lui, emis oficial, poartă numărul 001.
În mod simbolic, documentul nu reprezintă doar o certificare profesională, ci poziția lui ca pionier în România al acestei discipline aeronautice extrem de nișate. Nu există încă infrastructură dedicată, nici proceduri răspândite în școli, nici tradiție modernă a acestor planoare în țară. Brevetul 001 este atât o responsabilitate, cât și un început.
Experiența germană i-a oferit însă mai mult decât calificare. I-a dat contextul tehnic de care avea nevoie pentru a finaliza construcția ULF-1 în România. A învățat ce înseamnă comportamentul real al aripii în zbor, cum se simte aparatul la lansare, cum reacționează la manșă, la turbulențe sau la schimbările de presiune. A învățat și ce nu se vede niciodată în planuri: gesturile mici ale pilotului, ajustările instinctive, modul în care îți ascultă corpul aparatul de zbor.
A fost și momentul în care a realizat că, deși planorul construit de el urma să respecte fidel schițele originale, zborul avea să fie un capitol complet diferit. Nu era suficient să construiești corect ULF-1, trebuia să îi înțelegi comportamentul, limitele și filosofia de proiectare. În Germania a pilotat aparate similare, a discutat cu constructori care lucraseră cu modele istorice și a acumulat acea experiență care nu poate fi învățată din manuale.
Când s-a întors în țară, atelierul nu i s-a mai părut mic, iar planorul nu i s-a mai părut un proiect dificil. Avea în spate un brevet unic în România, o înțelegere completă a ULF-1, și confirmarea că visul început în adolescență este fezabil.
Tot ce rămânea era momentul adevărului: ridicarea planorului de la sol. Și acel moment avea să vină la Șirna, într-o zi de noiembrie în care emoția, liniștea și zborul se vor întâlni pentru prima dată.
15 noiembrie 2025: ziua în care pământul a rămas jos
Diminețile de toamnă pe aerodromul Șirna au un fel al lor de a prelungi emoțiile. E liniște, iarba e umedă, aerul rece, iar orizontul pare mai aproape decât în oricare alt loc. Așa a început și ziua de 15 noiembrie 2025. O zi care, pentru majoritatea oamenilor, a fost una obișnuită, dar pentru Victoraș Anghel a devenit punctul în care două decenii de vis s-au transformat în zbor real.
Planorul ULF-1, construit în România după 2.800 de ore de muncă, stătea pe iarbă, pe roata lui mică și pe aripile atât de subțiri încât un necunoscător ar fi ridicat din sprânceană. Pentru cei din aviație, însă, aparatul spunea altceva: respect pentru planurile originale, precizie și o construcție făcută cu disciplină.
Înainte de zbor, atmosfera a fost mai degrabă tăcută decât festivă. Nu a existat niciun moment de triumfalism, nicio ceremonie. Doar câțiva oameni care știu ce înseamnă zborul și cât de mult muncești până ajungi în acest punct. Ioana, soția lui Victoraș, i-a fost alături, așa cum a făcut-o pe parcursul întregului proiect, cand l-a ajutat la construcția propriu-zisă a aparatului.
Când Victoraș s-a echipat și s-a așezat în cabina îngustă a planorului, a fost pentru prima dată, poate, în cei cinci ani de construcție, când proiectul a devenit definitiv real. Orice greșeală, oricât de mică, și-ar fi spus acum cuvântul. Dar liniștea din jur arăta că toate calculele, testele și ajustările fuseseră făcute cum trebuie.
Lansarea unui planor ultraușor nu seamănă cu cea a aparatelor clasice. Dacă aparatul este bine construit și condițiile sunt potrivite, aparatul se desprinde rapid. Este o formă de zbor extrem de pură, aproape minimalistă, în care nu te ascunzi în spatele niciunui sistem suplimentar.
În primele secunde, pământul a început să se „retragă”, iar aripa să „respire” aerul rece de noiembrie. Victoraș spune rar despre un zbor că e „perfect”, dar în această zi, totul a funcționat exact cum trebuie. Aparatul a răspuns bine la comenzi, stabil, fără vibrații neobișnuite, iar comportamentul aerodinamic s-a potrivit cu ce calculase în atelier. ULF-1 a zburat așa cum ar fi trebuit să zboare.
Pentru cei de pe sol, momentul a fost scurt, dar încărcat. Nu era doar un zbor de test. Era confirmarea unui proiect început în copilărie, construit în România și dus până la capăt de un singur om, susținut de o comunitate mică, dar autentică. Ioana l-a urmărit cu aceeași emoție cu care îl urmărise și în atelier, în zilele grele. Doar că acum, emoția era complet altfel: planorul era în aer.
Când a revenit la sol, Victoraș nu a făcut un gest de victorie și nu a fost nevoie de cuvinte mari. Zborul vorbise singur. Aparatul funcționase impecabil. Iar ceea ce se întâmplase pe 15 noiembrie nu era doar o reușită tehnică. Era o filă complet nouă pentru planorismul românesc: primul ULF-1 construit și zburat în țară.
Acum, că aparatul de lemn, pânză și calcule a demonstrat că poate, proiectul a trecut în etapa următoare: visul mai mare, mai ambițios și infinit mai costisitor.
Ce urmează: planorul de 100.000 de euro proiectat de la zero
După primul zbor, unii oameni s-ar opri pentru o vreme. Ar savura momentul, ar pune planorul în hangar și ar spune: „Gata, am reușit.” Dar Victoraș Anghel nu face parte din categoria celor care se opresc după un vis împlinit. Pentru el, ULF-1 nu e finalul drumului, ci doar etapa de încălzire.
Într-un mod aproape paradoxal, reușita îl împinge să țintească mai sus, spre un proiect mult mai mare și incomparabil mai complex: construirea unui planor integral nou, proiectat de la zero, după propriile calcule, propria arhitectură aerodinamică și propriile soluții tehnice. Este genul de proiect care ridică ștacheta de la „planorist pasionat” la „constructor și proiectant de aeronave”.
Costul estimat: 100.000 de euro. Nu pentru că ar fi un aparat extravagant, ci pentru că materialele moderne — compozite, rășini speciale, tehnologii de laminare, pânză aeronautică performantă — nu se cumpără cu entuziasm, ci cu bani mulți și planificare meticuloasă. Iar prototiparea, testarea, validarea și siguranța nu pot fi negociate.
Dar Victoraș nu privește suma ca pe un obstacol, ci ca pe un prag firesc în parcursul unui constructor adevărat. „ Proiectul nu e imposibil ”, spune el. „ Trebuie doar făcut pas cu pas. Iar reușita ULF-1 m-a convins că pot să merg mai departe ”.
Asta pentru că ULF-1, deși impresionant prin simplitatea sa, este totuși un model proiectat în urmă cu aproape 50 de ani. Planorul nou ar urma să fie un aparat al generației actuale: materialele compozite ar reduce greutatea și ar crește rezistența, geometria aripilor ar putea fi optimizată pentru performanțe mai bune, iar structura ar putea integra soluții moderne dezvoltate chiar în cadrul Autonomous Flight Technologies, compania la care Victoraș proiectează și dezvoltă platforme aeriene autonome.
Este tranziția firească a unui om care a început prin a reconstrui istoria (ULF-1) și se pregătește acum să creeze viitorul. Dar, dincolo de partea tehnică, proiectul are și o dimensiune umană: susținerea familiei și a comunității care l-a încurajat în toți acești ani. Ioana — soția lui, care i-a fost partener atât în zbor, cât și în nopțile lungi din atelier — este cea mai puternică resursă. „ Susținerea familiei cântărește cel mai mult ”, recunoaște el. „ Iar determinarea mea îi inspiră și pe cei din jur ”.
Într-un fel, planorul cel nou nu este doar un aparat de zbor, ci un arc peste timp: o continuare naturală a unui copil care a descoperit planurile ULF-1 la 14 ani și care, două decenii mai târziu, vrea să proiecteze prima aeronava complet originală din cariera lui.
Pentru aviația românească, poate părea un proiect îndrăzneț. Pentru Victoraș, însă, este următorul pas firesc.
Romanian Vintage Glider Club și misiunea unui mentor
În aviație, există două tipuri de oameni: cei care zboară pentru ei înșiși și cei care zboară ca să ducă mai departe ceea ce au învățat. Victoraș Anghel face parte, fără îndoială, din a doua categorie. Iar dovada este Romanian Vintage Glider Club, organizația pe care a fondat-o împreună cu soția sa, Ioana, cu un scop clar și profund: să creeze o punte între generații și să ofere tinerilor ceea ce el a simțit, la un moment dat, că lipsea: un mentor veritabil.
La suprafață, numele asociației trimite la partea romantică a aviației: planoare vechi, istorie, tradiție. Dar în realitate, misiunea ONG-ului privește direct spre viitor. Nu este doar despre conservare, ci despre formare. Este un spațiu în care studenții și tinerii pasionați pot înțelege ce înseamnă tehnica unui aparat de zbor, cum se construiește o aripă, cum se citesc planurile unui planor, cum gândești siguranța structurii și cum transformi teoria în practică.
„ Lucrez cu mulți studenți. Unii au rămas ca angajați ”, spune Victoraș. Fraza aceasta, aparent simplă, ascunde o realitate importantă: el este deja parte din traseul profesional al unei generații noi de ingineri. Și vrea să devină mai mult decât un instructor — vrea să fie acel om pe care el nu l-a avut în perioada în care căuta răspunsuri.
„ Mulți, fix cum eram și eu în studenție, nu au descoperit mentori. Și atunci vreau ca tot ce descopăr eu să le fie transmis lor. Fiecare cunoștință, fiecare greșeală și soluție ”.
Acesta este, de fapt, motorul nevăzut al întregului proiect ULF-1 și al tuturor celor care vor urma. Planorul construit în România nu este doar o reușită tehnică, ci și un instrument pedagogic. Tinerii pot vedea, în mod concret, ce înseamnă să construiești un aparat care ridică un om în aer. Pot învăța nu doar matematică, aerodinamică sau materiale, ci și răbdare, responsabilitate, curaj și modestie, lucruri care nu se predau în facultate, dar se transmit în hangare și ateliere.
Pentru Victoraș, mentoratul nu este o activitate secundară. Este parte integrantă din sensul pe care îl dă pasiunii sale. ULF-1, planorul viitor de 100.000 de euro, cursurile, atelierul- toate acestea sunt concepute nu doar ca proiecte personale, ci ca platforme educaționale pentru cei care vin din urmă.
Într-o țară în care tradiția planorismului a cunoscut perioade de glorie și perioade de uitare, apariția unui club dedicat construcției și restaurării planoarelor are o importanță uriașă ca valoare pe termen lung. Este o formă de continuitate: cineva ia moștenirea aviației românești și o pune în mâinile tinerilor, nu în vitrine.
Așa cum spunea da Vinci, „odată ce ai gustat zborul…”, dorința de a te întoarce acolo rămâne. În cazul lui Victoraș Anghel, întoarcerea aceasta nu este doar personală. El îi ajută pe alții să descopere cerul. Și poate că, peste alți 20 de ani, un student inspirat de el va construi la rândul lui un aparat care astăzi nici nu există încă.
