exclusiv: Următoarea Olimpiadă se va ține în 2028, dar cum arată azi locul unde s-au născut cele mai așteptate competiții sportive ale lumii

Sub colinele verzi ale Peloponezului, la poalele muntelui Kronion, se află ruinele celui mai sacru loc al sportului: Olympia. Aici, în urmă cu aproape 3.000 de ani, grecii au transformat competiția fizică într-un ritual al păcii și al zeilor. Un loc unde spiritul olimpic a fost mai mult decât un ideal – a fost o formă de credință.

Un sanctuar dedicat lui Zeus

La prima vedere, Olympia pare doar o întindere de ruine înverzite. Pământul absoarbe soarele Peloponezului, iar aerul miroase a pin și a istorie veche. Dar pentru grecii antici, acesta era centrul lumii sfinte – locul unde zeii priveau de aproape oamenii. Aici, în secolul al V-lea î.Hr., sculptorul Fidias a ridicat una dintre cele șapte minuni ale lumii: statuia lui Zeus din templul care domina valea Alfeiosului.

Templul însuși era o operă grandioasă de arhitectură dorică, construit din calcar acoperit cu ipsos alb, cu frontoane sculptate care înfățișau scene de luptă mitică. Dar tot ce se afla în afara zidurilor pălea în fața colosului din interior. Statuia lui Zeus, înaltă de peste 12 metri, era realizată din aur, fildeș, abanos și pietre prețioase, montate pe o structură de lemn. Zeus era așezat pe un tron decorat cu figuri mitologice – nimfe, grifoni, eroi.

În mâna dreaptă ținea o Victorie înaripată (Nike), iar în stânga, sceptrul împodobit cu un vultur.

Lumina pătrundea din acoperiș și se reflecta pe suprafața aurită, creând impresia că zeul trăiește. Sursele antice spun că Fidias a lucrat ani de zile la această capodoperă în atelierul său aflat chiar lângă templu – atelier care există și astăzi, reconstruit de arheologi după urmele de bronz topit și uneltele găsite acolo.

Când vizitatorii intrau în templu, impresia era copleșitoare. Cronicarul Pausanias nota că, „dacă Zeus s-ar fi ridicat de pe tron, ar fi spart acoperișul templului”. Pentru greci, nu era doar o sculptură – era întruparea armoniei dintre divinitate și om. Corpul atletic, expresia calmă, ochii ușor coborâți – totul vorbea despre idealul echilibrului: forță, rațiune și măsură.

Soarta statuii rămâne un mister. Unele cronici bizantine afirmă că ar fi fost mutată la Constantinopol, în palatul împăratului, și că ar fi pierit într-un incendiu din secolul V.

Alți istorici cred însă că a fost distrusă la Olympia, odată cu prăbușirea templului. În ambele versiuni, capodopera lui Fidias a dispărut fără urmă, lăsând doar legendă în locul ei.

Astăzi, ruinele templului stau risipite între măslini și tufele de dafin. Doar câteva coloane reconstituite sugerează proporțiile colosale ale sanctuarului. Și totuși, când te afli acolo, printre blocurile de piatră albă, e imposibil să nu simți o liniște care are ceva sacru.

Locul pare să respire, ca și cum Fidias ar fi plecat doar pentru o clipă, iar Zeus încă îl privește, tăcut, din cer.

Acolo unde mitul s-a transformat în competiție

La Olympia, sportul nu s-a născut din ambiție, ci din credință. Primii atleți nu alergau pentru faimă, ci pentru zei. Legenda spune că însuși Heracles ar fi trasat primele linii ale stadionului și ar fi instituit Jocurile în cinstea tatălui său, Zeus.

Cronicile istorice fixează prima ediție în anul 776 î.Hr., iar de atunci, la fiecare patru ani, întreaga lume greacă își suspenda războaiele pentru a trimite aici cei mai buni oameni ai săi.

Inițial, competiția era simplă: o singură probă, o cursă de 192 de metri – exact lungimea stadionului, numită stadion. Apoi au urmat luptele, pentatlonul, cursele de care, boxul, aruncarea discului și alergările armate.

Totul se desfășura sub privirea solemnă a zeilor. Câștigătorul nu primea bani, ci o coroană de măslin tăiată dintr-un arbore sacru. Glorie, nu aur.

Dar înainte de fiecare întrecere, participanții mergeau la altarul lui Zeus, însoțiți de preoți și de familii. Acolo depuneau ofrande — nu doar animale sacrificate, ci și figurine votive în miniatură, din bronz, teracotă sau fildeș. Aceste mici sculpturi, adesea reprezentând cai, atleți, discopoli sau zei protectori, erau o formă de rugăciune. Mii de astfel de statuete au fost descoperite de arheologi printre ruinele templului lui Hera și în jurul stadionului. Fiecare era o mărturie a unui vis — victoria, vindecarea, gloria familiei. Unele poartă și azi gravate nume: „Dionysios din Sparta, cel care a alergat repede”.

Atmosfera în zilele Jocurilor era un amestec de solemnitate și spectacol. Mii de oameni veneau din toate colțurile Greciei, traversând munți și insule pentru a fi martori. Pe stadionul fără tribune, sub cerul necruțător, spectatorii stăteau direct pe pământ. Se aplauda, se fluiera, se strigau nume, dar peste toate plutea un sentiment comun: acela că în fața zeilor, toți erau egali.

Competițiile erau precedate de sacrificii, iar înainte de a păși pe pistă, fiecare atlet rostea jurământul sacru: că va respecta regulile, că nu va trișa, că se va antrena zece luni înainte.  În acele zile, Olympia devenea o lume în miniatură. Focurile ardeau noaptea, templele străluceau în lumina torțelor, iar muzica flautelor se amesteca cu strigătele antrenorilor.

Era o energie care se simțea în aer – o combinație de sacru și uman, de competiție și rugăciune. Iar în mijlocul ei, printre ofrandele uitate și statuile zeilor, se contura pentru prima dată ideea modernă de fair-play.

Astăzi, printre ruine, încă mai poți vedea locul unde se afla altarul principal al lui Zeus și pietrele ce marcau linia de start. E ușor să-ți imaginezi cum, acum trei milenii, un atlet își șoptea rugăciunea și atingea pământul înainte de cursă. În acea clipă, mitul devenea competiție, iar omul – ofrandă vie adusă zeilor.

Reguli, glorie și controverse

Deși Jocurile Olimpice au devenit sinonime cu idealul fair-play-ului, lumea antică nu era deloc imună la corupție, rivalități și manipulări. Organizarea lor era însă de o rigurozitate remarcabilă pentru vremea respectivă.

Competițiile se desfășurau o dată la patru ani, în prima lună plină după solstițiul de vară, și durau cinci zile. Înainte de deschiderea oficială, toți participanții, antrenorii și arbitrii depuneau un jurământ în templul lui Zeus Horkios („Zeul Jurămintelor”) din incinta sacră a Altisului. Se angajau să respecte regulile, să nu trișeze și să se fi pregătit cel puțin zece luni înainte de start.

Arbitrii – numiți hellanodikai – erau cetățeni din Elis, regiunea care administra Olympia. Ei aveau autoritatea absolută asupra probelor, iar deciziile lor nu puteau fi contestate. Pedeapsa pentru înșelăciune era severă: amenda publică, excluderea pe viață și rușinea veșnică. Din banii strânși se ridicau statuile Zanes, înfățișându-l pe Zeus, amplasate chiar la intrarea în stadion. Pe soclurile lor se grava numele trișorului și cetatea de origine – un avertisment pentru toți cei care treceau pragul.

Cei care câștigau erau considerați binecuvântați de zei. Nu primeau bani, ci o coroană din ramuri de măslin sălbatic, tăiată din copacul sacru Kallistefanos. Totuși, la întoarcerea acasă, orașele lor îi răsplăteau cu sume mari, privilegii fiscale și statut public. În Sparta, victoriile olimpice aduceau scutire de taxe și locuri de onoare la adunările populare.

Sanctuarul de la Olympia a fost vizitat de numeroase figuri politice și militare de rang înalt. Filip al II-lea al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel Mare, a ridicat aici un mic tezaur din marmură, după victoria de la Cheroneea (338 î.Hr.), dedicându-l lui Zeus. Clădirea – cunoscută sub numele de Philippeion – a adăpostit cinci statui de fildeș reprezentându-l pe Filip, soția sa Olimpia și pe Alexandru, realizate de sculptorul Leochares. Este una dintre puținele construcții de la Olympia care glorifica nu un zeu, ci o familie regală.

Alexandru cel Mare a vizitat și el Olympia, aducând ofrande zeilor înainte de campania din Asia. Cronicarii menționează că a lăsat o dorație de armuri persane capturate în luptă, ca simbol al recunoștinței divine.

Dar, pe măsură ce influența Romei s-a extins asupra Greciei, idealurile s-au schimbat. În perioada romană târzie, unele competiții erau dominate de favoriții aristocrației sau de sportivi profesioniști susținuți financiar. Existau și scandaluri – atleți care își cumpărau locul în competiție, arbitri corupți sau orașe care își revendicau în mod fals campionii.

Cu toate acestea, Jocurile Olimpice au rămas până la sfârșit un reper moral și religios: o încercare de a arăta că omul poate atinge măsura zeilor prin disciplină și echilibru.

Orașul care trăia doar o dată la patru ani

Spre deosebire de Atena, Corint sau Sparta, Olympia nu a fost niciodată un oraș locuit permanent. Era un sanctuar pan-elenic – un complex religios și sportiv dedicat lui Zeus și Herei, care prindea viață doar o dată la patru ani, în timpul Jocurilor Olimpice.

Între ediții, locul era aproape pustiu. Preoții și servanții templului îngrijeau altarele, dar în rest, zona era liniștită, dominată de păduri, viță sălbatică și câmpii străbătute de râurile Alfeios și Kladeos. Când venea însă momentul Jocurilor, transformarea era totală.

Sosirea delegațiilor – atleți, antrenori, preoți, mesageri, comercianți și spectatori – aducea mii de oameni în spațiul sacru. În timpul competițiilor, Olympia devenea unul dintre cele mai aglomerate locuri din lumea greacă. Arheologii estimează că populația temporară putea depăși 40.000 de persoane.

În centrul complexului se afla Leonidaionul, o construcție monumentală ridicată în secolul al IV-lea î.Hr. de arhitectul Leonidas din Naxos. Era o clădire de formă pătrată, cu porticuri dorice și o curte interioară, destinată oaspeților oficiali – ambasadori, magistrați, sponsori sau atleți de elită. Mulți îl consideră primul „hotel” cunoscut din lume, conceput special pentru evenimente. Rămășițele lui sunt vizibile și astăzi, la marginea zonei sacre.

Restul participanților se cazau improvizat: corturi, colibe temporare, adăposturi din ramuri sau simple pături sub cerul liber, pe colinele împădurite din jurul Altisului. Pădurile de măslini și stejari deveneau tabere uriașe. Comerțul înflorea – meșteșugari, olari, vânzători de amfore, negustori de carne, brânzeturi, vin și suveniruri religioase își instalau tarabele în jurul sanctuarului.

Zona din afara incintei sacre funcționa ca un târg temporar( agora), unde se încheiau și tratate politice, alianțe militare sau acorduri comerciale. Era una dintre rarele perioade în care toate cetățile Greciei, aflate adesea în război, trimiteau reprezentanți pe același teritoriu, sub protecția „trêguei sfinte” – armistițiul olimpic.

În acele zile, Olympia devenea o micro-societate completă: competiție, religie, comerț și politică într-un singur loc. După încheierea jocurilor, însă, totul dispărea aproape instantaneu. Negustorii își strângeau tarabele, taberele se goleau, iar valea Alfeiosului revenea la liniștea ei.

Această alternanță între efervescență și abandon explică de ce arheologii nu au descoperit urme ale unei populații stabile. Olympia a fost mereu un spațiu al excepției, trăind doar în ritmul Jocurilor. O dată la patru ani, Grecia întreagă venea aici ca să concureze, să se roage și să-și măsoare idealurile.

Când zeii au fost izgoniți

După aproape 1.200 de ani de glorie, Jocurile Olimpice antice au fost oprite brusc de o schimbare care a zguduit întreaga lume greco-romană. În anul 393 d.Hr., împăratul Teodosiu I a emis un edict prin care interzicea toate sărbătorile și ritualurile păgâne. Olympia, templul lui Zeus și întrecerile dedicate lui au fost declarate acte idolatre.

Sanctuarul, odinioară centrul spiritual al lumii grecești, a intrat în declin. Templul lui Zeus a fost închis, iar preoții eleni au fost alungați. Unele altare au fost distruse sau transformate, iar o parte din clădirile adiacente au fost ocupate temporar de coloniști bizantini. Arheologii au descoperit că, în secolele IV–V, unele ruine au fost refolosite: coloane demontate, blocuri de piatră integrate în mici locuințe creștine.

Dar principalul dușman al sitului nu a fost doar interdicția imperială, ci și natura. În secolele următoare, două cutremure majore (în jurul anilor 522 și 551 d.Hr.) au prăbușit complet templul lui Zeus, iar râul Alfeios și afluentul său Kladeos au inundat zona de mai multe ori. Stratul gros de aluviuni, de peste patru metri, a acoperit pentru secole întregi sanctuarul, păstrându-l, paradoxal, de jafurile medievale.

Cronicile bizantine menționează sporadic locul sub denumirea Olimpion, dar fără importanță religioasă. În Evul Mediu, ruinele au fost aproape uitate. Doar câteva fragmente din coloane au rămas vizibile la suprafață, iar legenda locală spunea că acolo s-ar fi aflat cândva un templu „al uriașilor”.

Redescoperirea a venit târziu, în secolul al XVIII-lea, când călători occidentali precum Richard Chandler și William Gell au identificat zona pe baza descrierilor din Pausanias. Abia în 1875, arheologii germani ai Institutului Arheologic German au început săpăturile sistematice. Sub straturile de mâl au fost descoperite treptat templul lui Zeus, stadionul, gymnasionul, palestra și atelierul lui Fidias.

Din acele momente, Olympia a renăscut ca sit arheologic. Nu mai era un loc al zeilor, ci un laborator al istoriei. Fragmentele sculpturale – frontoanele templului, metopele cu Heracles și statuia zeiței Nike sculptată de Paionios – au fost recuperate și expuse în noul muzeu din apropiere.

Interzicerea jocurilor a însemnat sfârșitul unei lumi, dar stratul de pământ care a acoperit ruinele a păstrat intactă amintirea. Iar când au fost dezgropate, Grecia modernă avea să-și regăsească aici, în tăcerea marmurei și a pietrei, una dintre cele mai puternice rădăcini ale identității sale.

Spiritul olimpic care nu s-a stins

După mai bine de o mie de ani de tăcere, Olympia a revenit la viață, de data aceasta ca simbol al continuității culturale. Când arheologii germani au început săpăturile în 1875, au redat lumii nu doar un sit arheologic, ci și ideea care avea să schimbe pentru totdeauna sportul modern: renașterea spiritului olimpic.

Lucrările au scos la lumină stadionul complet, cu linia de start din marmură albă, fragmentele templului lui Zeus și sculptura Nike a lui Paionios, considerată una dintre cele mai frumoase reprezentări ale victoriei în arta greacă. În 1881 a fost inaugurat primul muzeu arheologic de la Olympia, ulterior extins și reorganizat.

Când Pierre de Coubertin, pedagogul și istoricul francez, a vizitat Grecia în 1894, ideea de a relua Jocurile Olimpice a fost direct inspirată de acest loc. Doi ani mai târziu, la Atena, s-a desfășurat prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne. Coubertin a revenit de mai multe ori la Olympia, iar în 1937, la cererea sa, inima lui a fost îngropată în apropierea stadionului antic, într-un mic monument care există și astăzi.

Un alt simbol a legat definitiv lumea antică de cea modernă: flacăra olimpică. Începând din 1936, la fiecare ediție a Jocurilor, torța este aprinsă în fața templului Herei, folosind o oglindă parabolică care concentrează lumina soarelui. Ritualul este condus de o „preoteasă a Herei”, îmbrăcată în stil doric, în prezența oficialilor Comitetului Olimpic Elen. Flacăra este apoi purtată de ștafeta atleților până la orașul-gazdă.

Astăzi, Olympia este un sit arheologic protejat UNESCO, administrat de Ministerul Culturii din Grecia. Vizitatorii pot vedea ruinele celor două temple principale, stadionul, palestra, gymnasionul și Leonidaionul, alături de muzeul modern în care sunt expuse frontoanele templului lui Zeus și o replică în mărime naturală a statuii realizate de Fidias.

Locul nu mai este un spațiu al cultului, dar atmosfera lui are ceva care nu poate fi explicat doar prin istorie. Pe stadionul antic, pământul e neted, iar linia de start – două plăci de piatră cu caneluri pentru picioare – marchează încă limita dintre simpla mișcare și aspirația către ceva mai înalt.

Când vizitatorii pășesc acolo, instinctiv se opresc, respiră adânc și privesc spre capătul pistei, exact ca acum trei milenii. Poate că zeii nu mai privesc din ceruri, dar ideea lor a rămas: competiția onestă, curajul și respectul între oameni. Spiritul olimpic nu a murit – doar și-a schimbat templul.