exclusiv: VIDEO Tezaurul din România expus de sute de ani peste hotare. Unde poate fi văzut

Atunci când ajungi la Kunsthistorisches Museum din Viena sau la Muzeul Național de Istorie din Sofia, te poți opri în fața unui tezaur fabulos din aur, lucrat cu o precizie care uimește și astăzi. Piese cu inscripții grecești, scene de vânătoare și motive bizantine, toate descoperite pe teritoriul actual al României, la Sânnicolau Mare, în Banat.

Originalul se află în colecțiile imperiale ale Austriei, iar copia fidelă de la Sofia amintește de o perioadă în care frontierele politice se schimbau mai des decât curgeau apele Tisei.

Descoperirea care a uimit Europa

Tezaurul de la Sânnicolau Mare a fost descoperit întâmplător în anul 1799, într-un moment în care Banatul făcea parte din Imperiul Habsburgic. Un țăran, Nera Vuin, săpând o groapă în apropierea unei podgorii, a dat peste vasele din aur masiv, ascunse probabil de secole. Se întâmpla pe moșia unui macedoromân, Cristofor Nako. Din acest moment, începe legenda. Unii spun că piesele ar fi fost vândute, bucată cu bucată, mai multor negustori și așa au ajuns la Pesta.

Cert e, că în scurt timp de când piesele au fost cunoscute de publicul larg, vestea s-a răspândit până la Timișoara și mai departe, la Viena, unde autoritățile imperiale au ordonat recuperarea și transportarea descoperirii.

Componența și cantitatea de metal prețios au stârnit imediat interesul oficialilor. În total, 23 de piese de aur, însumând aproximativ 9,9 kilograme, au fost înregistrate și trimise la Cabinetul de Antichități al Curții de la Viena, unde se află și astăzi, în colecțiile Kunsthistorisches Museum.

La momentul descoperirii, nimeni nu putea spune cu certitudine cui aparținuseră.

Zona Banatului era un amestec de influențe: fost teritoriu al Avarilor, apoi al Primului Țarat Bulgar și, ulterior, integrat în structura Imperiului Habsburgic. Lipsa unui stat român unitar și absența unei administrații locale cu competențe în protejarea patrimoniului au făcut ca tezaurul să urmeze cursul firesc al vremurilor: să fie considerat proprietate imperială.

Primele analize au fost realizate de savanți austrieci și maghiari, care au observat imediat amestecul de stiluri – bizantin, oriental și stepic.

Această diversitate a alimentat numeroase teorii privind originea pieselor. Unii specialiști le-au atribuit elitelor avare târzii, alții au văzut în ele daruri diplomatice bizantine destinate conducătorilor din zona Tisei. Indiferent de interpretare, un lucru a devenit clar: descoperirea din Sânnicolau Mare nu era doar un episod local, ci un eveniment cu rezonanță europeană.

În deceniile următoare, tezaurul a fost inclus în marile cataloage de antichități ale Imperiului, expus periodic la Viena și menționat în corespondențele științifice ale epocii.

Din perspectiva vremii, a fost un act firesc de centralizare a unei descoperiri arheologice dintr-o provincie imperială. Din perspectiva de astăzi, el marchează începutul unei lungi călătorii culturale a unui patrimoniu care, deși descoperit în Banat, a devenit o piesă a Europei Centrale.

De la Sânnicolau Mare la Viena: drumul spre colecțiile imperiale

După descoperirea sa, tezaurul din Sânnicolau Mare a fost rapid confiscat de administrația imperială din Timișoara.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, Banatul era o provincie de frontieră a Imperiului Habsburgic, iar toate obiectele din metale prețioase descoperite pe teritoriul său erau considerate bunuri ale coroanei. Autoritățile locale au trimis întregul lot la Viena, unde a fost inventariat în detaliu și inclus în Cabinetul de Antichități al Curții, instituția care gestiona colecțiile imperiale.

Primele rapoarte oficiale vorbesc despre un transport atent sigilat, însoțit de o documentație în care se menționa locul exact al descoperirii și greutatea fiecărei piese. În Viena, obiectele au fost curățate și analizate de meșteri orfevrari, care au confirmat puritatea ridicată a aurului și complexitatea tehnicii de execuție.

La scurt timp, tezaurul a intrat în atenția savanților europeni. Într-o perioadă în care studiile arheologice abia se conturau ca disciplină, asemenea descoperiri erau privite mai degrabă ca curiozități ale lumii antice. Din acest motiv, tezaurul de la Sânnicolau Mare a fost integrat nu într-o colecție de patrimoniu local, ci într-un discurs universalist al Imperiului — o dovadă a bogăției și diversității teritoriilor sale.

În secolul al XIX-lea, obiectele au fost incluse în primele cataloage de antichități publicate la Viena și au devenit unele dintre cele mai admirate exponate ale colecțiilor imperiale. În prezent, ele sunt expuse la Kunsthistorisches Museum, în sala dedicată tezaurelor de aur și argint ale Europei medievale.

Pentru spațiul românesc, lipsa tezaurului din circuitul muzeal intern a fost o pierdere de reprezentativitate, dar nu o nedreptate istorică. În momentul descoperirii, teritoriul Banatului nu făcea parte din România și nu exista o legislație proprie privind patrimoniul. Din această perspectivă, traseul tezaurului urmează logica politică a epocii — una în care descoperirile arheologice din provincii deveneau parte a colecțiilor imperiale de la centru.

Ce reprezintă tezaurul de la Sânnicolau Mare

Tezaurul de la Sânnicolau Mare, cunoscut și sub numele maghiar „Nagyszentmiklósi kincs”, este una dintre cele mai impresionante colecții de aur descoperite vreodată pe teritoriul actual al României. Format din 23 de piese de aur masiv, cu o greutate totală de aproape 10 kilograme, tezaurul reunește vase ritualice, pocale, cupe, jgheaburi ornamentale, rhytoane (vase în formă de corn), brățări și aplici decorative.

Măiestria execuției este excepțională. Aurul a fost lucrat prin ciocănire, turnare, filigran, gravare fină și email cloisonné, iar detaliile ornamentale impresionează prin precizie și echilibru. Unele piese au inscripții în limba greacă și în alfabete necunoscute, altele poartă scene de vânătoare, animale fantastice și simboluri creștine.

Cele două vase elipsoidale cu toartă, expuse și la Sofia în copie fidelă, ilustrează perfect rafinamentul artistic al epocii. Aurul, lustruit până la reflexe de oglindă, este modelat în striuri radiale fine, iar marginile sunt decorate cu motive florale și vegetale în relief. Pe unul dintre vase apare o scenă circulară miniaturală — probabil o reprezentare simbolică de inspirație bizantină.

Specialiștii datează tezaurul în secolele VIII–IX, o perioadă de tranziție între dominația avară și consolidarea Primului Țarat Bulgar în bazinul Tisei. Ipotezele asupra originii variază: unii cercetători consideră că piesele ar fi aparținut unei elite avare creștinate, alții că ar fi fost daruri diplomatice bizantine oferite unui conducător local — poate chiar unui han bulgar din vestul imperiului.

Dincolo de dezbaterile istorice, tezaurul impresionează prin nivelul tehnic și artistic. Este considerat o lucrare de orfebrie de curte, realizată probabil în ateliere bizantine din nordul Balcanilor sau Constantinopol. Astfel de piese erau rezervate aristocrației și aveau atât funcție decorativă, cât și ceremonială — folosite la banchete, ritualuri religioase sau ca simboluri de prestigiu.

Privit mai atent, tezaurul de la Sânnicolau Mare dezvăluie o lume întreagă în miniatură, gravată în aur. Scene, simboluri, animale fantastice și inscripții enigmatice se împletesc într-un limbaj vizual care depășește simpla ornamentație. Unele vase poartă capete de taur sau cornuri sculptate în relief – o trimitere clară la rhytoanele de inspirație orientală, asociate cu ritualuri de libație. Pe altele apar figuri umane: un prinț care trage un prizonier de păr, războinici, cai și simboluri de victorie, toate compuse cu o precizie care trădează mâna unui meșter familiar atât cu tradiția bizantină, cât și cu iconografia stepelor eurasiatice.

Decorurile includ motive florale, spirale și volute de aur care amintesc de ornamentica bizantină, dar și elemente tipice artei migratoare din secolele VIII–IX. Unii cercetători au observat că pe unele vase apare o cruce discretă, gravată aproape ascuns între motive vegetale – semn al unei posibile influențe creștine timpurii, poate chiar al unei elite locale creștinate, aflate la intersecția dintre Bizanț și hanatele avare.

La fel de spectaculoase sunt și inscripțiile. Pe paisprezece dintre cele douăzeci și trei de piese au fost identificate texte scurte, gravate în caractere runiforme turcice – o scriere folosită de unele populații de stepă, încă nedescifrată complet. Alte două piese poartă inscripții în alfabet grec, însă limba folosită nu este greacă, ci una necunoscută, probabil o formă arhaică de turcic sau o limbă mixtă, influențată de mediul bizantin.

Citește și: Scheletele umane găsite la Argedava, lângă București, ne-ar putea spune cine erau dacii! Secretele dezvăluite până în prezent

Cea mai celebră dintre aceste inscripții este cea de pe așa-numitul „vas al lui Buyla”, una dintre piesele mari ale tezaurului. Textul este scris cu litere grecești, dar cuvintele aparțin unei alte limbi. Traducerea clasică, propusă de lingvistul danez Vilhelm Thomsen la sfârșitul secolului XIX, ar suna aproximativ așa: „Buyla zoapan a făcut acest vas, pe care Boutaoul zoapan l-a terminat”. În jurul textului apare o cruce fină, care marchează începutul și sfârșitul inscripției, sugerând că formula ar fi putut avea și o funcție ritualică, nu doar una de semnătură. Termenul „zoapan” sau „jupan” este comun și în lumea slavă, însemnând „conducător local”, dar în acest context apare alături de nume de origine turcică – o dovadă a amestecului cultural din bazinul Tisei la sfârșitul epocii avare.

Pe un alt vas, numerotat ulterior cu numărul 6, s-ar fi descoperit o inscripție de tip alan, o limbă iraniană vorbită de populații migratoare care traversaseră regiunea cu secole înainte. Cuvântul „dan”, care înseamnă „apă”, a fost interpretat de unii cercetători ca o relicvă a acestor influențe orientale, păstrată în limbajul simbolic al artei.

Citește și: Drumuri antice pe sub Ocean?! Ce sunt misterioasele structuri vizibile din satelit

Toate aceste detalii – crucile, literele, scenele, semnele rămase parțial nedescifrate – transformă tezaurul într-un document arheologic unic. Analizele metalurgice moderne sugerează că piesele nu au fost realizate toate în același timp și nici de același atelier, ci că au fost adunate și completate în etape succesive. Unele inscripții ar fi fost adăugate ulterior, poate în timpul vieții mai multor proprietari succesivi.

Dincolo de misterul lingvistic, ceea ce impresionează este amestecul de influențe. Într-un singur tezaur se întâlnesc limbaje bizantine, turcice, slave și iraniene, toate contopite într-o estetică comună. Este o dovadă că în secolele VIII–IX, zona Banatului era un adevărat nod cultural între Bizanț, lumea avară și cea bulgară, iar arta orfevrăriei era un limbaj universal prin care puterea, credința și prestigiul se exprimau fără nevoie de traducere.

Privit astăzi, tezaurul de la Sânnicolau Mare rămâne un reper al artei aurului medieval din Europa Centrală. Deși descoperit într-un sat din Banat, stilul său transcende granițele — o sinteză a influențelor bizantine, avare și bulgare, realizată cu o măiestrie care îl plasează printre cele mai spectaculoase comori ale secolelor VIII–IX.

Copia fidelă de la Sofia: un colț de istorie comună

Puțini vizitatori știu, când ajung la Muzeul Național de Istorie al Bulgariei din Sofia, că într-una dintre vitrinele din stânga sălii mari se află o replică fidelă a tezaurului descoperit la Sânnicolau Mare. Nu este o simplă reproducere decorativă, ci o copie realizată cu o precizie aproape științifică, după originalele aflate la Kunsthistorisches Museum din Viena.

Eticheta din muzeul bulgar este explicită:

„ The Treasure of Nagyszentmiklós (8th–9th centuries) – Gold.

Village of Sânnicolau Mare, Banat region, modern Romania. The original is in the Museum of History, Vienna, Austria.”

Textul continuă prin a menționa că tezaurul a fost descoperit „pe teritoriul Khanatului Bulgar” și că, potrivit unor cercetători, ar fi putut reprezenta un dar diplomatic al Bizanțului către conducătorii locali ai Primului Țarat Bulgar. Este o formulare atent echilibrată, care reflectă poziția istorică și arheologică actuală: nu o revendicare, ci o contextualizare.

Copia a fost introdusă în colecția muzeului în cadrul unui program balcanic de cooperare culturală și arheologică din ultimele decenii ale secolului XX, prin care mai multe muzee din regiune au realizat replici ale marilor tezaure descoperite în spațiul sud-est european. Scopul a fost unul educativ și patrimonial – să ofere vizitatorilor o imagine completă a artei aurului și argintului din epoca bizantină și post-avară, chiar și atunci când originalele se află în alte țări.

Muzeul însuși are o poveste aparte. Este amplasat în cartierul Boyana, într-o fostă reședință guvernamentală din perioada comunistă, cunoscută drept „Boyana 1”. Clădirea, inaugurată în anii ’70, a găzduit mult timp consilii de stat, dineuri oficiale și vizite ale liderilor străini. În anii ’90, complexul a fost transformat în muzeu, iar sala principală – cea care astăzi adăpostește replicile tezaurelor medievale – era cândva salonul oficial al delegațiilor de stat. Ironia e frumoasă: locul unde odinioară strălucea aurul protocolului politic a ajuns să găzduiască aurul istoriei.

Vitrina cu tezaurul de la Sânnicolau Mare se integrează în secțiunea dedicată artei bizantine și medievale timpurii. Piesele reproduc perfect forma, greutatea și ornamentația originalelor: vasele radiale cu torți bogat decorate, rhytonul cu cap de taur, micile cupe și ulcioare cu scene miniaturale. Iluminarea caldă și unghiul discret în care sunt expuse le conferă o aură aproape sacră, dar fără teatralitate.

Faptul că Bulgaria a ales să includă în expoziția permanentă un tezaur descoperit pe teritoriul actual al României arată o abordare matură și științifică a istoriei comune a regiunii. Este o recunoaștere a moștenirii culturale împărtășite, în care influențele bizantine, avare și bulgare se întâlnesc fără frontiere moderne.

 

 

Un tezaur pierdut dintr-o „sincronizare nefericită”

Soarta tezaurului de la Sânnicolau Mare a fost decisă mai degrabă de contextul politic decât de voința cuiva. În momentul descoperirii sale, în 1799, România ca stat unitar nu exista încă. Banatul se afla sub administrație habsburgică, iar teritoriul era integrat în structura imperială de la Viena. Orice descoperire de valoare arheologică sau metal prețios aparținea, prin lege, coroanei imperiale.

Această sincronizare nefericită a făcut ca tezaurul să fie clasat automat ca bun imperial, fără ca autoritățile locale să aibă drept de revendicare. În plus, lipsa unei instituții dedicate protejării patrimoniului și a unei conștiințe istorice naționale unitare a contribuit la lipsa unei reacții la acel moment.

Din perspectiva secolului al XVIII-lea, tezaurul de la Sânnicolau Mare era o descoperire exotică, venită dintr-o provincie de frontieră, într-o epocă în care noțiunea de „patrimoniu național” abia se năștea. Muzeele publice din Principatele Române aveau să apară abia un secol mai târziu.

Ceea ce astăzi pare o pierdere culturală majoră a fost, în realitate, un efect al istoriei. În absența unui stat român recunoscut și a unei legislații proprii, colecțiile imperiale de la Viena au devenit, indirect, depozitare ale unor artefacte provenite din regiuni care ulterior aveau să devină românești.

Situația se schimbă radical câteva decenii mai târziu. Descoperirea tezaurului de la Pietroasa în 1837, pe teritoriul Țării Românești, a găsit deja un context politic diferit: autoritățile locale au reacționat, piesele au fost recuperate, restaurate și expuse la București. Dacă descoperirea de la Sânnicolau Mare s-ar fi produs în aceeași perioadă, probabil că soarta sa ar fi fost alta.

 

 

Pentru arheologi și istorici, cazul rămâne un exemplu clasic despre felul în care frontierele și politica pot modela destinul patrimoniului. Aurul din Banat, ajuns la Viena, nu a fost „răpit”, ci integrat într-un sistem cultural și științific mai amplu, tipic imperiilor de secol XIX. Ironia este că, tocmai datorită acestei integrări, tezaurul s-a păstrat intact și poate fi admirat astăzi, după mai bine de două secole, în condiții ideale de conservare.

În prezent, copia expusă la Sofia și originalul de la Viena oferă două perspective complementare: una academică, alta simbolică. Prima vorbește despre circulația valorilor culturale în Europa Centrală și de Sud-Est, iar cea de-a doua despre memoria comună a unei regiuni care a aparținut, pe rând, mai multor lumi.

Dacă tezaurul de la Sânnicolau Mare ar fi fost descoperit o sută de ani mai târziu, în vremea în care România avea deja muzee, universități și specialiști în arheologie, probabil că astăzi s-ar fi aflat în Sala Tezaurului de la Muzeul Național de Istorie din București sau, cel puțin, într-o sală dedicată la Muzeul Banatului din Timișoara.

Acolo, ar fi fost privit nu doar ca o colecție de obiecte din aur, ci ca un simbol al măiestriei meșteșugarilor din vechime și al diversității culturale care a modelat istoria regiunii.

Dar descoperirea din 1799 s-a produs într-un alt timp și sub alte steaguri. Într-un imperiu vast, cu legi stricte privind proprietatea coroanei, piesele au fost duse acolo unde se duceau toate marile descoperiri de atunci: la centru, în capitala imperiului. Într-un fel paradoxal, tocmai această centralizare a salvat tezaurul de risipire, furt sau topire, un risc real pentru multe descoperiri de aur din secolul XIX.

Astăzi, muzeele moderne din Europa privesc diferit acest trecut. Discuțiile despre repatrierea patrimoniului nu mai sunt alimentate doar de mândrie națională, ci și de considerente științifice și de colaborare culturală. România, Austria și Bulgaria colaborează în prezent în proiecte comune de cercetare, expoziții și restaurare, semn că memoria istorică poate uni, nu separa.

Copia fidelă expusă la Sofia și originalul de la Viena nu sunt două versiuni rivale ale aceleiași povești, ci două capitole din istoria aceluiași spațiu cultural. Ele arată că moștenirea trecutului poate fi împărtășită, fără revendicări și fără patetism.

În cele din urmă, tezaurul de la Sânnicolau Mare nu aparține unui singur popor, ci unei epoci în care Europa de Est era un amestec de influențe bizantine, avare și bulgare. Păstrat în vitrinele impecabile ale muzeelor din Viena și Sofia, el rămâne mărturia unei lumi sofisticate, în care arta, credința și puterea se exprimau prin aur, nu prin granițe.