Cele 10 secrete pe care Ion Iliescu le-a luat cu el pe lumea cealaltă și care au schimbat destinul României

Ion Iliescu a murit la vârsta de 95 de ani. Era internat din iunie la Spitalul Agrippa Ionescu din București. Primul președinte al României post-comuniste a influențat în mod decisiv direcția în care a mers țara noastră după eliberarea de dictatura ceaușistă. Au rămas neelucidate mai multe momente controversate din viața șefului de stat după preluarea puterii de la Nicolae Ceaușescu.

Deși au trecut 35 de ani de la Revoluția din 1989, fostul președinte Ion Iliescu nu a răspuns niciodată pentru faptele de care a fost acuzat în dosarele penale care l-au vizat.

Protejat de sistemul pe care el însuși l-a generat, au rămas mai multe semne de întrebare decât răspunsuri după dispariția celui mai longeviv șef de stat din istoria României.

Misterele care au înconjurat existența lui Ion Iliescu vor fi rezolvate, probabil, de istoricii viitorului. Cele mai mari secrete nerezolvate care și-au lăsat amprenta asupra României actuale, de care e vinovat "regimul Iliescu" mai jos:

1. A fost Ion Iliescu "înlocuitorul pregătit" pentru Nicolae Ceaușescu?

Ion Iliescu s-a impus, încă din primul moment al Revoluției din 1989, ca liderul grupării care a preluat puterea pierdută de cuplul Nicolae și Elena Ceaușescu.

Imediat după fuga dictatorului de pe clădirea Comitetului Central al CCR, Iliescu a apărut ca "figura providențială" care acoperă vidul de putere și e capabil să organizeze "poporul".

Întrebarea la care Iliescu nu a dat niciodată un răspuns convingător a fost dacă "revoluția" nu a fost dublată de o "lovitură de stat" și dacă el nu a fost cumva "liderul pregătit în laboratoare" de o grupare de nomenclaturiști și securiști din eșaloanele doi și trei ale puterii comuniste.

Cum s-a apărat Iliescu în fața acestei acuzații.

Fostul preşedinte al României s-a apărat în fața acuzațiilor legate de teoria "loviturii de stat" în comentariile făcute pe marginea cărţii “De la regimul comunist la regimul Iliescu”, un volum de dialoguri între fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, şi istoricul A.M. Stoenescu.

"Pornind de la un fapt esenţial, caracteristic fenomenelor declanşate în 1989, şi anume că prăbuşirea regimului Ceauşescu a fost parte a unui proces amplu de disoluţie a unui sistem, sistemul “socialismului” de stat – în Uniunea Sovietică şi

în ţările satelit din Europa-, autorii contestă caracterul autentic al revoltei populare în România, care a dus la înlăturarea lui Ceauşescu.
Concluzia lor este că “evenimentele din România din decembrie 1989 au fost planificate din exterior şi generate de acolo” şi că deci “teza revoltei spontane trebuie abandonată”. În plus, autorii acordă un rol determinant serviciilor speciale, spionajului marilor puteri – atât din Vest, cât şi din fosta URSS – în declanşarea şi înfăptuirea prăbuşirii sistemului comunist.

V. Măgureanu afirmă explicit în cuvântul său înainte că dezintegrarea şi prăbuşirea regimurilor comuniste “au fost produse cu migală în laboratoarele ocultei mondiale”, înţelegând prin aceasta “principalele servicii secrete”. El atribuie, în acest sens, un rol determinant înţelegerilor de la Malta, “însoţite din umbră de acorduri corespunzătoare la nivelul celor mai redutabile servicii de informare din lume – CIA şi KGB”. Mai mult, autorul “descoperă” că au contat prea puţin considerentele de natură ideologică… “dimpotrivă, a prevalat în mod absolut voinţa celor doi mari de a face să se prăbuşească întregul edificiu al regimurilor comuniste din Europa de

Est”.(...)
Pe această temă, a rolului serviciilor străine de spionaj atât în declanşarea şi dezvoltarea acţiunii de protest a timişorenilor, cât şi la Bucureşti, cu prilejul mitingului de la 21 decembrie, autorii desfăşoară o întreagă panoplie de afirmaţii, supoziţii combinate cu fapte reale, pentru a-şi susţine teza enunţată.
Fără a contesta prezenţa, întotdeauna, acolo unde au loc tensiuni şi stări conflictuale, a serviciilor de spionaj – este însă exagerat şi lipsit de temei să se atribuie acestora înfăptuirea unor transformări de o asemenea anvergură.

Mai degrabă a existat sentimentul general că atât factorii politici, cât şi serviciile de spionaj au fost luate prin surprindere de dinamica proceselor de disoluţie din URSS şi ţările satelit. Acelaşi lucru a fost valabil şi pentru România, în ciuda faptului că Ceauşescu devenise o figură odioasă, chiar şi pentru cei care cu câţiva ani înainte îl încurajau şi îl aplaudau pentru poziţiile sale antisovietice.
Iar pentru un analist politic, cum se pretinde Măgureanu, şi un cercetător al istoriei recente, cum se vrea A.M. Stoenescu, este chiar surprinzătoare o asemenea abordare, profund subiectivă, arbitrară, lipsită de temei, privind un proces istoric de dimensiunea celui produs în 1989. În ce priveşte România, poziţia lor de contestare a caracterului profund popular al revoltei declanşate de timişoreni este de-a dreptul jignitoare şi capătă un caracter denigrator, antinaţional. Chiar şi ieşirea masivă în stradă a timişorenilor, în special a muncitorimii industriale, în ziua de 20 decembrie, când au proclamat “oraşul liber Timişoara” şi au adoptat primul document cu caracter revoluţionar – Proclamaţia Frontului Democratic, ca şi cea a bucureştenilor (în special a muncitorilor de pe platformele industriale) din ziua de 22 decembrie, care l-a obligat pe Ceauşescu să fugă cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central – cei doi autori le consideră rezultatul acţiunii unor “agitatori”. Cum e posibil aşa ceva? Unde se aflau aceşti doi oameni în acele momente şi ce sentimente trăiau? Este uluitoare discrepanţa dintre starea de spirit pe care au trăit-o românii atunci (de entuziasm, euforie, satisfacţie şi solidaritate) şi afirmaţiile autorilor, care contestă caracterul spontan al mişcării populare din decembrie 1989!!! (considerând că această apreciere s-ar găsi doar în “cărţile lipsite de valoare ale lui Iliescu”.) Asemenea afirmaţii pot fi puse doar pe seama orbirii unor oameni dominaţi de posibile frustrări şi resentimente.
Mergând pe firul aceleiaşi construcţii mentale deformatoare, autorii continuă “scenariul” lor de-a dreptul obsesiv. Dacă serviciile străine “au planificat răsturnarea lui Ceauşescu” – este “limpede” că acestea au trebuit să planifice şi un “înlocuitor”. Şi pentru Stoenescu – lucrul este evident – acesta nu putea fi decât Iliescu, “principala persoană pe care miza URSS”. Teza este susţinută fără rezervă şi de Măgureanu, care “ştia” încă din anii ’70 despre rolul ce îi era “rezervat” lui Iliescu… lucru intuit şi de Ceauşescu, care a luat în 1971 măsura de “marginalizare şi de ţinere sub control strict a lui Iliescu”.
Ce se poate spune despre asemenea consideraţiuni ale celor doi autori? Pe de o parte, ei nu fac decât să reamintească fapte reale – înlăturarea mea în 1971 din funcţii politice centrale, “plimbarea” pe la Timişoara, Iaşi, Consiliul Naţional al Apelor, la Editura Tehnică, controlul tot mai strict exercitat de Securitate, ceea ce a avut ca urmare doar creşterea capitalului meu de popularitate. Însă toate aceste fapte (consemnate la vremea lor şi la Europa liberă şi în presa străină) sunt enunţate într-un anumit context şi “speculate” mai ales de A.M. Stoenescu cu argumente că: “Iliescu era omul sovieticilor”. El nu face decât să se asocieze şi să reia seria atacurilor denigratoare şi a calomniilor de acest fel, debitate la adresa mea după 1989. Se cunoaşte, spre exemplu, campania susţinută în acest sens, timp de câţiva ani, de Sorin Roşca Stănescu în ziarul Ziua – “Iliescu – KGB”, folosindu-se şi de falsuri, care ar fi trebuit să “demonstreze” asemenea legături (Măgureanu are pertinenţa să menţioneze caracterul murdar al acestei acţiuni a lui Sorin Roşca Stănescu). De altfel, l-am şi dat în judecată pe S.R. Stănescu pentru această mârşăvie (singurul proces pe care l-am intentat unor calomniatori!). Unii continuă şi astăzi să menţină, în forme diferite, acest stigmat lipsit de orice suport faptic." (citat din Jurnalul lui Ion Iliescu- pe blogul personal)

Ion Iliescu a negat orice acuzație privind lovitura de stat până în ultima clipă:  "Pentru a pune capăt tuturor acestor insinuări şi campanii calomniatoare afirm cu tărie că nu am fost niciodată marioneta nimănui, nici din interior, nici din afară. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu că am avut întotdeauna o atitudine demnă, verticală, fără concesii. Am fost, în felul meu, un nonconformist, nu am acceptat nici un fel de “ploconeli” faţă de nimeni. De aceea, am devenit incomod în momentul declanşării cultului personalităţii lui Ceauşescu – şi am fost înlăturat. Nu am ezitat să-mi exprim opiniile, ceea ce m-a şi costat. Am luat apărarea unor oameni în faţa abuzurilor unor indivizi obtuzi, chiar şi din Securitate, intrând deseori în stări conflictuale. Resping toate speculaţiile şi afirmaţiile calomniatoare din partea unor denigratori, care şi-au făcut o profesiune din această practică nedemnă. Declar, cu toată vehemenţa, că nici nu s-a încercat măcar recrutarea mea în vreun fel din partea vreunui serviciu de spionaj şi nu aş fi acceptat asemenea relaţii – nici cu servicii din Est, nici din Vest. Resping cu hotărâre orice încercare de a-mi atribui fapte inventate".

2. A fost Ion Iliescu în spatele "diversiunii teroriștilor", care a dus la aproape 1.000 de morți după fuga lui Ceaușescu?

Ion Iliescu a fost acuzat că a creat, în laboratoarele "loviturii de stat", după manuale KGB-iste, diversiunea "teroriștilor" din decembrie 1989.

Motivul? Noul regim avea nevoie de o "baie de sânge" și de pericolul contra-revoluției pentru a justifica lichidarea lui Nicolae Ceaușescu și pentru a prelua în forță conducerii țării.

În mod paradoxal, după fuga lui Ceaușescu din Capitală, în 22 decembrie 1989, numărul de revoluționari care au murit pe străzi a fost mai mare decât cel al victimelor înregistrate până atunci.

Conform datelor oficiale, din totalul de peste 1.100 de persoane care au murit în timpul Revoluției Române, majoritatea victimelor (aproximativ 860 de persoane) au fost ucise după 22 decembrie 1989, adică după fuga lui Ceaușescu.

"Teroriștii", pe care nimeni nu i-a văzut sau prins niciodată, ar fi fost luptători din garda cea mai fidelă dictatorului, care aveau misiunea de a-l apăra până în ultima clipă. Ei au tras de pe clădiri asupra mulțimilor de revoluționari.

Ion Iliescu a fost acuzat că, împreună cu noua grupare instalată la putere în locul lui Ceaușescu, a coordonat o acțiune complexă dezinformare și provocare. Morții de după 22 decembrie sunt atribuiți haosului, lipsei de coordonare, dar și unor "teroriști” din vechea Securitate, activați de noua putere, dar a căror identitate nu a fost niciodată stabilită.

Ce au spus procurorii militari în dosarul Revoluției:

Parchetul militar care a instrumentat Dosarul Revoluției, nicicând judecat pe fond, l-a acuzat pe Ion Iliescu, împreună cu Gelu Voican-Voiculescu și alții, de săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii.

În calitate de şef de stat şi de guvern, preşedinte al CFSN şi al Consiliului Militar Superior, Ion Iliescu ar fi indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic, prin apariţiile sale televizate şi emiterea de comunicate şi şi-a asumat, în intervalul 22 – 30 decembrie 1989, operaţiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice.

Manipularea s-ar fi făcut cu intenţie, urmărind obţinerea legitimităţii populare, menţinerea şi consolidarea puterii politice deţinute începând cu ziua de 22 decembrie 1989, ora 16,00.

"Aceste fapte au avut drept consecinţe generarea şi amplificarea psihozei generalizate a terorismului, psihoză cauzatoare de numeroase situaţii de foc fratricid generalizat şi, astfel, în intervalul 22 – 30 decembrie 1989 au survenit 857 decese, 2.382 răniri de persoane, 585 privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi 409 cazuri de suferinţe mari.

De asemenea, aceleaşi fapte ale lui Ion Iliescu au generat, pentru intervalul 22 decembrie, ora 16.00 – 30 decembrie 1989, o stare de pericol iminent şi grav pentru existenţa unei părţi însemnate a populaţiei civile de pe întregul teritoriu al României", susţin procurorii.

Parchetul precizează că, începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, pe întregul teritoriu al României a fost declanşată, cu intenţie, o amplă, sistematică şi deosebit de complexă acţiune militară de inducere în eroare, unică în istoria naţională, cauză de survenire a unui număr foarte mare de decese, răniri de persoane, suferinţe psihice, lipsiri grave de libertate.

Cum s-a apărat Ion Iliescu în fața acestor acuzații:

"În legătură cu teroriştii. Este problema, poate, cea mai delicată la care, după câte vedem, nici dumneavoastră nu aveţi şanse să ajungeţi la o finalizare şi probabil că este foarte dificil de descifrat acest lucru. În ce mă priveşte, nu m-am amestecat, nici nu puteam, chiar să fi vrut, în anchete şi procese. Tot ce am făcut, în faze succesive, a fost să cer organelor de anchetă şi oamenilor pricepuţi, de meserie, să ducă lucrurile până la capăt. În legătură cu diverse variante posibile; am văzut că se vehiculează tot felul de lucruri; toate sunt posibile. Am prezentat şi eu aceste variante care se vehiculează – atât posibile acţiuni externe, cât şi existenţa unor profesionişti care să fi aparţinut securităţii. Asta a fost şi suspiciunea iniţială din partea noastră, De fapt, din primul moment eram convinşi că cei care fac acest lucru sunt elemente fidele din securitate, oameni de meserie, care o fac şi cu pricepere. Pentru că atunci ni se relata şi de la armată de lovituri precise, în frunte şi în inimă. Deci, arme cu lunetă, ţintaşi buni şi care ştiu să şi dispară după aceea. Şi e suficient pentru aceasta un număr limitat de ţintaşi de acest fel. Din păcate, constat că nu există suficiente fapte şi argumente pentru o concluzie definitivă. Dacă dumneavoastră veţi avea mai multe ar fi foarte bine. Dacă Procuratura va avea mai multe elemente, de asemenea...
Lucrurile se poate să se fi declanşat total întâmplător. În fond, pe la 6 şi jumătate, când a fost tras primul foc aici, în clădire, sentimentul nostru, al celor care ne aflam în fostul birou al lui Manea Mănescu, la etajul 2 sau 3, nu mai ţin minte, a fost că s-a tras din interiorul clădirii, de la un etaj superior, spre biroul nostru. Deci, pornind de la o asemenea variantă, se poate presupune încercarea de lichidare a celor care începeau să organizeze noile structuri de stat. Şi s-a tras după noi, după aceea, când am ieşit din clădire. Am încercat să ieşim spre poarta C. Acolo ne-a întâmpinat Dan Iosif şi ne-a întors înapoi. Se trăgea deja din partea aceasta, dinspre Piaţă, dinspre strada Oneşti, şi am ieşit prin poarta D, prin spatele clădirii, şi ne-am îndreptat spre MApN. Că a fost o chestiune gândită, că cineva anume ne-a urmărit şi a tras spre noi şi, după o primă împuşcătură, au urmat replici care n-au mai putut fi nicicum controlate; sau că a fost o simplă întâmplare, a scăpat unuia mâna pe trăgaci, pentru că erau aici, cu arme în mână, cine vrei şi cine nu vrei. Şi mai instruiţi şi mai puţin instruiţi, şi mai tineri şi mai în vârstă. Se poate, deci, ca toată această canonadă să se fi declanşat cu totul întâmplător. Deşi sunt şi argumente care vorbesc despre anumite locuri din care se trăgea. Tocmai pentru a provoca această ripostă militară.
În ce priveşte incriminarea mea, aceasta este reflectarea vechiului sindrom, după care şeful statului trebuie să ştie de toate. Dar nu numai. Incriminarea are şi un alt substrat. Insinuarea că eu chiar aş fi provocat aşa ceva, că eu aş avea interes să ascund ceva din acest punct de vedere, că eu aş fi declanşat acest lucru. Or, toate acestea sunt aberaţii, fără nici un fel de fundament, fără nici un fel de temei. Aşa cum spuneam de la început, eu am apărut când procesul era declanşat.
Am văzut şi asemenea aberaţii, în ziarele de azi sau de ieri, că eu am dat ordin ca să se distribuie arme la populaţie. De unde o asemenea aberaţie? Asta nu este numai rea-voinţă, asta-i ticăloşie. Doar se ştie foarte bine, când am apărut eu în sediul CC şi l-am întâlnit pe Dan Iosif şi pe alţii ca el care erau deja în posesia armelor. La dispoziţia lui Iliescu au pus ei mâna pe arme, aici? Au dezarmat paza şi au pus mâna pe armele pe care le-au găsit în sediul Comitetului Central. De unde până unde o asemenea aberaţie în ce mă priveşte?
Apoi, că noi am fi fost interesaţi, eu şi cei care am constituit conducerea provizorie, ca să se declanşeze această diversiune. De ce? Care ar fi fost logica unui asemenea comportament, când pe noi nu ne contesta nimeni atunci, ci, din contră, am întâmpinat un climat de adeziune şi suport şi de consens general? Putea să ne slujească cu ceva aşa ceva? Din contră. Adică, sunt aberaţii din toate punctele de vedere, şi logic, şi raţional, şi practic".

3. A cerut ajutor Ion Iliescu de la URSS în zilele Revoluției?

Ion Iliescu a fost acuzat că, în seara zilei de 22 decembrie, a vorbit la telefon cu ambasada URSS la București, pentru a solicita o intervenţie din partea sovieticilor "pentru a lichida diversiunea cu teroriştii”, după cum s-a exprimat chiar fostul președinte în fața unei comisii parlamentare:

"În seara de 22 decembrie, în timp ce lucram într-un birou de la etajul al III-lea din clădirea CC al PCR la redactarea documentului, devenit Comunicatul către ţară al CFSN, am avut o convorbire telefonică (pe care nu eu am iniţiat-o) cu un locţiitor al ambasadorului URSS, de faţă cu toţi cei care se aflau atunci în biroul respectiv. A fost singura mea convorbire cu Ambasada URSS în acele zile.
De asemenea, pentru prima oară am vorbit la telefon cu Gorbaciov (pe care, în ciuda tuturor fabulaţiilor, nu-l cunoscusem înainte), la 27 decembrie, în timp ce se desfăşura prima şedinţă cu cei 39 de membri ai CFSN, enumeraţi în Comunicatul CFSN din noaptea de 22 decembrie. Cu acest prilej, ne-a felicitat pentru victoria Revoluţiei române şi m-a informat despre vizita pe care o va întreprinde la Bucureşti Eduard Şevarnadze. Nu am avut o altă convorbire cu Gorbaciov nici înainte, nici după.
Din sediul MApN nu am vorbit la telefon cu nimeni! Eram însă informaţi de convorbirile purtate de cei din MStM cu reprezentanţii Tratatului de la Varşovia...De altfel, această fabulaţie a fost respinsă public atât de Gorbaciov, cât şi de alţi reprezentanţi ai URSS (Şevarnadze, Aboimov), care au declarat că “nici românii nu ne-au cerut aşa ceva”, iar “noi am decis să nu mai intervenim în treburile interne ale altora!”.

4. A comandat Ion Iliescu uciderea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu?

Decizia pentru lichidarea dictatorilor ar fi fost luată în seara de 24 decembrie, la Ministerul Apărării, în prezenţa lui Ion Iliescu. Fostul șef de stat se apără, spunând că era necesară o decizie care să rezolve problema-cheie, curmarea sacrificiilor de vieţi umane.

Ceaușescu nu a dorit să apeleze la recurs după formularea sentinței, ipoteză care ar fi prelungit procesul, astfel că executarea celor doi s-a putut face imediat.

Grupul care a pus la punct mecanismul de lichidare a Ceauşeştilor a fost unul relativ redus. Acesta era format din Silviu Brucan, Ion Iliescu, Dumitru Mazilu, Petre Roman, Mihai Montanu, Sergiu Nicolaescu, Mihai Ispas, Dan Marţian şi Gelu Voican Voiculescu. Întâlnirea decisivă a avut loc la Ministerul Apărării, unde gazde influente le-au fost generalii Nicolae Militaru şi Victor Atanasie Stănculescu, spun istoricii.

În ceea ce priveşte contribuţia lui Ion Iliescu la decizia de lichidare a cuplului Ceauşescu, poziţia martorilor oculari este cel neclară. Atât Gelu Voican Voiculescu, cât şi Silviu Brucan au făcut eforturi de a-l pune „la adăpost" pe fostul lider al CFSN. Ei au încercat să acrediteze ideea unui Ion Iliescu uman, cu suflet, care n-ar omorî nici o muscă, scria jurnalistul Grigore Cartianu.

Silviu Brucan spunea: „Aş defini poziţia lui Iliescu în felul ăsta: a fost de acord fără să fie ferm şi hotărât în această chestiune. Cred că asta e o caracteristică generală. Adică a înţeles că este necesar să se facă acest lucru".

Gelu Voican Voiculescu îl caracteriza pe fostul preşedinte ca pe un „umanitarist idealist, foarte nepotrivit pentru momentele acelea", adăugând: „pentru că sunt momente în care trebuie să fii drastic, să fii dur".

Cum s-a apărat Ion Iliescu în cărțile sale pe acest subiect:

"O altă temă care se vehiculează – procesul şi condamnarea lui Ceauşescu. De fapt, eu cred că am explicat în carte raţiunile acestei chestiuni; situaţia în care ne-am aflat când, în noaptea de 22 spre 23 decembrie am aflat că au fost prinşi şi arestaţi într-o unitate din Târgovişte. Din ceea ce ne-a explicat generalul Stănculescu, era o unitate cu efective puţine şi exista temerea comandantului unităţii, în circulaţia aceea de zvonuri de tot felul, că oricând este posibil un atac al unui desant care să-i elibereze pe Ceauşescu. Sau putea să fie posibilă şi o pătrundere a populaţiei în unitate, dacă afla de Ceauşescu, şi linşarea lui fizică. Pornind mai ales de la considerentul că o decizie din acest punct de vedere poate să rezolve problema-cheie, curmarea sacrificiilor de vieţi umane, după o mică deliberare, într-un cadru restrâns, am acceptat ca să se constituie Curtea respectivă. Mazilu, ca jurist, a formulat propunerea, împreună cu Procuratura şi Tribunalul Suprem. Generalul Stănculescu a primit misiunea să se ocupe de organizarea propriu-zisă a deplasării juriştilor şi organizarea procesului. Din partea CFSN l-am mandatat pe Gelu Voican şi pe Virgil Măgureanu să însoţească delegaţia respectivă la proces. Se cunoaşte, deci procesul, sentinţa. Noi am fost în faţa a două hotărâri: o hotărâre privea constituirea Curţii de Judecată, cealaltă era sentinţa acestei Curţi, cu condamnarea lor şi, inclusiv, cu menţiunea refuzului pentru recurs. Aceste două documente au format obiectul discuţiei, în cadrul respectiv.
Apoi, a fost problema casetei. Era singurul document care vorbea despre acest proces. A fost şi un moment dramatic. În noaptea aceea, când s-a întors generalul Stănculescu, la un moment dat au dispărut cele două cadavre. Stănculescu, în mod firesc, intrase în panică. De fapt, cineva le deplasase la un loc mai ferit, după coborârea din helicopter. ŞI apoi, maşina cu care el a venit spre MApN a fost lovită de câteva gloanţe.
Apoi, ne amintim cât ne-am temut de posibila dispariţie a casetei. Atunci a avut loc o discuţie foarte dură cu cei din Televiziune. Dl. Nicolaescu a fost în miezul lucrurilor. Am vizionat caseta într-un cadru mai larg, nu îmi mai amintesc câte persoane eram atunci, dar destul de mulţi, 12-15 oameni cred că am fost în sală când am vizionat-o. Două chestiuni ne-au preocupat atunci. Era, în primul rând, apariţia figurilor celor care au făcut parte din completul de judecată – procuror, avocat – şi cei care au asistat şi asigurarea securităţii lor; deci, aceste scene trebuiau eliminate din casetă, din film. Şi, al doilea, scena execuţiei, care era abominabilă. Să vezi cadavrele acelea însângerate. Am considerat că pentru populaţie nu e bine să fie prezentate şi s-a făcut o variantă prescurtată, eliminând aceste scene. Într-un laborator, la MApN, aflat într-o altă clădire, s-a făcut acest lucru. Or, în zona respectivă se trăgea; era miezul nopţii; exista riscul să fie împuşcat cel care era cu caseta, să dispară caseta. A fost un moment într-adevăr de mare emoţie. În fine, dl. Nicolaescu s-a dus cu caseta la Televiziune. Acolo s-a intrat în isterie. Victor Ionescu a dat un telefon. Am vorbit eu cu el la telefon şi i-am spus să dea caseta aşa cum e. Îmi asum eu toată răspunderea. Raţiunile pentru prescurtări noi le judecăm, nu el. Mi-a spus să-i dau în scris. I-am trimis şi în scris, se pare, o notă. Dar nu i-a mulţumit treaba asta; au apărut chiar comentarii: dacă a fost o simulare şi Ceauşescu n-a fost împuşcat? Acesta era climatul de atunci. Asta uită lumea, în timp. Că, dacă Ceauşescu ar fi fost prins aici, în Sediul Comitetului Central, ar fi fost linşat. Atunci lumea nu vroia să creadă că a fost împuşcat, că cei doi nu mai există. Existenţa lor constituia un suport pentru cei care întreţineau încă această stare de tensiune. Ni s-a comunicat că pe Nicolaescu l-au ameninţat că îl împuşcă dacă nu trimitem originalul. Am spus nu, originalul nu, dar facem o variantă mai completă, căutând să protejăm, totuşi, securitatea oamenilor care apăreau pe casetă. Ulterior, din păcate, s-a furat şi această variantă, pe care au folosit-o francezii. Asta a fost.
Eu cred că viaţa a demonstrat că procesul a fost necesar. Eu am spus şi în carte, personal am avut poate cele mai mari ezitări în adoptarea acestei hotărâri. Am spus, de asemenea, că, din punct de vedere politic, ar fi fost mult mai bine pentru noi să fi putut fi asigurată securitatea lui şi organizat un proces în condiţii normale. Procesul ar fi fost un moment politic important pentru ţară. Dar a trebuit să ţinem seama de împrejurări; şi adevărul este că a doua zi a încetat schimbul de focuri; sigur, au mai continuat câteva zile împuşcături răzleţe, dar, practic, din 26 am putut să intrăm într-o fază mai calmă".

5. A continuat Ion Iliescu, după decembrie 1989, metodele comuniste de manipulare și propagandă?

În Raportul final al Comisiei prezidențiale din 2006, care a condamnat în Parlament regimul comunist, perioada de tranziție care a urmat după decembrie 1989 este prezentată ca o "menţinere a structurilor autoritare criptocomuniste, în pofida declaraţiilor de ruptură cu vechiul sistem".

"Un regim venit la putere prin violenţă, care şi-a menţinut puterea prin violenţă, avea să piară tot violent în decembrie 1989. La fel de adevărat este faptul că succesorii acestui regim, grupaţi în Frontul Salvării Naţionale, conduşi iniţial de gruparea Ion Iliescu-Petre Roman, au continuat să cultive metode similare cu cele practicate de comunişti: demonizarea societăţii civile şi a partidelor democratice, manipularea simbolică, propaganda deşănţată şi chiar utilizarea fasciilor minereşti pentru strangularea fragilului pluralism născut în decembrie 1989.
Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost o consecinţă directă a menţinerii structurilor autoritare criptocomuniste, în pofida declaraţiilor de ruptură cu vechiul sistem. Mentalităţile succesorilor lui Ceauşescu erau impregnate de anti-intelectualism anti-occidentalism şi anti-pluralism, trăsături definitorii ale stalinismului naţional pe parcursul întregii sale existente. Regimul Iliescu care a funcţionat între 1990 şi 1996 a fost o combinaţie de colectivism oligarhic (din punct de vedere economic şi social) şi autoritarism bazat pe mistica preeminenței Statului asupra oricărei realităţi sociale. Timpurile nu le erau favorabile celor care visau o nouă dictatură. Prăbuşirea URSS în decembrie 1991 a marcat finalul unei epoci şi a semnalat faptul ca vechiul sistem, chiar în versiunile sale revizuite, nu mai avea şanse de resuscitare"- Raport final Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (2006).

6. Decizia de a înființa Serviciul Român de Informații după e venimentele tragice din martie 1990 de la Târgu-Mureș 

Securitatea ceaușistă a băgat capul sub pământ timp de trei luni după Revoluția din 1989, însă un conflict inter-etnic sângeros care a avut loc în martie 1990 la Târgu-Mureș l-a făcut pe Ion Iliescu să o repună pe scenă, cu haine noi, sub numele de Serviciul Român de Informații (SRI).

Ce spune Ion Iliescu într-o carte de dialoguri cu Vladimir Tismăneanu: "Atunci, în primele luni ale lui 1990, nimeni nu mai avea teamă de nici un fel de securitate sau de organele de reprimare. Sentimentul eliberării şi al exprimării libere, neîngrădite, era predominant şi nu cred că mai exista teamă. lar în ceea ce priveşte structurile de securitate, ele, practic, s-au destrămat, ca, de altfel, şi celelalte structuri ale fostului stat totalitar.
Tot ce înseamnă structură de oprimare a fost eliminat şi, timp de  trei luni de zile, cum am spus, structurile de informații s-au aflat sub controlul Armatei. Noi am luat decizia de a organiza o structură necesară oricărui stat, de a organiza Serviciul Român de Informaţii, după evenimentele din martie de la Târgu Mureş.
Ne-am dat seama că lipsa unor structuri specializate în culegerea de informaţii ne-a împiedicat să prevenim evenimentele de la Târgu Mureş, să stăpânim o serie de procese negative care se dezvoltau în țară, legate de structurarea criminalității organizate, a reţelelor de influenţă şi de corupţie, a traficului de arme şi de droguri. Nici un stat nu poate să fie privat de aşa ceva. Am înființat Serviciul Român de Informaţii după ce am studiat legislaţia din țările democratice — şi din America, şi din Europa; acesta a fost punctul de reper şi elementul de gândire asupra legii de constituire a SRI-ului, iar proiectul a trecut prin CPUN, la vremea respectivă".

Ce se întâmplase la Târgu Mureș?

În 15 martie 1990, populația maghiară din localitățile unde era majoritară a sărbătorit Ziua Maghiarilor de Pretutindeni. La acele manifestații, populația maghiară a arborat drapelul Ungariei pe mai multe instituții din Satu Mare și Târgu Mureș, a înlocuit plăcuțele în limba română cu cele în limba maghiară și a lansat o serie de sloganuri antiromânești.

Totodată au fost profanate statuile lui Avram Iancu din Târgu Mureș și Nicolae Bălcescu din Sovata, conform Historia.ro.

Patru zile mai târziu, în 19 martie 1990, ca urmare a acestor evenimente a fost atacat sediul UDMR, dar și al partidelor istorice românești PNL și PNȚ.

În 20 martie, pe fondul acestor evenimente, a avut loc un mare marș în Târgu Mureș, la care au participat atât maghiarii, cât și românii. 

Sloganurile și lozincile șovine de ambele părți au fost înlocuite de confruntări violente, în centrul orașului. Violențele au fost amplificate de apariția unui grup de români din localitățile Reghin, Hodac și Ibănești care au venit „să facă ordine”. La rândul lor, maghiarii de pe valea Nirajului și Sovata au venit la Târgu Mureș, au incendiat autobuzele românilor și i-au agresat.

Bilanţul evenimentelor din 19 – 20 martie 1990 a fost unul sângeros: 5 morţi (2 români şi 3 maghiari), 278 de răniţi, o biserică ortodoxă incendiată, iar sediile locale ale unor partide politice vandalizate.

7. S-a aflat Ion Iliescu în spatele mineriadei din 13-15 iunie 1990?

Fostul președinte Ion Iliescu a fost trimis în judecată pentru infracțiuni contra umanității și în "Dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990", alături de fostul premier Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Adrian Sârbu și Miron Cozma.

La fel ca în "Dosarul Revoluției", procurorii nu au făcut mulți pași către condamnarea inculpaților.

Conform anchetatorilor, în luna iunie 1990, cei mai înalţi factori decizionali în statul român la acel moment – Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, ajutaţi de alte persoane apropiate puterii sau care o sprijineau, printre care Măgureanu Virgil – directorul Serviciului Român de Informaţii, Sârbu Adrian – consilierul prim-ministrului, au lansat o politică de represiune împotriva populaţiei civile din capitală, în urma căreia au fost ucise 4 persoane, 2 persoane au fost violate, s-a vătămat integritatea fizică şi/sau psihică a peste 1300 de persoane şi au fost persecutate prin lipsirea nelegală de libertate peste 1.200 de persoane.

Ion Iliescu a reușit, prin operațiunea mineriadelor, să suprime societatea civilă, să stopeze protestele anti-guvernamentale și să îndepărteze simpatia Occidentului pentru România. Începând cu 22 aprilie 1990, în Piaţa Universităţii din municipiul Bucureşti a avut loc o manifestaţie ce s-a întins pe durata mai multor săptămâni, până la data de 13 iunie 1990.

Manifestaţia avea caracterul unei opoziţii la puterea nou instaurată în România după Revoluţia din 1989, manifestanţii solicitând verbal, prin comunicate şi prin alte forme de protest ruperea de regimul comunist abia înlocuit în decembrie 1989, promovarea unor persoane care nu aveau un trecut de activist de partid, înfiinţarea unei televiziuni libere şi alte astfel de solicitări de factură democratică, conform procurorilor.

"În acest context, Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, Măgureanu Virgil şi alte persoane din conducerea statului sau a Frontului Salvării Naţionale au lansat un atac împotriva manifestanţilor aflaţi fizic în Piaţa Universităţii, care reprezenta în fapt un pretext menit să mascheze acţiunea represivă împotriva persoanelor care au participat anterior la aceste manifestaţii, în special liderii de opinie, precum şi împotriva oricărei persoane care manifesta o oarecare formă de opoziţie sau care se încadra în categorii care, în opinia lor, puteau manifesta o potenţială opoziţie, în special studenţi, intelectuali sau persoane care exprimau apropierea de valorile occidentale. Un rol important în crearea cadrului de punere în aplicare a atacului a constituit-o comunicarea publică, manipulativă, insidioasă cu privire la pericolul pe care îl reprezentau manifestanţii pentru valorile democratice, de a căror implementare se „ocupa” noua putere”- se arată în rechizitoriu.

Având în vedere amploarea atacului, punerea în aplicare a acestuia a necesitat pentru planificatorii atacului şi atragerea unui număr impresionant de persoane, care au acţionat în cunoştinţă de acest atac, alături de un număr mare de persoane care au acţionat fără să cunoască existenţa atacului, ca urmare a manipulării la care au fost supuse de persoanele care au orchestrat atacul, afirmă anchetatorii.

„În acest sens, pentru punerea în aplicare a atacului, conducerea statului, în special Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican, precum şi conducerea Serviciului Român de Informaţii, respectiv Măgureanu Virgil, cu participarea lui Sârbu Adrian, consilier al primului-ministru, au constituit un grup criminal de tip sistemic, eterogen, de natură politică, administrativă, militară şi civilă, înlăuntrul căruia a fost implicat un număr mare de persoane, cu o contribuţie de natură şi conţinut diferite la fapte produse la o scară impresionantă".

Din probele administrate a rezultat conivenţa la nivelul planificării şi orchestrării planului infracţional, Iliescu Ion, Roman Petre, Voiculescu Gelu-Voican şi Măgureanu Virgil jucând rolurile cheie, însă modalitatea prin care au ales să o pună în aplicare a fost prin intermediul altor persoane neparticipante la înţelegere, arată anchetatorii.

„Începând cu data de 13 iunie 1990, inculpaţii au pus în practică acţiunea represivă împotriva manifestanţilor aflaţi în Piaţa Universităţii din Bucureşti. În acest atac au fost implicate, în mod nelegal, forţe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naţionale, Serviciului Român de Informaţii, precum şi peste zece mii de mineri şi alţi muncitori din mai multe zone ale ţării”.

Acţiunea represivă a avut caracterul unui atac generalizat şi sistematic, în cadrul căruia au fost comise următoarele fapte: moartea prin împuşcare a 4 persoane; violul a două persoane; ătămarea integrităţii fizice sau psihice a unui număr total de 1311 persoane; persecutarea prin privarea nelegală de privarea de dreptul fundamental la libertate şi siguranţă şi restrângerea acestui drept, pe motive de ordin politic, a unui număr total de 1211 persoane.

Punerea în aplicare a acţiunii represive s-a realizat în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, când peste două sute de persoane au fost ridicate şi transportate în Unitatea Militară 0575 Măgurele a Ministerului de Interne, unde au fost reţinute până în după amiaza aceleiaşi zile, când au fost lăsate să plece, după o cercetare sumară.

„Concomitent, s-a pătruns în forţă, fără drept, în sediul Institutului de Arhitectură şi al Universităţii din Bucureşti, fiind percheziţionate mai multe birouri, iar persoanele aflate în incintă au fost evacuate prin acte de violenţă. Conform hotărârii luate de către preşedintele Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională, primul-ministru al Guvernului României, viceprim-ministrul, conducători ai instituţiilor de forţă, precum şi de către persoane din conducerea Frontului Salvării Naţionale, în Piaţa Universităţii au fost aduşi muncitori de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti, care s-au manifestat violent, agresând fizic persoanele aflate în zona Institutului de Arhitectură, după care au ocupat Piaţa Universităţii împreună cu forţele de ordine, pentru a împiedica revenirea manifestanţilor”, relatează anchetatorii.

Acţiunile întreprinse de autorităţile statului au generat o ripostă violentă din partea opozanţilor, astfel că au fost incendiate sediile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne, Televiziunii Române şi Serviciului Român de Informaţii.

„S-a făcut uz de armă cu muniţie de război de către forţele de ordine, în aceste împrejurări fiind împuşcate mortal 4 persoane. Represiunea autorităţilor a continuat, în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, printr-un atac sistematic desfăşurat împreună cu minerii şi muncitorii din mai multe judeţe ale ţării, care deveniseră o adevărată forţă de ordine, paralelă cu cele recunoscute şi organizate potrivit legii”, se arată în documentele procurorilor.

În acest context, minerii aduşi în Bucureşti au devastat sediile partidelor politice nou înfiinţate sau reînfiinţate după Revoluţia din decembrie 1989 şi care se aflau în opoziţie, locuinţele principalilor lideri politici din opoziţie şi sedii ale publicaţiilor de presă independente şi ale unor instituţii de învăţământ. De asemenea, au agresat locuitori ai Bucureştiului, sub pretextul că aceştia au legătură cu manifestaţiile din Piaţa Universităţii.

Persoanele care au fost ridicate din Piaţa Universităţii, împreună cu altele considerate ca având legătură cu manifestaţiile, au fost duse cu forţa în Unitatea Militară 0575 Măgurele şi în incinta Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri de la Băneasa, fiind private de libertate într-un mod nelegal şi în spaţii total improprii pentru deţinerea unor persoane. Privarea de libertate fără forme legale a acestora a durat până cel mai târziu pe data 22 iunie 1990.

8. L-a împiedicat direct Ion Iliescu pe Regele Mihai să revină în țară în 1990?

Ion Iliescu a negat că s-ar fi opus direct revenirii Regelui Mihai în țară în 1990, însă a recunoscut că "unanim s-a exprimat părerea în CPUN că ar fi nepotrivită" venirea Maiestății sale în țară într-o perioadă tensionată în viața politică.

După Revoluția din 1989, Regele Mihai I a fost nevoit să stea departe de România încă aproape 8 ani, primind cetățenia română abia în 1997, în timpul mandatului lui Emil Constantinescu.

Fostul suveran a fost umilit în mai multe rânduri de regimul fostului președinte Ion Iliescu. Prima dată, chiar de Crăciun în 1990, autoritățile l-au oprit pe Regele Mihai – însoțit și de Regina Ana și principesa Margareta – în drum spre Curtea de Argeș și i-au obligat cu escorta pușcașilor USLA să se întoarcă la aeroport și să plece din România.

"Nu eu personal m-am opus. Dimpotrivă, eu și cu Petre Roman ne-am exprimat acordul", își amintea Iliescu într-un interviu acordat TVR.

9. A fost implicat Ion Iliescu în uciderea lui Ioan Petru Culianu, împușcat la Chicago, în mai 1991?

Un mister uriaș legat de puterea post-comunistă din România se referă la asasinarea scriitorului Ioan Petru Culianu, urmașul lui Mircea Eliade la Chicago.

Culianu a fost împușcat în cap în data de 21 mai 1991, în baia universității din Chicago, unde preda istoria religiilor, iar una dintre ipotezele FBI-ului pentru crima rămasă nerezolvată până azi se referă la regimul politic de la București.

Împușcarea în ceafă, de la distanță mică, era semnătura KGB și a serviciilor secrete comuniste, iar motivele unui astfel de gest șocant erau multiple:
- Culianu era un opozant activ al regimului neo-comunist din România și trebuia să fie dat exemplu pentru toți ceilalți critici ai FSN;
- Culianu organizase cu o lună mai devreme o vizită a Regelui Mihai la Chicago și se declarase monarhist după întâlnirea cu regele.

În plus, fostul președinte Ion Iliescu a făcut declarații controversate cu privire la cazul Culianu, care au stârnit reacții puternice: la o conferință de presă pe 14 iunie 1991, Iliescu a afirmat despre Culianu că „era un smintit” și „și‑a meritat soarta, fiind un destabilizator”.

De asemenea, Iliescu a susținut că un oficial american i-ar fi spus că nu ar fi vorba de un asasinat politic — afirmație contrazisă oficial de administrația americană, care nu a ajuns la nicio concluzie fermă.

Acuzațiile lui Iliescu au ridicat semne de întrebare în legătură cu modul în care autoritățile române au gestionat cazul și au fost privite ca o minimalizare a dimensiunii politice a asasinatului.

Într-un documentar realizat de TVR la 33 de ani de la asasinarea lui Ioan Culianu, se spune: "De-a lungul timpului, două nume s-a vehiculat că ar putea avea o legătură cu asasinarea lui Culianu: Gelu Voican-Voiculescu și Ion Iliescu".

"Iliescu nu era omul care să comande o asemenea chestie", Nicolae Ulieru, fostul purtător de cuvânt al SRI. "În niciun caz. Și dacă prin absurd Iliescu ar fi comandat lichidarea lui Culianu, nu găsea în Măgureanu omul dispus să execute o asemenea comandă".

Gelu Voican-Voiculescu a fost întrebat, în același documentar, despre poziția avută de Ion Iliescu și a răspuns: "Declarația lui Ion Iliescu pare surprinzătoare și, bineînțeles, acuzatoare. Nu am discutat niciodată cu el despre Culianu. După părerea mea, Iliescu nu știa de Culianu... Eu nu vorbesc despre ceea ce cunosc".

Ion Iliescu a refuzat să vorbească cu realizatorii documentarului. Gelu Voican Voiculescu a susțiut că nici el și nici Iliescu nu au avut vreo legătură cu moartea lui Culianu.

Există mai multe ipoteze cu privire la motivele care au dus la uciderea lui Culianu. Unul dintre acestea era legătura apropiată a acestuia cu regele Mihai și un presupus plan al lui de a reinstaura monarhia.

"În țară, Regele era văzut ca inamicul numărul unu al regimului neocomunist. Era inamicul direct al lui Iliescu. Deci era primejdia numărul unu. Regele era inimicul unu al noului regim de la București. Toată presa vuia de asta. Era o propagandă antiregalistă și anti-Regele Mihai groaznică. Toată țara fierbea pentru acest lucru. Nene (Ioan Culianu-nr) reușise să găsească fonduri care să sprijine campania pro-regalistă. Condiția pe care ar fi pus-o sponsorii ar fi fost ca fratele meu să accepte poziția de prim-ministru ceea ce pentru el era o aberație. Atunci nu este de mirare că Nene a fost considerat și el un inamic de primă mână, de primă clasă”, a susținut sora acestuia, Tereza Culianu Petrescu, care a vorbit, în premieră, despre ceea ce s-a întâmplat.

„Ei au bănuit următorul lucru, că eu mă duc în Occident, mă aliez cu Nene, care se aliază cu regele și venim și dărâmăm regimul” – a susținut, cu ochii în lacrimi, scriitorul Dan Petrescu.

Un alt potențial motiv pentru uciderea lui au fost articolele dure împotriva Securității și amenințarea că va dezvălui secretele Revoluției din 1989.

Articolele sale aruncau în crize de furie puterea de la București. „Spunea Ioan în anii 90, că dacă punem toate piesele laolaltă, vom avea un rezultat cutremurător. Atacurile lui la adresa Securității, articolele lui dure și argumentate îi arunca în adevărate crize de furie pe noii politicieni, niște indivizi bătuți de propriul lor caracter. Iar curajul lui Culianu de a spune că nu există o elită intelectuală care să asigure un viitor pluralist, pur și simplu, îi scotea din minți. Cel mai mare risc, fiind acela, spunea el, că România va cădea într-un abis mai adânc din care tocmai a ieșit, că ne îndreptăm spre un faliment catastrofal".

Nu sunt singurele momente controversate din perioada în care Ion Iliescu s-a aflat în fruntea noii puteri de la București, după eliminarea dictaturii ceaușiste.

Din păcate, efectele "regimului Iliescu" se văd și astăzi, în rateurile democrației românești și în slăbiciunea statului român actual.

10. A crezut Ion Iliescu în Dumnezeu sau a fost ateu?

Ultimul mister legat de persoana controversatului Ion Iliescu ține de viața sa personală: a fost ateu convins fostul președinte sau era un credincios în felul lui, sub masca de "liber cugetător"?

În dezbaterea prezidențială din 1996, Emil Constantinescu l-a provocat pe Ion Iliescu să recunoască faptul că nu crede în Dumnezeu, iar momentul de maximă audiență l-a costat probabil funcția de președinte pe Iliescu.

"Domnule Constantinescu, eu m-am născut în familie de oameni evlavioși, am fost botezat în Biserica Ortodoxă Română și am această calitate. Sigur, în evoluția mea intelectuală s-au produs anumite deplasări, dar am rămas pătruns de elementele fundamentale ale credinței și ale moralei creștine. Eu sunt mai moral și mai creștin, mai credincios decât mulți alții care-și etalează în public această credință, din care nu trebuie să facă nici comerț, nici propagandă politică", a răspuns Iliescu.

Mai târziu, la împlinirea vârstei de 80 de ani, fostul lider comunist a recunoscut că a rămas fidel convingerilor sale religioase şi a declarat că nu crede în Dumnezeu, ci “în forţa omului”.

Despre Mântuitor, Iliescu a spus atunci, într-un interviu acordat revistei Kamikaze, că “Iisus a fost un rebel” pentru că a fost primul care “şi-a permis să spună că toţi oamenii sunt egali”.

Cu toate astea, în ultimul interviu, acordat lui Ionuț Vulpescu, înainte de spitalizarea finală, Iliescu a încheiat mesajul său către România cu o referire la Dumnezeu:

"M-aș bucura să știu că las în urmă o Românie în care instinctul amatorilor de a confisca roluri la care nu se pricep nu există, în care fiecare face ce știe și ce poate, o Românie în care libertatea nu înseamnă fac ce vreau, ci ce trebuie, cu o conștiință liberă. Sper că politica României va fi întemeiată mai puțin pe judecăți de gust și mai mult pe judecăți de rațiune, că judecățile de credință se vor face în numele lui Dumnezeu, în biserici, cu deplină toleranță a oamenilor față de oameni, iar acțiunile politice se vor face în sfera publică, în numele demnității umane, cu deplină luciditate".