exclusiv: Știați că România a avut o stațiune de cercetare în Antarctica? Ce s-a ales de baza Law-Racoviță-Negoiță!

În 2006, tricolorul a fost arborat pe țărmul Antarcticii de Est. Stația Law-Racoviță – devenită după 2011 Law-Racoviță-Negoiță – a fost visul unui singur om încăpățânat: dr. Teodor Gheorghe Negoiță, primul român care a atins Polul Nord.

Povestea lui are tot ce trebuie pentru un film: accidente în Groenlanda, traversări pe schiuri la –30°C, alianțe cu ruși, norvegieni, chinezi și australieni, discursuri în fața lumii științifice — și, în contrapunct, o moștenire tristă: România a pierdut stația după ce memorandum-ul cu Australia n-a mai fost reînnoit în 2015. Astăzi, numele lui stă pe frontispiciul școlii din Sascut, satul natal; la capătul lumii, pe stâncile Larsemann Hills, rămâne amintirea unui laborator înghețat și a unei ambiții pe care instituțiile românești n-au știut să o ducă mai departe.

Un vis pornit din Arctica

În primăvara lui 1990, când România abia ieșea din izolarea regimului comunist, un grup de cercetători și aventurieri condus de inginerul chimist Teodor Negoiță pleca spre nordul înghețat. Era prima expediție științifică românească în Arctica, un amestec de curaj și improvizație.

Șase specialiști – geologi, medici, geografi, biologi – au traversat Norvegia și au ajuns în arhipelagul Svalbard (Spitsbergen), la câteva sute de kilometri de Polul Nord.

În tabăra de la Russekeila, sub steagul românesc, au instalat corturi, au montat aparate meteorologice și au început să noteze primele observații despre relief, vânt, temperaturi și structura gheții. A fost o expediție fără confort, dar cu o semnificație uriașă: România intra în lumea cercetării polare, cu propriile forțe.

Citește și: Ai auzit de calitățile miraculoase ale ozonului? Cât e mit și cât e realitate – gaz toxic sau sănătos?

Negoiță avea 43 de ani și o ambiție clară: „Vom ajunge și la Polul Nord”. În anii care au urmat, a revenit în nord – în Groenlanda și Spitsbergen, descoperind peșteri noi, testând echipamente și colaborând cu institute scandinave.

În 1994, în Groenlanda, a suferit un accident grav, căzând într-o râpă stâncoasă. A supraviețuit cu fracturi și contuzii multiple, dar, după câteva săptămâni de spitalizare, s-a întors în expediție.

Pe 21 aprilie 1995, Negoiță a reușit ceea ce părea imposibil pentru un român: a atins Polul Nord pe schiuri, de unul singur, după o traversare de câteva sute de kilometri prin viscol.

Momentul l-a consacrat în comunitatea științifică internațională și i-a adus porecla „Our friend Theo” printre colegii din Australia și Norvegia.

În paralel, a fondat Institutul Român de Cercetări Polare (IRCP) și Fundația Arctică Română, două instituții private menite să ducă mai departe ideea de program polar românesc – fără sprijin de la stat, dar cu o energie pe care nimeni nu i-o putea lua.

„De la nord, drumul nu poate merge decât spre sud”, spunea el adesea. Și chiar acolo avea să ajungă.

Citește și: Un tsunami puternic a făcut a făcut ca Pământul să vibreze timp de nouă zile. "Valuri de 200 de metri!" Cel mai devastator fenomen petrecut după tsunami-ul din 2011 din Japonia

De la Nord la Sud (1996–2002)

După ce a atins Polul Nord, Teodor Negoiță a înțeles că adevărata provocare abia începe. În sudul planetei îl aștepta o lume și mai ostilă, dar și mai fascinantă: Antarctica. „Nordul te primește dacă știi să-l respecți, dar Sudul te pune la încercare până la capăt”, spunea el.

În 1996, Negoiță începe pregătirile pentru o nouă etapă. Contactează institute polare din Norvegia, Rusia și China, învață logistică de teren, meteorologie și medicină de urgență, și face antrenamente în Carpați, simulând temperaturi polare. Expedițiile devin tot mai complexe: cercetare biologică, psihologie a izolației, testarea alimentelor și echipamentului românesc în condiții extreme. Totul era finanțat prin sponsorizări și voluntariat.

Momentul de cotitură vine în ianuarie 1998, când Negoiță pleacă alături de o echipă rusă într-o expediție de șase luni în Antarctica. Baza operațională era stația Mirny, una dintre cele mai vechi ale rușilor. Acolo, românul participă ca membru cu drepturi egale la programe de cercetare asupra izotopilor din gheață și a microorganismelor rezistente la frig. A fost prima misiune științifică românească completă pe continentul alb.

Câteva luni mai târziu, Negoiță atinge și Polul Sud geografic, devenind astfel primul român care a ajuns la ambii poli ai Pământului – o performanță care l-a propulsat în rândul marilor exploratori contemporani.

Citește și: VIDEO. Piramidă misterioasă descoperită în Antarctica, sub gheață

Între 1999 și 2002, el participă la conferințe ale Tratatului Antarctic, la reuniuni ale Comitetului Științific pentru Cercetări Antarctice (SCAR) și la misiuni comune cu cercetători chinezi. În paralel, pune bazele Fundației Antarctice Române, gândind un plan pe termen lung: România trebuia să aibă propria stație de cercetare în Antarctica.

În 2000, la Londra, Negoiță deschide reuniunea anuală a Tratatului Antarctic în fața delegaților din 43 de țări. Pentru România, a fost o premieră: un cercetător independent vorbind lumii științifice despre ambiția unei țări care nu avea nici bugete, nici logistică, dar avea o viziune. „Vom construi o stație care să ducă mai departe spiritul lui Emil Racoviță”, anunța el.

Era începutul unei epopei diplomatice și științifice ce avea să dureze cinci ani și să schimbe pentru totdeauna locul României pe harta Antarcticii.

România primește o bază în Antarctica (2003–2006)

În primii ani 2000, numele lui Teodor Negoiță începe să apară constant în publicațiile științifice și diplomatice internaționale. România devenise stat parte a Tratatului Antarctic încă din 1971, dar fără activitate concretă. Negoiță schimbă asta: participă la expediții cu rușii, chinezii și australieni, face prezentări la conferințe, scrie rapoarte și propune oficial înființarea unei baze românești permanente.

După ani de insistențe, în iunie 2005, la reuniunea Tratatului Antarctic de la Stockholm, are loc momentul istoric: guvernul Australiei semnează un memorandum prin care donează României stația de cercetare Law Base, construită în anii ’80 pe Coasta Prințesei Elisabeta, în regiunea Larsemann Hills. Acordul este semnat prin Fundația Antarctică Română și Institutul Român de Cercetări Polare, în prezența ambasadorilor celor două țări.

Baza urma să fie rebotezată Law-Racoviță, în onoarea lui Emil Racoviță, primul biolog din lume care a studiat viața în Antarctica, în expediția „Belgica” din 1897. „Un arc peste un secol de știință românească”, scria presa vremii.

Pe 13 ianuarie 2006, după doi ani de negocieri și pregătiri, Teodor Negoiță ajunge din nou în Antarctica. Arborarea tricolorului marchează inaugurarea primei stații românești de cercetare. În echipa sa se află și primele două femei-cercetător românce care pășesc pe continentul sudic – Florica Topârceanu și Elena Bocanciu.

Stația Law-Racoviță este amplasată pe o peninsulă stâncoasă fără calotă glaciară, la 3 km de țărm și la mică distanță de bazele chineză (Zhongshan) și rusă (Progress). Funcționează ca stație de vară (noiembrie–martie), alimentată de un mic generator și panouri solare, fără personal permanent. De la început, Negoiță știa că totul va depinde de ingeniozitate: finanțarea era aproape zero, dar prestigiul era uriaș. România devenea prima țară din Europa de Est cu o stație de cercetare în Antarctica.

Primul sezon științific, în 2006, aduce studii de biologie polară, cercetări geologice, observații meteorologice și experimente de bioprospecție. Se colectează mostre de sol și apă, se studiază adaptarea corpului uman la frig extrem și se pun bazele colaborărilor internaționale.

Pentru Negoiță, era mai mult decât un succes personal: era dovada că știința și perseverența pot duce o țară mică pe harta celor mari. „România are acum un punct al ei în Antarctica. De noi depinde cât timp îl vom păstra”, declara el la întoarcere.

„Dacă statul ar da măcar 50.000 de euro pe an…” (2007–2011)

Primul succes a fost răsunător. Dar după ce camerele s-au oprit și felicitările s-au stins, Teodor Negoiță s-a întors la realitate: întreținerea unei stații polare costă, iar România nu avea nici program, nici buget. „Dacă statul ar aloca măcar 50.000 de euro pe an, acest punct al României în Antarctica n-ar dispărea”, avertiza el într-un interviu din 2011.

În 2007, Negoiță organizează o nouă expediție la stația Law-Racoviță. Traversează 2.000 de mile marine alături de cercetători din Rusia, Coreea, Japonia și Franța. Locuiește singur două săptămâni în stația românească, la temperaturi de –30°C, citind și notând observații. Noaptea, vânturile catabate loveau cu o forță care „aproape te lua cu totul”.

Scopul expediției: măsurători climatice, prelevări de apă și gheață, studii privind schimbările climatice. „Dacă încălzirea continuă, unele porturi din Europa vor dispărea”, spunea Negoiță, cu o luciditate care astăzi pare profetică.

În anii următori, a condus misiuni în Groenlanda pentru studierea microorganismelor din solul și gheața arctică, resurse de biotehnologie cu valoare industrială. A colaborat cu Institutul Astronomic al Academiei Române pentru testarea amplasării unui telescop automatizat polar, care să permită observații astronomice continue în noaptea arctică. Rezultatele științifice au fost consistente, dar efortul financiar – exclusiv privat.

Devenit o figură respectată în lumea polară, Negoiță era invitat la congrese internaționale și numit în comitete științifice. „Our friend Theo” devenise un reper al seriozității și entuziasmului. Paradoxal, acasă era tot mai puțin înțeles.

În martie 2010, Jurnalul Național publica un amplu portret al său: omul care a ajuns la ambii poli, care a negociat cu Australia și care menține o stație în viață fără ajutorul statului. Articolul vorbea despre prietenia sa cu savanți australieni, norvegieni, chinezi, ruși și despre respectul pe care îl purta tuturor celor care i-au deschis ușile.

Dar timpul se scurgea. Pe 23 martie 2011, Teodor Gheorghe Negoiță s-a stins la 64 de ani. A murit discret, lăsând în urmă o moștenire uriașă: o stație românească în Antarctica și un gol pe care niciun minister nu s-a grăbit să-l umple.

Câteva luni mai târziu, în semn de recunoștință, baza din Larsemann Hills a primit oficial numele Law-Racoviță-Negoiță. În lumea polară, era un omagiu binemeritat. În România, era începutul uitării.

După 2011: un steag coborât și un memorandum expirat

Moartea lui Teodor Negoiță a lăsat stația din Antarctica fără lider și fără direcție. De la biroul modest din București, Fundația Antarctică Română – construită de el cu atâta trudă – nu mai avea resurse, iar Institutul Român de Cercetări Polare era practic desființat.

În septembrie 2012, Academia Română înființează Comisia Națională pentru Cercetări Antarctice (CNCA), menită să continue misiunea și să reprezinte România în fața Tratatului Antarctic. Pe hârtie, totul arăta promițător. În realitate, comisia nu a primit nici buget, nici personal dedicat. Fundația Antarctică Română a fost inclusă nominal, dar fără rol executiv, iar inițiativele s-au blocat între ministere.

În același timp, Memorandumul semnat cu Australia în 2005 – care acorda României dreptul de folosință asupra stației Law-Racoviță timp de zece ani – se apropia de expirare. În iunie 2015, termenul-limită trece fără ca acordul să fie reînnoit. Partea australiană solicitase un plan strategic național pentru cercetarea în Antarctica, condiție pentru prelungirea colaborării. România nu l-a putut furniza la timp.

Așa s-a pierdut, în tăcere, singura bază românească de cercetare din Antarctica. Stația a revenit în administrarea Australiei și a fost trecută în regim de conservare. Clădirile – un corp principal-laborator și cinci module iglu – au rămas pe poziție, utilizabile în caz de urgență sau pentru colaborări științifice internaționale.

Numele „Law-Racoviță-Negoiță” a rămas o vreme pe hărțile oficiale, dar, treptat, baza a fost menționată din nou doar ca „Law Station”. Niciun cercetător român nu a mai ajuns acolo după 2013–2014. Steagul tricolor, odinioară arborat în fața mării de gheață, a fost coborât discret, fără ceremonii.

Între timp, cercetătorii polari români nu au abandonat domeniul. Prin parteneriate și proiecte internaționale, au participat la misiuni în Antarctica de Vest, în cooperare cu Coreea de Sud, Franța sau China. România continuă să figureze printre statele semnatare ale Tratatului Antarctic, dar ca stat neconsultativ, fără drept de vot decizional.

În arhivele diplomatice, există scrisori prin care România încearcă să reia dialogul cu Australia. Dar fără finanțare, fără program polar național și fără voință politică, demersurile rămân simbolice. Stația Law-Racoviță-Negoiță există, dar nu mai aparține de facto României.

Am putea spune că am pierdut o fereastră spre viitor. Dar moștenirea cercetătorului continuă să inspire.

Portretul unui om care împinge munții de gheață

Teodor Gheorghe Negoiță nu a fost doar un explorator. A fost o combinație rară de visător și inginer, de om de știință și antreprenor, de idealist. Într-o țară unde cercetarea supraviețuiește greu și unde entuziasmul se risipește ușor, el a construit, aproape singur, o punte între România și cele mai îndepărtate colțuri ale lumii.

Născut în Sascut, județul Bacău, într-o familie de învățători, Negoiță a crescut printre cărți de călătorii și povești despre savanți. A absolvit Facultatea de Chimie Industrială la Iași și a lucrat ani buni ca inginer. Pasiunea pentru explorare s-a aprins târziu, la peste 30 de ani, când a început să practice speologia. A învățat singur tehnici de alpinism și cartografiere, explorând peșteri din Apuseni și Carpați. Speologia a fost, cum spunea el, „o școală de răbdare, tăcere și precizie” — calități care l-au format pentru pol.

Când s-a orientat spre cercetarea polară, nu exista nicio instituție românească dedicată domeniului. A creat-o el: Institutul Român de Cercetări Polare, urmat de Fundația Arctică, apoi Fundația Antarctică Română. A organizat zeci de expediții în Arctica și Antarctica, de la Groenlanda la Polul Sud, fără un buget public, doar prin sponsorizări, burse și granturi obținute cu o perseverență de oțel.

Era un lider auster, dar nu lipsit de umor. În taberele de gheață, glumea sec când echipamentele cedau și cafeaua îngheța în cană. Credea că „nici frigul, nici vântul nu te înving dacă știi de ce ești acolo”. În jurnalul său de teren nota orele exacte ale apusurilor, viteza vântului, dar și observații despre colegi: „Când omul e izolat, se vede clar cine are busolă interioară.”

Negoiță a fost și diplomat. A reprezentat România la Tratatul Antarctic, a ținut discursuri în fața a zeci de delegații, a construit parteneriate cu institute din Australia, Norvegia, China, Rusia, Canada. La congresele internaționale, era prezentat simplu: “Our friend Theo.” Prietenul nostru Teo — un român care aducea zâmbet, competență și respect într-un domeniu dominat de mari puteri.

A primit distincții, printre care Ordinul Național Steaua României, și a fost desemnat „Omul de știință internațional al anului” de Comitetul Științific pentru Cercetări Antarctice (SCAR). Dar cea mai mare victorie a sa a fost una morală: a demonstrat că perseverența poate transforma o țară mică într-un nume rostit cu respect în lumea științei.

„Polii sunt oglinzile Pământului — și ale noastre”, scria el. Cine le ignoră, nu înțelege nici planeta, nici viitorul. Un viitor pe care, prin munca sa, l-a adus puțin mai aproape.

Polul Nord vs. Polul Sud: două lumi înghețate, două feluri de a înfrunta imposibilul

Teodor Negoiță spunea adesea că Polul Nord și Polul Sud sunt ca doi frați gemeni care nu se înțeleg niciodată. Amândoi înghețați, dar complet diferiți în esență. De fapt, între Arctica și Antarctica există contraste profunde – de la geografie până la felul în care se face știința acolo.

Polul Nord, adică Arctica, nu este un continent, ci un ocean înghețat. Un strat de gheață plutitoare care se sparge, se reface și se deplasează mereu. Sub el, apa are adâncimi de mii de metri. Temperaturile scad frecvent sub –40°C, iar vântul și vizibilitatea redusă fac ca fiecare pas să fie o luptă. Cercetătorii trăiesc pe banchiză, știind că terenul pe care dorm se poate rupe în orice moment. Acolo, Negoiță a învățat lecția mobilității: „La Nord, nimic nu e fix — nici pământul, nici omul”, nota el.

Polul Sud, adică Antarctica, este opusul total: un continent masiv, acoperit de o calotă de gheață groasă de până la 4 kilometri. Este cel mai uscat și cel mai vântos loc de pe planetă. Spre deosebire de Arctica, aici solul este stabil, dar viața e aproape imposibilă. Temperaturile coboară și sub –80°C, iar furtunile catabate pot atinge viteze de peste 200 km/h. Doar câteva luni pe an permit misiuni de vară, când lumina zilei nu dispare niciodată.

Diferențele științifice sunt la fel de radicale:

– În Arctica, cercetarea urmărește topirea banchizei, emisiile de metan din permafrost, curenții oceanici și efectele lor asupra climei globale.

– În Antarctica, accentul cade pe studii climatice și geologice: carotaje de gheață care păstrează amprentele atmosferei din ultimele sute de mii de ani, experimente biologice pe organisme extremofile, cercetări în astronomie și seismologie.

Pentru omenire, ambele regiuni sunt laboratoare vii. Acolo se scriu primele capitole ale schimbărilor climatice și se testează tehnologii pentru supraviețuirea în condiții extreme. Datele obținute din aceste zone permit prognoze mai precise despre încălzirea globală, circulația curenților oceanici și evoluția nivelului mărilor.

Dar există și o lecție umană. În Arctica, gheața se topește și se reface — e simbolul fragilității. În Antarctica, gheața rezistă — e simbolul răbdării. Pentru Negoiță, ambele erau esențiale. El spunea că oamenii ar trebui să învețe de la polii planetei două lucruri: să nu se teamă de tăcere și să înțeleagă că tot ce pare veșnic poate dispărea.

„Acolo înveți cât valorează o clipă de lumină și o cană de ceai cald”, spunea într-un interviu din 2007. O frază simplă, dar care condensează filosofia unui om care și-a găsit sensul în mijlocul frigului.

Ce s-a ales de stația Law-Racoviță-Negoiță și ce se poate repara

La aproape două decenii de la inaugurarea ei, stația Law-Racoviță-Negoiță există încă — fizic, pe stâncile din Larsemann Hills, Antarctica de Est. Dar nu mai este românească. După moartea lui Teodor Negoiță și expirarea memorandumului cu Australia, baza a rămas fără echipe, fără finanțare și fără drapel.

Stația a fost concepută ca o bază de vară, activă din noiembrie până în martie, formată dintr-un corp principal-laborator și cinci module de tip iglu. Alimentarea se făcea printr-un mic generator și panouri solare. În anii de funcționare (2006–2014), cercetătorii români au efectuat studii de biologie polară, observații meteorologice și măsurători geomagnetice. Se prelevau probe de sol, se analizau microorganisme rezistente la frig și se făceau teste medicale pentru adaptarea corpului uman la izolare.

După 2011, fără Negoiță, expedițiile au devenit tot mai rare. Lipsa unei finanțări publice și absența unui program național polar au condamnat stația la stagnare. În 2015, acordul de folosință cu Australia a expirat. Fără un plan strategic și fără buget, România nu a mai putut revendica dreptul de administrare.

Astfel, Law-Racoviță-Negoiță a reintrat în grija Diviziei Antarctice Australiene, care a trecut-o în regim de conservare. În prezent, baza poate fi folosită ca refugiu de urgență sau ca punct logistic pentru echipele australiene și internaționale din zonă.

În hărțile actuale, numele „Law-Racoviță-Negoiță” este rareori menționat. Oficial, figurează din nou ca „Law Station”. Pavilionul tricolor nu mai flutură acolo. România și-a pierdut, de facto, singura prezență științifică permanentă în Antarctica.

Și totuși, nimic nu e ireversibil. Infrastructura există, iar tradiția științifică nu s-a stins. Mai mulți cercetători români au participat ulterior la expediții internaționale în Antarctica de Vest, alături de Coreea de Sud, Franța și China. România menține calitatea de stat semnatar al Tratatului Antarctic și participă, prin Ministerul Afacerilor Externe, la grupul de administrare al Zonei special protejate Larsemann Hills (ASMA 6).

Specialiștii spun că revenirea României în programul polar ar necesita trei lucruri simple, dar decisive:

Un plan științific național (3–5 ani) cu teme și parteneri clari. Un buget anual pentru cercetare polară și logistică. O strategie diplomatică pentru reluarea colaborării cu Australia sau integrarea într-o altă rețea polară.

Costurile ar fi modeste față de prestigiul științific recâștigat. Stația nu ar trebui reconstruită — e încă acolo, intactă. Ar trebui doar redeschisă, reactivată și, simbolic, curățată de zăpada care s-a așternut peste visul unui singur om.

Lecția vecinilor bulgari

La 1.200 de kilometri sud de Sofia, pe o insulă bătută de vânturi din Marea Antarcticii de Sud, se ridică steagul verde-alb-roșu al Bulgariei. Este Stația St. Kliment Ohridski, baza permanentă bulgară din Antarctica, amplasată pe insula Livingston (arhipelagul Shetland de Sud). În timp ce România își căuta încă locul în Tratatul Antarctic, vecinii de la sud au construit un model de perseverență, organizare și mândrie națională.

Primele lor misiuni au început în 1987, iar din 1993 stația funcționează constant în fiecare sezon de vară australă. Prin Institutul Antarctic Bulgar, stat finanțat și coordonat direct de guvern, expedițiile s-au derulat anual, ajungând la peste 30 de campanii până în prezent. Printre cele mai importante – Tangra 2004/05, care a cartografiat zone vaste de teren neexplorat de pe insula Livingston și a introdus zeci de toponime noi pe harta Antarcticii.

Modelul bulgar are două ingrediente simple: continuitate și vizibilitate. Echipele se succed anual, cu rotație clară între cercetători, medici, geologi și tehnicieni, iar baza este aprovizionată regulat prin colaborări logistice cu Spania și Chile. Totul este susținut printr-un buget național polar – modest, dar constant – și o prezență permanentă în forurile internaționale (SCAR, Tratatul Antarctic).

Dar poate cel mai important lucru e mândria. În Sofia, la Muzeul Național de Istorie din Boyana, există o sală dedicată exclusiv expedițiilor antarctice bulgare. Vizitatorii pot vedea echipamente originale, hărți, mostre de rocă și fotografii cu cercetătorii care au lucrat pe teren la St. Kliment Ohridski. E o secțiune pe care ghizii o prezintă cu entuziasm – o dovadă că știința poate fi și un motiv de identitate națională, nu doar de bibliografie.

„Antarctica este cel mai mare laborator natural al lumii”, scria directorul institutului bulgar, prof. Christo Pimpirev. O frază simplă, dar care explică de ce vecinii noștri și-au păstrat locul în sudul înghețat și au făcut din el o poveste de succes.