exclusiv: Au trecut 45 de ani de când un avion al Tarom a ajuns în apele Oceanului Atlantic! Ce mai face stewardesa-eroină Laura Grigore, zisă și „Pisica Neagră”

Pe 7 august 1980, un avion Tarom plin cu marinari români a amerizat accidental în Oceanul Atlantic, în plină noapte, lângă coasta Mauritaniei. La bord se afla și Laura Aurelia Grigore – tânără stewardesă, aflată în prima lună de sarcină.

Astăzi, la 45 de ani distanță, povestea incredibilă de supraviețuire a „Pisicii Negre” continuă să impresioneze. A rămas ultima pe epava avionului, a salvat vieți, a rezistat în apă, cu rechinii în preajmă, și a plâns de bucurie când a îmbrăcat un simplu sarafan uscat, la spitalul din Nouadhibou. Iar accidentul din Mauritania a fost doar începutul.

Cine este „Pisica Neagră” din aviația românească

Laura Aurelia Grigore trăiește azi într-un apartament din București plin de amintiri. Viața ei pare liniștită, dar din când în când, se animă la reuniunile cu foștii colegi de breaslă, când se adună pentru a râde, a plânge și a rememora aventuri care, pentru mulți, ar părea de neimaginat. În cercul lor restrâns, ea nu mai are nevoie de nicio prezentare – este „Pisica Neagră”, supranumele pe care l-a primit după ce a supraviețuit, rând pe rând, unor episoade care au făcut istorie: amerizarea din Mauritania, avionul în flăcări de la Cluj, zboruri în care aparatura a cedat, amenințări cu

bombă, depresurizări și coborâri în gol în mijlocul furtunilor.

„Aveam colegi care spuneau: dacă e Laura pe cursă, clar se întâmplă ceva. Dar, culmea, toți voiau să fie cu mine, pentru că știau că mă țin tare și știu ce e de făcut”, povestește ea, cu un zâmbet în colțul gurii.

A intrat în Tarom în 1975, la doar 21 de ani, după un proces de selecție extrem de riguros.

Pe vremea aceea, să fii însoțitor de bord era un vis inaccesibil pentru majoritatea românilor. Doar cei mai buni, mai disciplinați și mai prezenți mental erau acceptați. Personalul navigant era văzut ca o elită. Într-o Românie închisă, sufocată de lipsuri, stewardesele Tarom aduceau cu ele povești din New York, Cairo sau Paris – iar Laura avea să zboare pe toate aceste rute.

„Nu erau doar călătorii. Erau misiuni, uneori periculoase, dar mereu cu mize mari.

Carnea noastră era verificată la plecare, portul era impecabil, iar fiecare gest – antrenat. Nu exista loc pentru greșeală. Dar exista loc pentru solidaritate și curaj.”

Deși și-a riscat viața în mai multe rânduri, iar profesionalismul i-a fost recunoscut de colegi și pasageri deopotrivă, în 1995, Laura a fost disponibilizată împreună cu alți colegi. Fusese promis un pachet de cinci salarii compensatorii. A primit două.

Restul a venit abia după ce a dat Taromul în judecată – și a câștigat. A continuat să zboare până în 2004, iar acum, la 71 de ani, se gândește serios să își aștearnă viața în pagini. „Am o grămadă de povești. Unele de râs, altele de plâns. Dacă ar fi să scriu o carte, aș pune pe copertă doar atât: Am fost acolo. Și am ieșit întreagă. ”

După ce ți-ai petrecut tinerețea între cer și pământ, cu frica în sân și adrenalina în sânge, viața la sol are un alt gust. Dar Laura nu regretă nimic. Doar faptul că România nu a știut să prețuiască povești ca ale ei.

7 august 1980: O noapte cât o viață. Prăbușirea Tupolevului în Oceanul Atlantic

Era 7 august 1980.

Un zbor lung și greu, întârziat cu ore bune, se apropia de final. Destinația: Nouadhibou, un oraș-port din Mauritania, pe coasta Oceanului Atlantic. La bordul avionului TAROM, un Tupolev 154, se aflau în jur de 160 de persoane – majoritatea marinari români, trimiși să schimbe echipajele navelor „Jiul” și „Milcov”, aflate în larg.

În cabina pasagerilor, stewardesa Laura Grigore, însărcinată în prima lună, încerca să-și mențină calmul și rutina, în ciuda epuizării. Zborul trecuse prin escale, întârzieri, și peste 11 ore în aer. Se apropiau de destinație, era ora 3 dimineața, beznă totală.

„Împreună cu două colege, ne uitam pe geam și vedeam vapoarele în larg, luminate ca niște brazi de Crăciun”, povestește ea. „Vorbeam chiar despre un film pe care-l văzusem recent în New York, cu o cabină de avion care rămânea sub fundul oceanului. Le ziceam fetelor: ‘Ăștia vând castraveți grădinarului!’ Nu știam că peste câteva minute urma să trăim propriul nostru film.”

La manșă, comandantul Paul Mitu. Echipamentele de ghidare de la sol nu funcționau corect, iar Copilotul a semnalat riscul de a ajunge în apă, dar răspunsul comandantului a rămas celebru: „Așteaptă să stai pe scaunul meu și pe urmă să iei decizii.” Unii spun că pe înregistratorul de bord fraza ar fi fost urmată și de o înjurătură.

A urmat dezastrul. Norocul a fost că mecanicul de bord a turat motoarele(pe acel model de aeronavă, motoarele erau controlate de personal suplimentar), iar avionul a avut botul ridicat, având o poziție care a mai atenuat impactul.

Avionul nu a atins pista, ci oceanul. „Am numărat 18 secunde de când am atins apa până ne-am lovit de bancul de nisip. Avionul s-a rupt în două chiar în fața mea”, își amintește Laura. Fuselajul s-a frânt între cabina piloților și restul aeronavei. Partea din față s-a scufundat rapid. În ea se aflau aproximativ 60 de pasageri, plus piloții. Laura a rămas în partea din spate – cu peste 100 de oameni și câteva colege de echipaj.

„Mi-au sărit pe față picături. Le-am gustat. Erau sărate. Atunci am înțeles: eram în ocean. Și nu mai aveam avion în față, ci doar cerul. Doar stelele.”

Epava, rămasă agățată de un banc de nisip, plutea parțial deasupra apei. Unul dintre motoare – cel superior – continua să funcționeze, zgomotos, cu risc imens de explozie. Într-o liniște sinistră spartă de sunetul turbinii, însoțitorii de bord s-au chinuit să deschidă compartimentul bărcilor de salvare – care era gol. „Ni s-a spus: nu aveți nevoie de bărci, pentru că nu zburați destul de mult peste apă”, avea să afle Laura. Așa că ordinul a fost: toți în apă. Înot spre stânga. „Nimeni nu ne-a spus că acolo e țărmul.”

Laura s-a aruncat ultima, după ce a împins ultimul pasager în apă. Dar refluxul o trăgea spre larg. Era singură, în întuneric, într-o apă rece ca gheața, printre alge și cabluri desprinse, cu gândul că orice atingere e un rechin.

„Atunci m-am văzut murind. Mă gândeam: cum prefer să mor? Mâncată de rechini? Înecată? Sau arsă, dacă explodează avionul? Și am ales: mă întorc pe avion.”

Înotând contra curentului, a ajuns înapoi la epavă. Aripa era acum ocupată de marinarii din partea din față. Și acolo, întinsă, acoperită cu haine, era o colegă. „Când i-am dat hainele la o parte, era Geta. Și… mi-a strâns mâna. Era vie.”

Au rămas împreună, în beznă, până la răsărit. În jur, oceanul. În ei, o singură întrebare: vor mai trăi până dimineață?

„Am simțit apa sărată pe buze. Nu mai vedeam avionul, doar cerul”

„Eram la strapontina de la culoar. Simțeam că ceva nu e în regulă… și apoi, brusc, s-a făcut beznă. Am simțit picături pe față, le-am gustat: sărate. Atunci am înțeles. Eram în apă”, povestește Laura Grigore, cu o luciditate care te lasă mut. „Deasupra mea vedeam stelele. Nu mai era avion în față. Dispăruse.”

Fără panica pe care ai aștepta-o într-un astfel de moment, Laura a reacționat. O colegă voia să meargă spre cabina piloților. „I-am spus: Nu te mai duci nicăieri. Nu mai e nimeni acolo. Am rămas doar noi, cu o sută de marinari în spate. Și trebuie să-i salvăm. ”

A deschis ușa, a sărit desculță pe aripă și a încercat să ajungă la bărcile de salvare. Compartimentul era greu de găsit și mai greu de deschis. Apoi a aflat de la unul dintre piloți – ieșit teafăr din partea scufundată – că… nu există bărci. Reglementările internaționale nu obligau la dotarea completă a unei aeronave care nu zbura pe rute deasupra apei o distanță suficient de mare.

„Mi s-a spus simplu: ia-ți oamenii și sari cu ei în apă. În direcția aia e țărmul. Dar era întuneric. Nu se vedea nimic.”

Și a sărit. Ultima. După ce toți pasagerii au sărit din avion, după ce a verificat că nu mai rămăsese nimeni. În apă, simțea alge, fâșii de cabluri, resturi metalice. „Am auzit că sunt rechini. Am început să înot, dar curentul mă trăgea spre larg. Eram singură. Doar zgomotul infernal al motorului mă însoțea. Urlam în capul meu, dar nu ieșea nimic pe gură.”

Atunci a luat decizia. Cea care avea să-i salveze viața – și nu doar a ei.

„Mă gândeam: dacă mor, vreau să aleg cum. Ori aici, în apă, înghițită de ocean… ori acolo, pe avion, dacă explodează. Dar acolo mai pot ajuta pe cineva. Așa că m-am întors.”

A înotat contra curentului și a ajuns din nou pe aripă. Cea pe care o lăsase goală era acum plină. Iar acolo… Geta.

„Era acoperită cu haine. Credeam că e moartă. Am dat deoparte tot și am văzut-o. I-am spus: dacă mă auzi, strânge-mă de mână. Și m-a strâns.”

S-au numărat între ei. Laura a adus o sticlă de sliboviță din barul de valută – „cu care, ulterior, a trebuit să dau socoteală contabilității!” – și au început să-și facă prezența, pe întuneric, în plin ocean. „Eram 90. Mă gândeam: din 164, au murit mulți...”

În aer era miros de kerosen. În apă, sânge. În mintea ei – toate amintirile copilăriei, toate întrebările existențiale. Și o singură decizie: rămân aici, până la capăt.

„Am stat cu Geta, pe aripă, în beznă. Mă strângea de mână. Era vie!”

Noaptea pe aripa avionului a fost una cum nu s-a mai trăit și nici nu se poate povesti până la capăt. Întunericul oceanului, zgomotul turbinei care continua să funcționeze cu o forță sinistră și spaima că oricând ceva putea exploda au transformat fiecare minut într-o eternitate. Laura nu a plecat nicăieri. A rămas acolo, pe aripă, lângă colega ei Geta, care fusese considerată moartă, dar pe care ea a reușit s-o readucă în conștiința celor din jur.

„Era acoperită cu haine. Am dat tot la o parte și când i-am văzut fața... a mișcat! I-am spus: Strânge-mă de mână dacă mă auzi! Și a făcut-o. Atunci am știut că n-o las acolo.”

Au urmat ore de veghe. În jurul lor, pasagerii. Într-un gest de solidaritate umană absolută, cineva a scos o sticlă de sliboviță din barul de valută al avionului – și au început s-o treacă din mână-n mână, nu pentru a se ameți, ci pentru a-și aminti că sunt în viață. Că încă pot simți ceva cald pe gât. Că nu s-au pierdut complet.

„Încercam să ne numărăm. Ne dădeam cu rândul să vorbim cu ceilalți. Marinarii aveau în sacoșe și pansamente, și foarfeci. Unul dintre pasageri avea un picior rupt – tibia îi ieșea prin carne. I-am turnat whisky pe rană și i-am pansat piciorul cu ce aveam.”

În întunericul acela, avionul devenise un spital improvizat. Laura mergea de la un rănit la altul, vorbea, încuraja, inventaria răni și aplica ce putea. Fără lanternă, fără trusă medicală, doar cu instinct, cu empatie și cu un calm ieșit din comun. A îmbrățișat, a bandajat, a ascultat.

„La un moment dat, am auzit o voce care întreba mereu: Dar de fete știți ceva? Era colegul meu Titi, lovit grav la cap, nu mai vedea bine. I-am spus de fiecare dată: Sunt aici, Titi. Sunt cu Geta. Sunt în viață. Dar tot continua. De fiecare dată întreba din nou.”

În jurul orei 5 dimineața, o ceață groasă s-a lăsat peste epava avionului. Nu se mai vedea vârful aripii. Și totuși, cineva a avut ideea salvatoare: „Nous sommes les Roumains! Nous sommes ici!” a strigat un marinar, în franceză, în direcția întunericului. Laura i-a dat un portavoce găsit în a doua cabină. Strigătul s-a auzit, în sfârșit.

„Ne-au găsit cu ajutorul acelui megafon. La ora 8 dimineața. Cinci ore petrecute în frică, frig și întuneric. Și totuși… eram toți. Aproape toți.”

Laura a sărutat aripa avionului și a urcat în șalupa militară mauritană, apoi au făcut cercuri în jurul epavei, căutând supraviețuitori. Și au găsit. Un marinar plutea, de cinci ore, fără vestă, fără să știe să înoate. Supraviețuise refluxului, rechinilor, întunericului. Când n-a putut prinde vesta aruncată de Laura, tot unul dintre colegii lui s-a aruncat în apă și l-a salvat.

La spitalul din Nouadhibou, cele două colege care plecaseră înot spre mal erau deja acolo. Laura le-a găsit într-un colț, cu un cartuș de țigări Gauloise, un termos de cafea și o grămadă de haine primite de la asistente. „Le-am îmbrățișat. M-am schimbat în sarafanul acela și, în sfârșit, am fumat o țigară în liniște. Era prima gură de aer pe care o simțeam cu adevărat.”

După câteva ore, au fost duși în bungalourile unei franțuzoaice, unde au primit mâncare gătită, bere rece și – în mod surprinzător – o cutie întreagă cu lapte, pentru marinarul care băuse petrol din apă și se plângea de gât.

Apoi, Laura a fost chemată să dea declarații. O delegație de zece bărbați – autorități mauritane și oficiali francezi – i-au cerut să explice ce s-a întâmplat. I-au cerut direct: „ Ați făcut anunțul de amerizare? ” „Nu”, a răspuns ea. „Am făcut anunțul de aterizare. La amerizare am aflat odată cu toți ceilalți.”

Un oficial francez, uimit că doar o singură persoană murise, i-a spus: „ Voi, românii, ați consumat norocul tuturor aviatorilor – pentru încă 50 de ani. A fost un accident în care trebuia să moară toți. ”

La câteva zile după accident, echipajul a fost dus pe nava colectoare „Polar V”, în larg – exact de unde veniseră marinarii.

„După accident, am continuat să zbor. Două săptămâni mai târziu eram iar în aer. Pentru că, dacă nu mă urcam în avion atunci, nu m-aș mai fi urcat niciodată.” Și a zburat încă 24 de ani.

După un an de la accidentul din Mauritania, Laura a avut din nou escală pe același aeroport din Nouadhibou. Un loc sărăcăcios, uitat de lume, cu o sală de așteptare improvizată, unde pasagerii stăteau… pe scaune scoase din fosta aeronavă Tarom. Tupolevul prăbușit era încă acolo, în ocean, vizibil din aer. A rămas astfel timp de aproape doi ani, înainte ca valurile și nisipul să-l înghită complet.

„Coasta Mauritaniei e plină de epave. De vapoare abandonate, ruginite, devenite casă pentru păsări și simbol al uitării. Iar între ele, ani la rând, a fost și al nostru. Avionul nostru. Ca o rană deschisă pe ocean”, rememorează Laura.

Echipajul cursei Tarom prăbușite în Oceanul Atlantic, în dimineața zilei de 7 august 1980, era format din:

Comandant: Paul Mitu Copilot: Lucian „Lucică” Sava Mecanic de bord: Negulescu B., zis „Bolovanul” Navigator: Cangea I. Șefă de cabină: Nina Bosman Însoțitori de bord: Laura Aurelia Grigore, Geta Negru, Daniela Bratu, Mia Georgescu și Dumitru „Titi” Constantin

Opt oameni, legați pe viață de un zbor care nu s-a mai terminat pe pistă, ci în ocean. Iar în mijlocul lor, Laura – „Pisica Neagră”.

Al doilea coșmar: accidentul de la Cluj, 1986

Dacă amerizarea din Mauritania fusese supraviețuită de toți, cu o singură excepție, și încheiată în cele din urmă cu o salvare miraculoasă, accidentul de la Cluj din 1986 avea să-i arate Laurei o altă față a tragediei. De data aceasta, moartea a lovit din interiorul cabinei de pilotaj, în timp ce ea salva, din nou, zeci de oameni.

Era o cursă internă, la bordul unui Antonov 24RV. Avionul, cu 52 de persoane la bord, se pregătea de aterizare pe pista aeroportului din Cluj-Napoca. Dar ceva n-a mers bine. O aterizare grea, o săritură pe roți, iar apoi... dezastrul. Trenul de aterizare s-a rupt și s-a înfipt direct în cabina piloților, care a fost cuprinsă rapid de flăcări.

„Am simțit imediat mirosul de fum. Știam ce urmează. Știam că nu aveam timp să aștept oprirea completă a avionului. Am deschis ușa din față în timp ce avionul încă se mișca și am început evacuarea”, își amintește Laura, cu acea claritate rece pe care doar frica trăită o poate lăsa în urmă.

Toți cei 52 de pasageri au fost evacuați în siguranță. Fumul se îngroșa, iar cockpitul era deja un furnal. Din exterior, Laura și ceilalți membri ai echipajului au privit cum cabina de pilotaj se transformă în scrum. Unul dintre piloți încerca să iasă pe geam. Piciorul îi era blocat. Reușise să-și elibereze bustul, dar flăcările îl ajungeau. A fost dus la spital, dar a murit din cauza arsurilor. Ceilalți doi piloți nu au avut nicio șansă.

„E cumplit să vezi că nu poți ajuta. Să-i vezi, dar să nu-i poți atinge. Să urle și să nu-i poți scoate.”

Pentru Laura Grigore, acea zi nu a fost despre eroism, ci despre neputință. „Am făcut tot ce am putut. Dar uneori, nu e de ajuns.”

Accidentul de la Cluj a fost mai puțin mediatizat decât cel din Mauritania, dar în rândul personalului navigant a lăsat urme adânci. A fost o lecție crudă despre cât de repede se poate transforma un zbor aparent banal într-o catastrofă.

Și, cu toate astea, Laura a continuat să zboare. Cu fiecare decolare, știa că poate fi ultima. Dar nu s-a dat înapoi.

O viață de film, o carieră proape uitată

Dacă ar fi fost altundeva în lume, Laura Aurelia Grigore ar fi fost omagiată. Ar fi ținut prelegeri la școli de aviație, ar fi scris cărți, ar fi apărut în documentare. Poate chiar ar fi fost consultant pentru filmele inspirate din viața ei. În România, însă, „Pisica Neagră” a fost lăsată să iasă pe ușa din spate.

În 1995, după două decenii de zbor, Tarom a numit-o pe Laura Aurelia Grigore „Stewardesa anului”. Apoi a disponibilizat-o. Fără ceremonii, fără aplauze. În loc de recunoștință, i s-au promis cinci salarii compensatorii. A primit două. Restul, abia după ce a dat compania în judecată și a câștigat.

A zburat până în 2004. Peste 30 de ani în aer. Zeci de mii de pasageri, sute de zboruri, și nenumărate povești de spus.

„Într-un fel, am plătit pentru că n-am murit. Dacă aș fi pierit în ocean sau în avionul de la Cluj, poate eram erou pe hârtie. Așa… sunt o pensionară care mai merge din când în când la reuniuni cu foștii colegi. Și când începem să povestim, parcă ne întoarcem înapoi, în uniformă, în cer.”

Laura a fost căsătorită cu Bruno Grigore, fost fotbalist, care a încetat din viață în 2013, la vârsta de 62 de ani. Are doi copii, Alina-Ioana și Alexandru, care locuiesc în străinătate, împreună cu familiile lor. E și bunică. Zâmbește larg când povestește despre asta.

Trăiește liniștit, în București. Se uită uneori la pozele din tinerețe – uniforma perfectă, zâmbetul imaculat, zborurile către destinații exotice. Dar știe și ce era dincolo de imagine: riscuri enorme, oboseală cronică, pericol permanent.

„Viața de stewardesă, în comunism, era o combinație între glam și stres extrem. Eram admirate, dar și controlate. Aveam acces la lumi interzise pentru majoritatea românilor, dar nu aveam voie să spunem nimic. Trebuia să fim impecabile.”

A început să-și scrie amintirile. Își dorește să le adune într-o carte. Are, cu siguranță, ce povesti.

„Cred că fiecare pasager salvat a pus o cărămidă în povestea mea. Și fiecare accident, o fisură. Dar sunt întreagă. Și am fost acolo. Asta n-o poate lua nimeni.”

Asta este povestea Laurei Grigore. Femeia care a înfruntat Atlanticul și a trăit să o spuna.