exclusiv: Spaima de lepră, reactivată de cazurile de la Cluj. Unde erau duși românii bolnavi. Câți pacienți mai sunt astăzi la Tichilești

Cazurile de la Cluj bagă spaima în români. Unde erau izolați pacienții cu lepră în România

Confirmarea a două cazuri de lepră, la Cluj, a fost suficientă pentru a reaprinde una dintre cele mai vechi spaime medicale ale Europei. Deși boala este astăzi tratabilă, iar riscul pentru populație este extrem de scăzut, simpla menționare a cuvântului „lepră” provoacă neliniște. România nu este străină de această teamă: timp de decenii, bolnavii au fost izolați în colonii speciale, iar una dintre ele funcționează și astăzi.

Citește și: VIDEO Două cazuri de lepră la Cluj. Pacientele sunt surori și au luat boala de la mama lor

Boala care a speriat Europa timp de secole

Puține boli au lăsat urme atât de adânci în memoria colectivă precum lepra. Cu mult înainte ca medicina să înțeleagă cauzele și mecanismele ei, boala era asociată cu ideea de contaminare absolută, degradare fizică și excludere socială.

În Europa medievală, lepra nu era doar o afecțiune medicală, ci un stigmat: cei diagnosticați erau considerați „morți social”, separați de comunitate și trimiși în așezări izolate.

În jurul anului 1200, pe continent funcționau mii de leprozerii — instituții rudimentare, menite mai degrabă să separe decât să trateze. Diagnosticul era adesea imprecis, iar sub aceeași etichetă erau incluse și alte boli de piele sau afecțiuni neurologice. Totuși, frica era reală și constantă: lepra era lentă, vizibilă și incurabilă.

Chiar și după ce, în secolele următoare, boala a început să dispară din mare parte a Europei, imaginea ei a rămas. Lepra a devenit simbolul extrem al degradării corporale și al izolării forțate — o reputație care a supraviețuit mult timp după ce realitatea medicală s-a schimbat.

Citește și: Acasa la ultimii 10 leprosi din Romania! Ce a ramas din celebra "colonie" de la Tichilesti, acolo unde se afla ultima leprozerie activa din Europa

De ce lepra provoacă groază și astăzi

Spaima asociată leprei nu vine doar din istorie, ci și din felul în care boala evolua atunci când nu exista tratament. Lepra afectează în principal pielea și nervii periferici. În formele netratate, nervii își pierd funcția, iar pacientul nu mai simte durerea, temperatura sau rănile minore.

Această pierdere a sensibilității stă la baza imaginilor care au marcat imaginarul colectiv: degete lipsă, răni cronice, mutilări.

Nu pentru că membrele „ar cădea”, așa cum sugerează miturile, ci pentru că rănile repetate, arsurile sau infecțiile nu erau simțite și nu erau tratate. În timp, acestea duceau la distrugeri severe ale țesuturilor.

În cazurile avansate, boala putea afecta și cartilajele, inclusiv cele ale nasului și urechilor, provocând deformări vizibile. Tocmai aceste transformări lente, dar ireversibile, au alimentat ideea unei boli care „desfigurează” și „distruge omul din interior”.

Medicina modernă a demontat de mult aceste mecanisme. Astăzi se știe că lepra este cauzată de o bacterie, că se transmite greu și că, odată tratată, nu mai este contagioasă. Cu toate acestea, memoria colectivă reține imaginea veche — nu explicația științifică.

Cum a ajuns lepra în România

La începutul secolului XX, România se confrunta cu aceleași limite medicale ca restul Europei. Nu exista un tratament eficient pentru lepră, iar autoritățile sanitare erau nevoite să se bazeze pe măsuri de izolare și control.

Presa vremii și documentele medicale vorbesc despre sute de cazuri înregistrate la nivel național. Într-un context dominat de sărăcie, mobilitate redusă și acces limitat la îngrijire medicală, boala putea evolua ani întregi fără diagnostic. Odată identificată, soluția era aproape invariabil aceeași: izolarea bolnavului de restul societății.

Astfel au apărut leprozeriile — instituții speciale, amplasate departe de marile orașe, unde pacienții erau internați pe termen nedeterminat. Pentru stat, acestea reprezentau o măsură de protecție a populației. Pentru bolnavi, însemnau adesea o ruptură definitivă de familie și de viața de dinainte.

În România, această politică a dus la apariția mai multor centre de izolare, dintre care unul avea să rămână activ până în zilele noastre.

Izolarea ca politică de stat: leprozeriile României

La începutul secolului XX, statul român nu avea multe opțiuni în fața leprei. Fără tratament eficient și cu o boală percepută ca extrem de periculoasă, soluția aleasă a fost una radicală: izolarea pe termen lung a pacienților, în instituții special create.

Documentele și articolele de presă din epocă arată că România avea, la acea vreme, sute de bolnavi, dar extrem de puține locuri unde aceștia puteau fi internați. Un articol publicat în 1913 menționa existența a 345 de persoane diagnosticate cu lepră, în timp ce „singura leprozerie” funcțională, cea de la Tichilești, avea doar aproximativ 30 de locuri. Diferența dintre cifre spune mult despre amploarea problemei și despre limitele sistemului medical de atunci.

Anterior, fusese organizată o leprozerie la Răchitoasa, în zona Tecuciului, despre care presa scria încă din 1905. Amplasarea ei a fost criticată chiar la vremea respectivă, iar condițiile erau descrise ca fiind minimale. Ulterior, pe fondul reorganizărilor administrative și al evenimentelor istorice — inclusiv distrugerile din Primul Război Mondial — activitatea leprozeriei a fost mutată temporar la Lărgeanca, în Basarabia, pentru ca apoi să revină la Tichilești.

Pentru autorități, aceste colonii reprezentau o soluție de sănătate publică. Pentru bolnavi, însă, ele însemnau adesea o sentință pe viață: odată internați, puțini se mai întorceau în comunitățile din care proveneau.

Tichilești – colonia care nu s-a mai închis

Tichilești nu a fost doar o leprozerie. A devenit, în timp, o comunitate separată de lume, un loc unde pacienții trăiau ani sau chiar decenii, departe de familii și de viața de dinainte de diagnostic.

Izolarea nu era doar medicală. Stigmatul social al leprei era atât de puternic, încât reintegrarea devenea aproape imposibilă, chiar și în cazurile în care boala nu mai era activă. Mulți dintre pacienți nu mai aveau unde să se întoarcă sau erau respinși de comunitățile lor.

În lipsa alternativelor, colonia de la Tichilești a continuat să funcționeze, adaptându-se treptat la realitățile medicinei moderne. Spitalul a devenit un loc de îngrijire pe termen lung, nu de izolare forțată, dar moștenirea trecutului a rămas prezentă. Clădirile, amplasarea și chiar statutul instituției amintesc de o epocă în care frica dicta politica sanitară.

De-a lungul anilor, reportajele realizate aici au arătat o realitate greu de ignorat: oameni care nu mai sunt contagioși, tratați și monitorizați, dar care continuă să trăiască într-o formă de exil medical, pentru că alternativa nu există.

Câți pacienți mai sunt astăzi la Tichilești

Numărul pacienților internați la Tichilești a scăzut constant în ultimele decenii, odată cu dispariția cazurilor noi și cu eficiența tratamentelor moderne.

În 2013, reportajele de presă vorbeau despre aproximativ 19 pacienți. În 2018, numărul scăzuse la 10, într-o unitate care avea atunci 15 paturi disponibile. În anii următori, cifra a continuat să se reducă, ajungând la 9 pacienți în 2023.

Cele mai recente informații indică faptul că, în prezent, la Tichilești ar mai fi rămas doar 7 pacienți. Este vorba despre persoane diagnosticate cu mulți ani în urmă, aflate sub tratament și monitorizare, nu despre cazuri noi sau contagioase.

Această scădere constantă explică de ce spitalul de la Tichilești este astăzi mai degrabă un simbol al trecutului decât un răspuns la o amenințare actuală. Cu toate acestea, simpla lui existență continuă să alimenteze temerile, mai ales atunci când apar știri despre cazuri izolate, precum cele confirmate recent la Cluj.

Ce înseamnă cazurile de la Cluj – și ce NU înseamnă

Cele două cazuri confirmate recent la Cluj sunt reale, documentate și tratate conform protocoalelor medicale actuale. Tocmai de aceea, ele nu pot fi comparate cu situațiile care au generat, în trecut, panică și măsuri extreme de izolare.

Astăzi, lepra este o boală diagnosticabilă rapid, tratabilă și controlabilă. După începerea tratamentului, pacienții nu mai sunt contagioși, iar transmiterea către populația generală este extrem de improbabilă. Nu vorbim despre focare, nu vorbim despre risc comunitar și nu vorbim despre revenirea unor practici din trecut.

Ceea ce se reactivează, însă, este memoria colectivă. Într-o societate care nu a uitat imaginile coloniilor de la Tichilești și poveștile despre izolarea pe viață, cuvântul „lepră” continuă să provoace o reacție disproporționată față de realitatea medicală actuală. Frica nu vine din prezent, ci dintr-un trecut în care boala era sinonimă cu abandonul și mutilarea.

Cazurile de la Cluj nu indică o reapariție a leprei în România, ci funcționarea unui sistem de supraveghere medicală capabil să identifice și să gestioneze inclusiv afecțiuni extrem de rare.

Lepra nu mai este boala care a golit sate și a trimis oameni în colonii izolate, dar urmele ei încă există. Nu în statistici și nu în spitale, ci în memoria colectivă. Iar Tichilești, singurul spital de acest tip rămas în România, rămâne un memento al unei epoci în care frica dicta medicina — și al drumului lung parcurs până la realitatea de astăzi.