Azi se împlinesc 430 de ani de la faimoasa bătălie de la Călugăreni. Chiar i-a înfrânt Mihai Viteazul pe turci, la Neajlov? Adevărul din spatele legendei

Pe 23 august 1595, Mihai Viteazul intra în istorie prin lupta de la Călugăreni. De secole, episodul a fost transformat într-un simbol al eroismului românesc. Dar a fost, oare, o victorie reală împotriva uriașei oști otomane, sau doar o retragere strategică abil folosită propagandistic?

Istoricii oferă perspective diferite asupra unuia dintre cele mai discutate momente din trecutul medieval.

Imperiul Otoman la apogeu și o Țară Românească prinsă între imperii

La sfârșitul secolului al XVI-lea, Europa era un câmp de confruntare între marile puteri. Imperiul Otoman, aflat încă la apogeu sub domnia sultanului Murad al III-lea, controla întregul sud-est european, iar Țările Române erau privite drept state vasale.

Tributul și obligațiile militare apăsau greu asupra Țării Românești, iar presiunea otomană se simțea tot mai acut.

Pe de altă parte, Imperiul Habsburgic și Polonia încercau să-și extindă influența în aceeași zonă. În acest context tensionat, Papa Clement al VIII-lea a promovat Liga Sfântă (1594), o alianță militară europeană menită să oprească avansul otoman. Alături de Habsburgi, Polonia și Veneția, în această ligă s-au alăturat și voievozii din Transilvania și Țara Românească.

Pentru Mihai Viteazul, care ajunge domn al Țării Românești în 1593, intrarea în Liga Sfântă a fost o alegere riscantă. Din momentul în care s-a ridicat împotriva Porții, el a rupt legăturile tradiționale de vasalitate și a intrat în război deschis cu unul dintre cele mai puternice imperii ale lumii. Era o decizie care putea să-i aducă glorie, dar și sfârșitul rapid.

Astfel, vara anului 1595 găsește Țara Românească în centrul unui conflict uriaș: armatele otomane, conduse de marele vizir Sinan Pașa, pornesc spre nord cu scopul de a-l zdrobi pe Mihai și de a

readuce principatul sub control direct. Pregătirea acestei campanii va duce la celebra bătălie de la Călugăreni.

Mihai Viteazul – între erou și lider sângeros

Figura lui Mihai Viteazul a fost în timp înconjurată de un strat gros de legendă. Imaginea sa de „erou național” s-a consolidat mai ales în secolul al XIX-lea, odată cu romantismul pașoptist și cu dorința istoricilor și politicienilor de a găsi în trecut exemple de unitate și rezistență.

Dar dincolo de mit, cronici contemporane și cercetări istorice recente îl prezintă ca pe un lider complex, cu lumini și umbre.

Calități de lider și diplomat abil

Mihai Viteazul a demonstrat un talent militar recunoscut chiar și de adversari. Știa să exploateze terenul, să folosească factorul surpriză și să îmbine tactica defensivă cu atacurile fulgerătoare. Totodată, a fost un diplomat pragmatic: a oscilat între alianțe cu Liga Sfântă, Habsburgii sau polonezii, în funcție de context, încercând mereu să obțină maximum de sprijin.

Un domn medieval fără milă

Pe de altă parte, surse contemporane, precum cronicarul italian Antonio Possevino sau rapoartele misionarilor iezuiți, descriu cruzimea lui Mihai. Execuțiile rapide, confiscările de averi și pedepsirea boierilor necredincioși erau parte din politica sa de putere. După intrarea în Liga Sfântă, Mihai a ordonat uciderea creditorilor turci și greci din Țara Românească – un act considerat de unii ca răzbunare legitimă, dar care arată și brutalitatea vremii.

Imagine dublă în istoriografie

Istoricii moderni subliniază că Mihai Viteazul nu poate fi privit doar ca „martir al neamului”, dar nici exclusiv ca tiran. El a fost un lider tipic epocii medievale, în care domnia se păstra prin forță, iar alianțele se schimbau în funcție de interese. Spre deosebire de imaginea eroică promovată ulterior, contemporanii îl vedeau ca pe un conducător pragmatic, violent, dar și extrem de carismatic.

Astfel, înainte de Călugăreni, Mihai nu era doar „viteazul apărător al creștinătății”, ci și un voievod care stârnea teamă în rândul boierimii și ura Porții otomane.

Bătălia de la Călugăreni – ce s-a întâmplat pe 23 august 1595

În vara lui 1595, armata otomană condusă de marele vizir Sinan Pașa a pornit în campanie pentru a-l înlătura pe Mihai Viteazul și a readuce Țara Românească sub control direct. Sursele epocii menționează o oaste otomană uriașă – unele cronici vorbesc de peste 100.000 de soldați, în timp ce estimările moderne, mai prudente, reduc cifra la aproximativ 60.000. În fața lor, Mihai Viteazul dispunea de circa 16.000 de oameni, sprijiniți de trupe transilvănene trimise de Sigismund Báthory.

Terenul – un aliat neașteptat

Mihai a ales să-și aștepte adversarii pe malurile râului Neajlov, în zona satului Călugăreni, la sud de București. Locul era mlăștinos, străbătut de punți de lemn și greu accesibil pentru cavaleria grea otomană. Această alegere a fost decisivă: otomanii nu puteau desfășura întreaga forță a armatei lor, fiind obligați să intre în luptă pe sectoare înguste.

Citește și: Ansamblul monumental de la Targoviste, unul dintre cele mai importanta din tara

Ziua bătăliei

Lupta a avut loc la 13 august 1595 (stil vechi, calendar iulian), ceea ce corespunde datei de 23 august în calendarul Gregorian, mai precis cel actual. În unele cronici ulterioare apare greșit și data de 23 decembrie, din cauza confuziilor cronologice generate de folosirea simultană a celor două calendare și de transcrieri târzii.

Dimineața, Mihai a lansat primul atac asupra avangardei otomane, folosind cavaleria ușoară și focul artileriei de câmp. Surprins, Sinan Pașa a fost nevoit să-și aducă trupele principale în luptă. Bătălia a fost extrem de violentă: oștile lui Mihai au reușit să respingă mai multe valuri succesive, iar într-un moment cheie voievodul însuși a condus un atac direct asupra centrului otoman. Cronicarii menționează că Mihai s-a aflat în prima linie, cu paloșul ridicat, fapt ce a sporit moralul trupelor.

Retragere sau victorie?

Spre seară, copleșit de numărul uriaș al adversarilor, Mihai s-a retras spre munți, abandonând Bucureștiul și Târgoviștea. Totuși, pierderile otomane au fost atât de mari încât Sinan Pașa nu a putut exploata imediat succesul numeric, iar câteva săptămâni mai târziu, ofensiva sa a fost stopată de trupele transilvănene venite în ajutorul lui Mihai.

Astfel, Călugăreni rămâne o bătălie paradoxală: tactică și eroică pentru români, dar urmată de o retragere care face ca victoria să fie interpretată diferit de istorici.

Victorie sau înfrângere? Disputa istoricilor

Încă din secolul al XVII-lea, bătălia de la Călugăreni a fost interpretată în moduri diferite, în funcție de perspectiva autorilor. De aici vine și aura de legendă care o înconjoară până astăzi.

„Victoria eroică” din cronicile românești

Cronicarii români din epocă au prezentat lupta ca pe o mare victorie a lui Mihai. Radu Popescu sau cronica Bălenilor descriu cum „turcii au fost bătuți cu mare pierdere”, accentuând eroismul voievodului. Această tradiție a fost preluată și amplificată în secolele XIX–XX, când Mihai Viteazul a devenit simbolul unității naționale.

Relatările externe – mai nuanțate

Cronicarii otomani, precum Mustafa Ali, notează că oastea sultanului a ieșit victorioasă, deși recunosc dificultățile terenului și pierderile suferite. Se spunea că Sinan Pașa și-ar fi pierdut dinții, în apele râului Neajlov, care avea alt debit la acea vreme. De altfel, Lunca Câlniștei era toată o mlaștină, motiv pentru care istorici precum Profesorul giurgiuvean Marin Cristian plasează locul bătăliei între Călugăreni și localitatea învecinată, Hulbești, numită în trecut Strâmba.

Raportările occidentale – trimise de agenți imperiali sau misionari iezuiți – vorbesc mai degrabă despre o „victorie parțială” a lui Mihai, subliniind că a reușit să oprească pentru moment avansul unei armate mult mai numeroase, dar a fost forțat să se retragă.

Istoriografia modernă

Istoricii contemporani au încercat să clarifice ambiguitățile. Constantin C. Giurescu și Andrei Pippidi au arătat că, din punct de vedere tactic, Mihai a câștigat ziua de 23 august, dar strategic a pierdut, fiind obligat să lase capitala pradă otomanilor. Ioan-Aurel Pop consideră bătălia „o victorie defensivă”, în timp ce alți istorici, precum Florin Constantiniu, o numesc „o retragere strategică bine mascată”.

Antiteza care persistă

În esență, disputa rămâne între două perspective:

victorie tactică – Mihai și-a înfrânat temporar inamicul și a ridicat moralul creștinilor; înfrângere strategică – otomanii și-au atins scopul de a ocupa Țara Românească pentru o perioadă.

Această dublă interpretare explică de ce Călugăreni este în același timp simbol de eroism și exemplu de ambiguitate istorică.

Ce s-a întâmplat după Călugăreni

Deși Mihai a obținut avantaj tactic pe 23 august, a fost nevoit să se retragă spre nord, în zona munților, lăsând Bucureștiul și Târgoviștea pradă otomanilor. Câteva săptămâni mai târziu, însă, sprijinul promis a început să sosească: oastea lui Sigismund Báthory din Transilvania, ajutată de trupe imperiale, a coborât în Țara Românească.

În toamna lui 1595, forțele unite au reluat ofensiva. La 20 octombrie, în bătălia de la Giurgiu, otomanii au fost înfrânți și siliți să se retragă peste Dunăre. Campania anului 1595 s-a încheiat astfel cu un succes defensiv al Ligii Sfinte, chiar dacă Țara Românească rămăsese devastată.

Finalul dramatic al domnitorului și misterul mormântului

Dacă bătălia de la Călugăreni a intrat în legendă, sfârșitul lui Mihai Viteazul a adăugat și mai mult dramatism figurii voievodului. După scurta sa unire a Țărilor Române (1599–1600), Mihai a intrat în conflict cu aliații săi transilvăneni și cu generalul imperial Gheorghe Basta.

Asasinarea la Câmpia Turzii

La 9 august 1601, la Câmpia Turzii, Mihai a fost ucis printr-o lovitură mișelească, în tabăra imperială. Trupul său a fost tăiat, iar capul i-a fost dus de credincioșii săi la Mănăstirea Dealu, lângă Târgoviște, unde a fost înmormântat. Cronici contemporane vorbesc despre o moarte brutală, ordonată de Basta, care vedea în Mihai un rival periculos.

Ce s-a întâmplat cu trupul?

Trupul voievodului a dispărut, fiind probabil aruncat sau îngropat în grabă, ceea ce a dus la un mister care persistă până astăzi. Mai multe ipoteze s-au vehiculat de-a lungul timpului, dar niciuna nu a putut fi confirmată cu certitudine. În schimb, capul, păstrat într-un mormânt de la Dealu, a devenit simbol al rezistenței și al memoriei sale.

Craniul – certitudine istorică

Ceea ce știm cu siguranță este că craniul lui Mihai Viteazul s-a păstrat. În anii 1920, profesorul Francisc Rainer, fondatorul antropologiei românești, a studiat acest craniu și a realizat măsurători precise. Tocmai aceste date au stat la baza reconstrucțiilor faciale moderne.

Astfel, moartea violentă de la Câmpia Turzii și misterul trupului dispărut contrastează cu certitudinea existenței craniului său, transformat într-o relicvă istorică.

Cum arăta Mihai Viteazul? Reconstrucția facială din 2018

De-a lungul timpului, imaginea lui Mihai Viteazul a fost transmisă prin picturi votive, gravuri și descrieri sumare ale cronicarilor. Cele mai cunoscute sunt portretele din bisericile ctitorite de el și gravurile occidentale realizate la sfârșitul secolului al XVI-lea, care îl arată cu barbă scurtă, mustață stufoasă și chip sever. Totuși, aceste reprezentări erau adesea stilizate și influențate de convențiile artistice ale epocii.

Studiile lui Francisc Rainer

Un moment decisiv în cunoașterea chipului real al domnitorului a venit în anii 1920, când profesorul Francisc Rainer, medic și antropolog, a studiat craniul lui Mihai Viteazul, păstrat la Mănăstirea Dealu. Rainer a făcut fotografii și măsurători detaliate, considerate astăzi fundamentale pentru orice încercare de reconstituire fidelă.

Proiectul Centenarului din 2018

În cadrul programului dedicat Centenarului Marii Uniri, Muzeul Municipiului București a organizat expoziția „Fizionomii unificatoare «Toți în Unu» – Povestea unui proiect de țară”. Cu această ocazie, s-a realizat o reconstrucție facială a lui Mihai Viteazul, pe baza datelor lăsate de Rainer. Procesul a durat aproape doi ani și a fost coordonat de artistul plastic Radu Tudor Panait, care a colaborat cu specialiști în antropologie și anatomie.

Rezultatul a oferit publicului o imagine mai umană, realistă, a voievodului: un chip alungit, cu trăsături ferme, privire pătrunzătoare și semnele unui bărbat obișnuit cu greutățile războiului. Această reconstrucție a stârnit interesul publicului larg, tocmai pentru că aducea o reprezentare științific fundamentată, dincolo de portretele romantizate.

Cum îl descriau contemporanii

Cronicarii străini îl prezentau pe Mihai drept „înalt și impunător”, „cu o privire aspră, dar hotărâtă”. Imaginea sa de lider militar se completa cu veșmintele fastuoase orientale sau occidentale, în funcție de context, care transmiteau atât autoritate, cât și adaptabilitate la diverse curți europene.

Astfel, chipul lui Mihai Viteazul rămâne un amestec între portretul legendar din picturi și cel științific reconstituit, confirmând statutul său de figură istorică puternică și controversată.

Moștenirea unei figuri controversate

La peste patru secole de la domnia sa, Mihai Viteazul rămâne una dintre cele mai discutate personalități ale istoriei românești. Imaginea lui s-a schimbat radical de-a lungul timpului, de la percepția contemporanilor săi la interpretările istoricilor moderni și la mitul național format în secolul XIX.

Erou al unității

În secolul al XIX-lea, odată cu apariția curentului romantic și cu dorința intelectualilor pașoptiști de a sublinia ideea de unitate națională, Mihai a fost transformat în simbolul „primului unificator” al românilor. Unirea scurtă a Țărilor Române din 1600 a fost prezentată ca un preludiu al României moderne. Această imagine a fost preluată și amplificată în perioada interbelică și în timpul regimului comunist, care a folosit figura sa pentru a alimenta ideologia națională.

Lider medieval, cu umbre

Istoricii contemporani, însă, atrag atenția că Mihai Viteazul trebuie înțeles în contextul vremii. El nu era un „vizionar al unității” în sens modern, ci un voievod medieval care lupta pentru putere, avere și prestigiu, exact ca alți conducători ai epocii. Cruzimea, execuțiile și confiscările nu pot fi trecute cu vederea, fiind parte din modul în care își menținea autoritatea.

Între legendă și realitate

Astăzi, Mihai Viteazul rămâne o figură paradoxală: pe de o parte, un comandant militar talentat, care a reușit să înfrunte un imperiu uriaș și să țină pentru scurt timp sub sceptrul său cele trei țări românești; pe de altă parte, un lider dur, adesea lipsit de scrupule, care a sfârșit prin a fi trădat și ucis de propriii aliați.

Moștenirea sa nu poate fi redusă nici la mitul eroic, nici la imaginea de tiran sângeros. Este, în schimb, expresia unei epoci zbuciumate, în care supraviețuirea unui domnitor depindea de sabie, diplomație și noroc.