Ultima noapte în viață a celui mai bogat român din toate timpurile. S-a stins într-una dintre cele mai cunoscute clădiri de pe Calea Victoriei, din București

În dimineața zilei de 22 martie 1913, Bucureștiul s-a trezit cu o veste care a traversat orașul din saloanele politicienilor până la prăvăliile din Obor: Gheorghe Grigore Cantacuzino, cunoscut drept „Nababul”, a murit în palatul său de pe Calea Victoriei. Avea 80 de ani și lăsa în urmă nu doar o avere greu de imaginat, ci și o epocă întreagă. Despre el se spune că ar fi fost cel mai bogat roman din toate timpurile.

Cantacuzino nu fusese un simplu om politic. Fusese prim-ministru de două ori, lider conservator, moșier, a ridicat – la propriu- palate și, mai presus de toate, a fost simbolul aristocrației românești de dinaintea Primului Război Mondial. O legendă vie încă din timpul vieții, Nababului i se atribuia o avere care eclipsa chiar și pe cea a regelui. I se spunea că avea „mai mulți munți decât Carol I”.

Deținea zeci de moșii, domenii forestiere, vii, terenuri petrolifere, palate. Un om atât de bogat încât, potrivit legendei, ar fi cerut voie să-și acopere acoperișul palatului cu monede de aur. Regele i-ar fi răspuns cu sarcasm: „Bine, dacă le așezi pe cant.”

Dar în acea dimineață de martie, glumele se opriseră. Moartea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino însemna sfârșitul unui capitol din istoria României. „ Trecerea în neființă a acestui venerabil bătrân însemnează o mare pierdere pentru țară, pentru Coroană și pentru Senat ”, relata Adeverul în 1913 – ziar devenit Adevărul.

Ultima recepție ținută la Palatul Cantacuzino

Totul a început într-o seară aparent obișnuită de primăvară. Era joi, 20 martie 1913, când Gheorghe Grigore Cantacuzino a participat la o recepție organizată chiar în palatul său de pe Calea Victoriei. Încă energic și prezent în viața socială a capitalei, în ciuda celor 81 de ani, Nababul a stat printre invitați până târziu.

N-a știut atunci că va fi ultima sa apariție publică. Seara aceea a fost marcată și de debutul a ceea ce părea o simplă răceală. În doar câteva zile, răceala avea să se transforme într-o pneumonie galopantă.

Ziarul Adevărul, în ediția de duminică, 23 martie, nota sec, dar cu gravitate: „ Domnul Cantacuzino se găsea de câteva zile suferind. S-a îmbolnăvit joi seara la o recepție, din cauza unei răceli ”.

A doua zi, starea lui s-a înrăutățit. Medicul curant a recomandat repaus total la pat. La vârsta sa, orice infecție respiratorie putea deveni periculoasă, dar familia nu se aștepta la deznodământul apropiat. În încercarea de a-l stabiliza, în jurul său a fost formată o echipă de medici de renume ai vremii: Dr. Paulescu, Dr. Stoicescu și Dr. Mamulea.

Până sâmbătă dimineață, echipa medicală l-a vizitat de două ori pe zi, iar evoluția părea când stabilă, când alarmantă.

Nimeni nu spunea cu voce tare că lucrurile se îndreptau spre sfârșit, dar în intimitatea palatului, familia începuse să se pregătească pentru ce era mai rău.

Totuși, nimeni nu bănuia ce avea să urmeze în noaptea de vineri spre sâmbătă – o noapte de cumpănă, în care viața și moartea au stat la masă împreună, în palatul cu vitralii franceze și pereți decorați cu fresce semnate de cei mai mari artiști ai vremii.

Citește și: Nepoata celui mai bogat român din toate timpurile, răpită de tatăl ei. Cum a fost recuperată și ce viața de film a avut

Noaptea de veghe și injecțiile cu cafeină

În noaptea de vineri spre sâmbătă, 21–22 martie 1913, Gheorghe Grigore Cantacuzino a intrat într-o fază critică a bolii. Palatul său de pe Calea Victoriei, aflat pe atunci în plină glorie arhitecturală, s-a transformat într-un loc al tăcerii și al vegherii continue.

Luminile nu s-au mai stins. În jurul patului din apartamentele de sus s-au adunat medicii, câțiva membri ai familiei și personalul apropiat.

Starea generală s-a deteriorat brusc în jurul miezului nopții. Medicii au constatat o slăbire severă a pulsului și o încetinire accentuată a respirației. Într-o ultimă încercare de stimulare, au decis să-i administreze ceea ce era, în epocă, unul dintre puținele stimulente eficiente: injecții cu cafeină.

„ I s-au făcut injecțiuni cu cafeină. Efectul lor a fost atât de vizibil, încât în dimineața zilei de sâmbătă se părea că moartea se îndepărtase ”, relata Adevărul în 1913.

Răspunsul organismului a fost neașteptat de bun. Nababul, aparent aflat deja în agonie, și-a recăpătat luciditatea, a reînceput să vorbească și chiar a cerut să i se aducă câteva acte. A semnat documente, a discutat scurt cu medicii, iar pentru câteva ore, moartea a făcut un pas înapoi.

Această scurtă revenire a fost interpretată de familie ca un semn de speranță. În saloanele palatului, care până atunci deveniseră un soi de antecameră a durerii, se simțea o ușoară destindere. Se aduceau flori. Se rosteau rugăciuni. Câteva personalități apropiate casei Cantacuzino au venit în vizită. Părea, pentru scurt timp, că bătrânul supraviețuise unei nopți de cumpănă și că va mai trăi.

Dar liniștea avea să fie de scurtă durată. Spre dimineață, semnele bune s-au risipit. Corpul bătrânului nu mai răspundea la tratamente, iar medicii au devenit resemnați în privința prognosticului. După ora 8:00, respirația s-a îngreunat din nou, iar în jurul orei 10:00, Gheorghe Grigore Cantacuzino a intrat în agonie. Se părea că organismul, slăbit de boală și de vârstă, cedase definitiv.

În ultimele sale ore, conștiința i-a fost bântuită de gânduri politice. Într-un delir repetitiv, bătrânul om politic rostea fără încetare cuvinte care, pentru el, însemnaseră totul: „ Silistra... Maiorescu... puterea... Silistra... Silistra... ”, relata Adevărul.

Fiecare cuvânt spus în acele clipe avea o încărcătură simbolică. Silistra – oraș disputat între România și Bulgaria, aflat în centrul tratativelor tensionate de după războaiele balcanice. Maiorescu – prim-ministrul conservator aflat atunci la putere. Puterea – poate ultimul reflex politic al unui om care se aflase ani la rând în vârful statului român.

În acel moment, medicii au recurs la oxigen, încercând să-l mențină conștient. Se chemase și preotul de la Biserica Sfântul Vasile, aflată la câteva minute distanță. În jurul orei 11:30, Cantacuzino a primit Sfânta Împărtășanie. Două ore mai târziu, viața s-a oprit.

„ La ora 1 și jumătate după amiază, domnul G. Gr. Cantacuzino a încetat din viață. Prezent la căpătâi, dr. Paulescu a constatat decesul și a comunicat vestea mulțimii adunate în curtea palatului ”, nota Adevărul în 1913.

La câteva luni de la moartea seniorului Cantacuzino, în august 1913, s-a semnat „Pacea de la București- la finalul celui de al doilea Război Balcanic- prin care s-a stabilit ca România să preia Cadrilaterul, fix în casa în care acesta și-a dat ultima suflare.

Un testament care arată cât de puternic a fost

Moartea lui Gheorghe Grigore Cantacuzino nu a însemnat doar sfârșitul unui destin individual, ci și închiderea unei epoci – aceea a marilor latifundiari care stăpâneau zeci de sate și dealuri cu același firesc cu care alții dețineau o grădină în spatele casei. Iar acest lucru s-a văzut și în testamentul pe care Nababul l-a lăsat în urmă.

Potrivit relatărilor din presa vremii, inclusiv din Minerva și Dimineața, Cantacuzino lăsase în bună ordine toate documentele privind succesiunea. Averea era împărțită în mod echilibrat, dar grandios: 24 de moșii, întinse pe zeci de mii de hectare, 17 munți cu păduri și pășuni alpine, 7 vii, 6 case (inclusiv palatele din București și Bușteni), terenuri în orașe mari și sume importante de bani depuse pentru copiii săi.

Un detaliu demn de notat, fiul său – Mișu Cantacuzino ar fi primit o sumă de 50 de milioane de lei, conform testamentului.

Începutul funeraliilor – discreție, apoi omagii

După confirmarea decesului, familia lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a luat o decizie care poate părea surprinzătoare, având în vedere rangul și renumele defunctului: înmormântarea urma să fie discretă, fără ceremonii publice fastuoase, fără mulțimi adunate ostentativ.

„ Familia a decis ca înmormântarea să se facă în liniște, fără sunet de trâmbiță, fără manifestații de paradă ”, nota Minerva în ediția de după moarte – o poziționare în contrast cu figura publică monumentală pe care Nababul o avusese în viață.

În primele ore după deces, la palat nu fusese chemată țărănimea de pe moșiile familiei, chiar dacă, simbolic, aceasta i-ar fi fost cel mai fidel cortegiu. În acea duminică, accesul publicului a fost restricționat, iar doar câțiva apropiați și membri ai elitei politice și diplomatice au fost primiți pentru a transmite condoleanțe.

Dar, cum se întâmplă uneori cu oamenii mari, discreția dorită a fost înlocuită de un val de omagii neașteptat de sincer. Oameni simpli, dar și figuri de prim rang au început să vină neinvitați, unii cu flori, alții cu lacrimi.

Ziarul „Dimineața” relata că în ziua morții, „ la poarta palatului au venit sute de oameni, lăsând cărți de vizită, buchete și bilete de adio ”. De asemenea, au fost prezenți reprezentanți ai Curții Regale – principesele Maria și Elisabeta au vizitat personal familia, gest care a avut o puternică încărcătură simbolică, în condițiile în care Cantacuzino avusese o relație de respect reciproc cu regele Carol I.

În interiorul palatului, decorat în stil Belle Époque, camera mortuară fusese transformată într-o capelă improvizată. Sicriul fusese așezat pe un catafalc sobru, în mijlocul unei grădini de flori albe, înconjurat de lumânări. Corul bisericesc adus special cânta în surdină, iar preoți se rugau la căpătâi.

„ Miros de tămâie, de flori și ceară arsă umplea odăile tăcute. Sicriul era simplu, dar frumos, din lemn lăcuit închis. Pe margini, ghirlande grele de trandafiri, crini și viorele. ” – relata Minerva.

Printre cei care au sosit în ziua de duminică s-au numărat foști miniștri, diplomați străini, academicieni, dar și câțiva foști adversari politici. Toți au venit „ cu tăcerea respectuoasă pe care numai moartea o poate impune ”, după cum relata presa vremii.

Cei care îl cunoscuseră în viață nu vorbeau doar despre politicianul sau bogătașul Cantacuzino, ci și despre omul care își păstrase până la final calmul, demnitatea și un soi de resemnare aristocratică în fața sfârșitului. În tăcere, palatul lui Cantacuzino devenise pentru două zile un loc de pelerinaj.

Cortegiul – Nababul, condus deopotrivă de regi și țărani

Luni, 24 martie 1913. Bucureștiul a tăcut din nou. La ora amiezii, din fața palatului de pe Calea Victoriei a plecat cortegiul funerar al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul – omul a cărui avere depășise, în epocă, pe cea a regelui.

După două zile de veghe, în care palatul devenise o capelă cufundată în flori, lumânări și rugăciuni, a venit momentul despărțirii publice. Inițial, familia dorise o ceremonie discretă. Dar presiunea publică a fost prea mare. În acea zi, birourile, prăvăliile, fabricile și atelierele și-au suspendat activitatea: orașul întreg părea că a ieșit să-l conducă pe ultimul drum pe cel care simbolizase o întreagă epocă.

Țăranii de pe moșiile sale au venit nechemați, în haine de sărbătoare, cu flori de câmp în mâini și capetele plecate. „ Au cerut să meargă pe jos, alături de trăsurile boierești ”, nota Minerva. Erau acolo fără a fi invitați, dar cu o tăcere grea, autentică, care i-a impresionat chiar și pe demnitarii vremii.

Sicriul a fost așezat într-o trăsură funerară cu patru cai negri, flancată de ofițeri de cavalerie și gărzi în uniformă, iar în urma sa – un cortegiu format din membri ai familiei, oficiali, academicieni, miniștri, diplomați și delegați din întreaga țară. „ Au fost șapte perne cu decorații”, relata Dimineața.

Un element vizual impresionant a fost prezența a patru trăsuri ale preoțimii, în care se aflau mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: Mitropolitul Primat, Arhiepiscopul Bartolomeu Stănescu, preoți de la Mitropolie și de la alte biserici, alături de administratorul Casei Bisericii.

În acel cadru solemn, au rostit cuvântări Titu Maiorescu – din partea guvernului, C. Cantacuzino-Pașcanu – președintele Camerei, și Barbu Delavrancea, vicepreședinte al Senatului. Erau prezenți Principele Ferdinand și Principele Carol, în calitate oficială, alături de garda regală.

Onorurile militare au fost date de întreaga garnizoană din București, sub comanda generalului Coandă – tatăl viitorului inventator Henri Coandă și inspector general al artileriei.

Un detaliu spectaculos, care a rămas în memoria colectivă: un avion, pilotat de locotenentul Capșa, a survolat procesiunea funerară. Aparatul fusese donat statului de către însuși Gheorghe Gr. Cantacuzino, pentru Liga Națională Aeriană.

Din rândul familiei apropiate, presa consemnează participarea celor patru fii: Mihail (Mișu), Grigore, Nicolae și Șerban Cantacuzino, despre care un ziar al vremii nota că au fost la căpătâiul tatălui lor când și-a dat ultima suflare. Nu au lipsit nici cei doi gineri, Nicolae Ghica și Barbu Catargi.

În relatările vremii, se spune că cei șase bărbați au purtat pe umeri sicriul seniorului, la plecarea spre cimitir. Cortegiul a străbătut în tăcere centrul orașului, trecând pe Calea Victoriei, pe lângă Biserica Zlătari și până la cimitirul Bellu, unde sicriul a fost coborât în mausoleul familiei.

„ Trecerea cortegiului prin oraș a fost una dintre cele mai impresionante priveliști pe care le-a văzut Bucureștiul. Oameni de toate condițiile au stat cu capetele plecate, în fața unei legende care devenea istorie.” – relata Dimineața.

Ce a rămas după el – clădirile, legenda și o poreclă intrată în istorie

După ce sicriul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a fost depus în impunătorul mausoleu al familiei, din Cimitirul Bellu, Bucureștiul și România întreagă au rămas cu amintirea unui om care, fie că fusese iubit sau contestat, nu lăsase pe nimeni indiferent. Dar moartea lui nu a însemnat uitare. Din contră – moștenirea sa s-a așezat în ziduri, în denumiri, în povești.

Palatul Cantacuzino, de pe Calea Victoriei, locul unde a murit și unde s-a ținut priveghiul, încă este una dintre cele mai faimoase clădiri din București. Astăzi găzduiește Muzeul Național „George Enescu”, căci nora Nababului, Maria Cantacuzino- cunoscută drept Maruca- a fost căsătorită, după moartea primului ei soț – Mișu Cantacuzino, cu marele compozitor. Clădirea, una dintre cele mai elegante și impunătoare construcții ale capitalei, este de ani buni într-un proces de restaurare.

La Bușteni, Cantacuzino a ridicat un castel în stil neoromânesc, devenit acum Castelul Cantacuzino – un loc deschis publicului, unde istoria sa poate fi vizitată la pas.

Iar în județul Prahova, în comuna Florești, ruinele Palatului „Micul Trianon” – o construcție inspirată de Versailles, începută de Nababul și neterminată – continuă să fascineze și să stimuleze imaginația celor care vin în vizită, cu gândul la ce ar fi putut fi.

De la moșier la legendă

Porecla de „Nababul” nu fusese un apelativ ironic. Era o realitate acceptată, o recunoaștere populară a unei opulențe ieșite din comun. Despre el se spunea că nu întreba „cât costă?”, ci „cât aur încape în asta?”. Avea o herghelie de trăsuri, servitori, și nu accepta nimic ce nu era adus din străinătate – de la mătasea perdelelor până la marmura scărilor. Și totuși, în ciuda acestei bogății legendare, era recunoscut ca fiind auster în gesturi publice, nu era un risipitor de imagine. A preferat sobrietatea, dar ar fi avut o avere estimată în 1913 la jumătate de miliard – o sumă fabuloasă în acele vremuri.

Astăzi, „nababul” a devenit cuvânt comun. Dar puțini mai știu că în spatele acestui termen generic s-a aflat un om real, cu slăbiciuni și convingeri, cu putere politică și un simț absolut al proprietății, care a marcat România antebelică și a murit într-un martie rece, în palatul său din inima Bucureștiului.

La mai bine de un secol de la moartea sa, numele lui Gheorghe Grigore Cantacuzino nu a dispărut. Nu doar prin clădirile ridicate, străzile care îi poartă numele sau legendele care îi dau un aer de mit. Ci și prin urmașii săi direcți, care, discret, încă mențin vie moștenirea uneia dintre cele mai influente familii din istoria României.

Recent, o postare pe pagina Facebook a Castelului Cantacuzino din Bușteni anunța un eveniment simbolic: „Chiar de la intrarea în castel, din holul principal, bustul impunător al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino întâmpină toți vizitatorii, de la începutul lunii iulie. A fost lăsat temporar în grija noastră de către ONG Caradja Cantacuzino, la inițiativa unuia dintre urmașii Nababului, Maximilien Caradja Johnson.”

Gestul nu a fost doar o donație temporară, ci o declarație inspirată de continuitate. Bustul – realizat în timpul vieții lui Cantacuzino de sculptorul Vasile Chiriachide – fusese odinioară așezat în biroul personal al Nababului. După moartea sa, familia l-a mutat în mausoleul monumental din cimitirul Bellu, locul de odihnă al familiei. Acum, bustul a fost adus la Castelul de la Zamora, înconjurat de turiști, istorie și amintire.

ONG-ul Caradja Cantacuzino, coordonat de membri ai familiei, promovează restaurarea și protejarea patrimoniului legat de această ramură nobiliară bizantino-română. Familia Cantacuzino s-a ramificat de-a lungul secolelor în mai multe direcții și a dat oameni de stat, diplomați și filantropi.

Un alt nume important care duce mai departe moștenirea familiei este Irina Bossy-Ghica, descendentă directă a ramurilor Cantacuzino și Ghica. Jurnalistă cu o carieră internațională în presă și diplomație, Irina s-a implicat în ultimele decenii în restaurarea domeniilor istorice Ghergani și Florești – locuri strâns legate de figurile lui Ion Ghica și Gheorghe Grigore Cantacuzino. La Florești, ruinele palatului „Micul Trianon”, construit de Nababul, se află în centrul unui proiect de revitalizare inițiat și susținut de ea. Prin aceste demersuri, Irina Bossy-Ghica redă viață unui patrimoniu istoric esențial, oferind publicului acces la poveștile și valorile unei familii care a marcat România modernă.

Dacă în secolul XIX Cantacuzino era sinonim cu puterea funciară, în secolul XXI este tot mai des legat de recuperarea identității culturale și de salvarea memoriei.

Ceea ce rămâne, așadar, nu este doar o avere care s-a risipit odată cu timpurile, ci un nume care persistă, cu rădăcini adânci în trecut și cu ecouri în prezent.

O scurtă istorie a Nababului

Gheorghe Grigore Cantacuzino (1832–1913) a fost o figură-cheie a conservatorismului românesc și unul dintre cei mai influenți oameni ai epocii sale. Provenea din vechea familie Cantacuzino, cu rădăcini bizantine și domnești, atestată în Țările Române încă din secolul al XVII-lea, fiind descendent pe linie directă al lui Constantin Brâncoveanu. A fost fiul marelui vornic Grigore Cantacuzino și al Luxandrei Crețulescu, ambele familii de prim rang în istoria boierimii muntenești.

A studiat Dreptul la Paris și, la întoarcerea în țară, a intrat în magistratură, devenind judecător la Tribunalul Ilfov și apoi procuror general. Cariera politică a început odată cu aderarea la Partidul Conservator, formațiune pe care avea să o conducă și să o influențeze decisiv.

Gheorghe Gr. Cantacuzino a fost de două ori prim-ministru al României: 1899–1900, într-o perioadă de echilibru economic și reforme administrative și în perioada 1906–1907, mandat întrerupt de Răscoala Țărănească, eveniment care i-a grăbit plecarea din funcție.

A mai fost președinte al Senatului, membru al Academiei Române și a ocupat mai multe portofolii ministeriale. De-a lungul carierei, a promovat o viziune conservatoare bazată pe elitism, stabilitate și continuitate a structurilor tradiționale – o viziune tot mai contestată în anii de dinaintea Primului Război Mondial.

Cât de bogat a fost Nababul?

Cunoscut sub porecla de „Nababul”, Gheorghe Gr. Cantacuzino a fost considerat cel mai bogat român al epocii sale. Avea zeci de moșii, în Muntenia, Oltenia și Moldova, munți, păduri, vii și terenuri petrolifere, palate și conace, dintre care cel mai faimos este Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei (astăzi Muzeul Național „George Enescu”).

Conform ziarelor vremii, în 1913, averea sa era estimată la jumătate de miliard de lei. Pentru a evalua suma, la standardul zilelor noastre, am cerut ajutorul inteligenței artificiale. Răspunsul Chat GPT a fost unul cu adevărat surprinzător:

„O sumă de 500 de milioane de lei din 1913, echivalată prin valoarea aurului (etalonul monetar din acea perioadă), ar valora astăzi, în 2025, aproximativ:

💰 50,3 miliarde lei (RON) – adică peste 10 miliarde de euro la cursul actual.

Aceasta reflectă o estimare conservatoare, bazată pe:

faptul că în 1913, 1 leu era echivalent cu 0,290 grame de aur pur, și că aurul valorează azi aproximativ 70 USD/gram.”

Nababul a fost și un constructor vizionar: a ridicat Castelul Cantacuzino de la Bușteni, și a început, la Florești (Prahova), construcția unei reședințe inspirate de Versailles – „Micul Trianon” – neterminată din cauza izbucnirii războaielor.

Mausoleul familiei Cantacuzino din Cimitirul Bellu, locul unde a fost înmormântat Gheorghe Grigore Cantacuzino, rămâne și astăzi unul dintre cele mai impunătoare și vizitate monumente funerare din România. Construit în anul 1899, din timpul vieții Nababului, mausoleul reflectă statutul excepțional al familiei, dar și o viziune arhitecturală unică – un amestec de stil neoclasic și brâncovenesc, într-o formulă care va deveni, mai târziu, emblematică pentru arhitectura românească de început de secol XX.

Proiectat de arhitectul Ion Mincu, monumentul are forma unui trunchi de piramidă cu aspect de fortăreață, surmontat de o cupolă concav-conică. Fațada este decorată cu o panoplie de scuturi heraldice din bronz, care evocă genealogia familiei Cantacuzino.

Interiorul criptei este decorat cu mozaicuri aurite, icoane murale și blazoane, evocând atât pietatea familiei, cât și conștiința propriei moșteniri istorice. Aici își dorm somnul de veci mai mulți membri ai familiei, inclusiv Gheorghe Grigore Cantacuzino, „Nababul”.

Deschis ocazional publicului, mausoleul atrage și astăzi istorici, turiști și bucureșteni care caută să înțeleagă, dincolo de marmură și piatră, dimensiunea unei familii care a modelat România modernă.

A fost căsătorit cu Zoe Bibescu, decedată la doar 20 de ani. Împreună au avut un copil, care a trăit foarte puțin. S-a recăsătorit cu Ecaterina Cantacuzino.  Împreună au avut mai mulți copii:

• Mihail G. Cantacuzino – cunoscut ca Mișu – ministru, deputat și fost primar al Bucureștiului, decedat în 1928, în urma unui accident rutier. A fost căsătorit cu Maria Rosetti-Tescanu, cunoscută drept Maruca Enescu. Fiul lor a fost Constantin „Bâzu” Cantacuzino, erou aviator.
• Grigore Gheorghe Cantacuzino, a fost deputat, senator, ministru și primar al Bucureștiului.
• Nicolae Cantacuzino, ofițer și senator
• Șerban Cantacuzino, căsătorit cu Ecaterina Sturdza-Miclăușeni – l-au adoptat pe Matei Ghica Cantacuzino, fiul Irinei Cantacuzino(sora lui Șerban) și al lui Nicolae Ghica.
• Irina Cantacuzino Ghica a fost mama Ecaterinei Caradja- bunica Briannei Caradja. Irina Cantacuzino Ghica a ma avut patru copii, împreună cu Nicolae Ghica(fiul fostului premier, Academicianul Ion Ghica): George Iorgu,Alexandra(bunica Irinei Bossy Ghica), Ion și Matei Ghica – la nașterea căruia Irina a decedat. Matei Ghica a fost adoptat de fratele mamei sale, Șerban Cantacuzino și de soția acestuia, Ecaterina Miclăușeni.
• Alexandra Cantacuzino Catargi a construit conacul din Lunca Prahovei. A locuit pe strada Frumoasă din București, împreună cu soțul ei, Barbu Catargi, vicepreședinte al Jockey Club.
• Drăghici Cantacuzino, decedat la vârsta de 5 ani – înmormântat la Florești
• Ștefan Cantacuzino, decedat la 14 ani – înmormântat la Florești